O LECȚIE DE GEOGRAFIE, CU NIȘTE CONCLUZII

 http://www.youtube.com/watch?v=80uoiBJ6ziI&feature=related

Niște draci de elevi de la o școală profesională din Bălți, în rațiunea lor puerilă, ce le trece prin gând? Se apucă de filmează într-ascuns pe profesorul lor de geografie, domnul Victor Cravcenco, în timpul lecției.  După care publică filmulețul pe youtube. Proful, în ciuda numelui de familie, e român basarabean. Elevii, în ciuda numelor românești, sunt ruși. Și școala este rusă. Și proful deci vorbește cu elevii săi rusește. Mă rog, asta e Republica Moldova, minoritățile au dreptul la învățământ în limba maternă, primar, secundar și superior, apoi se pomenesc că nu știu limba oficială; și atunci națiunea titulară trebuie să învețe ea limba minorităților pentru ca să poată comunica cu aceste minorități, în spiritul democrației și non-discriminării. Filmulețul cu lecția „magistrală” a domnului Cravcenco stârnește un scandal monstru în opinia publică și iluminează cu putere, din interior, marile probleme ale națiunii moldovene.

„Pedagogul de școală nouă” de la Bălți

Cravcenco moldoveanul, eroul filmulețului, este un fel de „pedagog de școală nouă” caragialesc. Dar dacă Marius Chicoș Rostogan exaltează metoda pedagogică pretins progresistă, apoi Cravcenco al nostru e obsedat de ideologie naționalistă și ură etnică, pretins progresiste și acestea. Dacă Rostogan însă dialoghează cu „școlerii” săi cel puțin formal, apoi proful moldovean se folosește mai ales de arta monologului, pe care o consideră poate „o metodă pedagojică moghernă”.

Strigarea catalogului, cu ofense și înjurături

Dar ce s-a întâmplat totuși? Trebuie, v-o spun de la bun început, să ai nervi tari pentru a asculta până la urmă cele 20 de minute de strigare a listei elevilor după catalog, intercalate cu toate porcăriile și injuriile posibile, vărsate peste capul bieților adolescenți. „Silențium, măgarilor!”, „meri la loc, prostovane”, „închide gura, boule, că-ți intră musca” sunt ciripit nevinovat de păsări – de față cu canonada bubuitoare a retoricii lui Cravcenco. „Tu ești un mucos de 15 ani. Dar eu am 65 de ani trăiți pe acest pământ, tâmpit nenorocit ce ești!  …Nu o să mă învețe un mucos ca tine ce viziuni asupra lumii trebuie să am! Vă mai repet: Rusia e un agresor mondial! Unde a călcat cizma rusească, acolo a și rămas! În țările baltice rușii îs alungați, doar aici vă mai rabdăm… Ce mai aștepți?! Ca să te trimit de la gara de nord cu valiza goală și cu obielele murdare înapoi în Rusia?.. V-ați întins chiloții nespălați peste tot. Ați transformat orașul într-o porcărie… V-ați îngrășat aici, pe pământ moldovenesc. Porcilor! Velicoruși căcăcioși! 

 Lasă că vă învățăm noi!.. Sunteți la ultima suflare… Încetați să mai nechezați, dobitoacelor!.. Închide botul tău puturos, animalule! Las’că te întalnesc eu pe tine în oraș, să vezi ce primești!”

Toate vorbele astea răsună în măreața limbă rusă. Dar în discursul profesorului de geografie sclipesc și câteva perle din dulcea limbă românească: „crucea mă-tii, dumnezeul mă-tii, lepădături.”

Reacții și instrumentalizări

Odată publicat, filmul a stârnit indignare. Într-adevăr, e greu să-ți imaginezi cum suportă copiii aceia, adolescenții și adolescentele acelea de 15 ani, brutalitatea dezlănțuită a acestui om care n-are nicio treabă cu pedagogia, având totuși în spate o lungă carieră pedagogică. Din câte se înțelege, cu astfel de comportamente ei sunt aproape că obișnuiți. Dar e un mare lucru că unul din ei – și a fost o fată! – a avut curajul să filmeze cu celularul aproape toată lecția.

 Ministerul Educației și direcția școlii au reacționat promt, Cravcenco a fost dat afară de la serviciu, permițându-i-se totuși, cu o justă condescendență din motive de vârstă, concedierea din proprie dorință. A fost demarată o anchetă de serviciu. Și a fost în firea lucrurilor să fie așa.

Dar nu m-am așteptat totuși ca un profesor care încalcă într-un mod atât de flagrant  etica pedagogică (și orice altă etică!) să-și găsească susținători printre formatori consacrați de opinie, cum ar fi Constantin Tănase și Vitalia Pavlicenco; aceștia au declarat că bietul Cravcenco ar fi fost provocat de elevii ruși indisciplinați, ba chiar au propulsat și ideea că toată socoteala nu ar fi decât o înscenare provocatoare special pregătită și lansată în ajunul vizitei vice-prim-ministrului rus Rogozin la Chișinău. Or, aceasta este o ipoteză aberantă, care oricum nu-i poate servi lui Cravcenco drept scuză. „Ogorul pedagojic” a fost și va fi totdeauna minat cu provocări de tot felul, iar pedagogul e omul special pregătit care știe să le facă față.

Ceea ce fac Tănase și Pavlicenco cu cazul Cravcenco s-ar numi instrumentalizare politică. Vina nu mai este a profesorului neprofesionist, dar a rușilor, a lui Putin etc. Aceeași instrumentalizare primitivă, de cealaltă parte a baricadei politice, o fac forțele prorusești și chiar ambasada Rusiei, care declară că „aceste declaraţii încalcă flagrant drepturile cetăţenilor ruşi, membri cu drepturi egale ai statului moldovenesc şi au un caracter ofensator faţă de Federaţia Rusă. Acestea contribuie la răspândirea discordiei interetnice, contravin principiilor generale ale democraţiei, respectării drepturilor şi libertăţilor omului”. Câtă corectitudine politică! Și câtă fățărnicie!

Conotația politică a cazului Cravcenco

Cravcenco se face vinovat de masacrarea eticii pedagogice și de discriminarea pe criterii etnice a elevilor săi. Nu face parte dintr-un complot, nu este victima unei provocări. Dar este semnul clar că în societatea moldovenească există diviziuni periculoase pe criterii etnice. Eu numesc această problemă crearea națiunii moldovenești. Nici statul, nici societatea civilă nu lucrează la crearea deliberată a națiunii moldovenești. Nu contribuie la însușirea limbii române de către minorități, nici la crearea unei culturi, unei identități comune. Și, atâta vreme cât lucrul acesta nu va fi făcut cu spirit gospodăresc și entuziasm intelectual, atâta vreme cât marșurile unioniste ale băieților de la Noua Dreaptă vor continua, atâta vreme cât minoritățile nu vor fi atrase, și constrânse, să se integreze – eu prevăd sute de cazuri Cravcenco, care vor compromite iremediabil nu minoritățile, dar majoritatea etnică românească.  Iar în privința școlii moldovenești, pe care cred că trebuie s-o trecem din ce în ce mai mult la limba română, voi zice împreună cu Mariu Chicoș Rostogan:  Datoria ni-i să luminăm jenărațiunile june; că-z fără instrucțiune și educățiune, un popor doară e învins astăzi în lupta pentru existență, și cine-i învins, apoi acela dă-l dracului!

CRAVCENCO BĂLȚEANUL ȘI RUSUL MARȚIANUL

Învățătorul Cravcenco de la Bălți, cel care și-a batjocorit elevii anume pentru faptul că aceștia erau ruși, merita pe deplin să fie dat afară de la lucru și laudă celor care au contribuit la înfăptuirea acestui act de justiție pedagogică (http://new.inprofunzime.md/stiri/politic/video-un-profesor-din-balti-suparat-foc-pe-rusi-sunteti-niste.html ).

 Dar iată că rușii și reprezentanții lor politici ridică capul și încearcă să instrumentalizeze cazul trăgând cenușa la turta lor. Fără să conștientizeze că, chiar dacă Cravcenco e vinovat și merită toată dezaprobarea, asta nu înseamnă că rușii urss-ului  nu ar fi fost ocupanți și ar avea dreptate ca să ne tot bată capul cu eliberarea lor și cu minunata lor orânduire comunistă. Ia priviți la Vadim Mișin ce aere de om revoltat își dă (http://enews.md/news/view/25485/ ):

„Депутат парламента РМ,  лидер партии «Возрождение» Вадим Мишин возмущен участившимися случаями угроз и унижений в адрес учащихся русскоязычных школ муниципия Бэлць, - передает eNews.md со ссылкой на пресс-релиз партии.

Реакция последовала после появления в интернете ролика, в котором преподаватель позволяет себе оскорбительно разговаривать с учениками, называя их «русскими оккупантами».

«Подобных «горе-учителей» мы не должны подпускать к школе на пушечный выстрел, - сказал Вадим Мишин. - Более того, этого «учителя» за свое недостойное поведение, которое больше напоминает обыкновенный фашизм, надо исключить из рядов преподавателей, навсегда запретив ему преподавательскую деятельность и близко не подпускать к ученикам. Я уверен, что сложившаяся ситуация – итог всей той политической вакханалии вокруг нашего общего исторического прошлого. В школах, благодаря  попустительству Министерства образования, Департамента межэтнических отношений, местного муниципального совета и других официальных инстанций, идет настоящая травля русскоязычных учеников, вся «проблема» которых в том, что они говорят и думают по-русски. Повторю, - это обыкновенный фашизм, и если его не остановить, он закончится очередной трагедией для всего многонационального молдавского народа».

            Pentru ca tragedia de care aveți frică să nu aibă loc, domnule Mișin, și pentru ca „mnogonaționalinyi moldavskii narod” să fie într-adevăr o națiune moldovenească unită și sănătoasă, e nevoie ca rușii dumneavoastră să se integreze în societatea moldovenească și să înceteze ca să mai fie niște marțieni ai plaiurilor mioritice. Pentru aceasta cereți parlamentului ca să treacă toate școlile din Republica Moldova la limba română. Iată aici și niște sugestii:  http://www.gazetaromaneasca.com/integrare/moldoveni-in-italia/2826-coala-locul-de-natere-al-naiunii.html .

MÂNĂSTIREA SAHARNA, ÎNTRE CREDINȚĂ ȘI ȘTIINȚĂ

Rafael. Școala din Atena

            Omul este slab în fața forțelor naturii și nu le va cunoaște niciodată până la urmă. De aceea își va slobozi imaginația din lanț și o va lăsa să amușineze drumul înainte. Și cu ajutorul imaginației sale prodigioase va încerca să-și explice cauza fenomenelor, structura Universului, propriul corp, propria minte, istoria. Glorie imaginației umane! Ea, imaginația, a creat sistemele de irigație ale Egiptului Antic, piramidele, roata, computerul. Tot imaginația a creat zânele apelor și zeii Olimpului, Iadul și Raiul, pe Dumnezeu și Alah.

            E foarte greu să trăiești chinuit de întrebări la care nu găsești un răspuns. De aceea, atunci când nu aveam adevăruri științifice controlate, ne-am servit de o explicație surogat, inventată de imaginație. Și am mers mai departe, cu iluzia mângâietoare că cunoaștem adevărul.

            Astăzi omenirea cunoaște foarte multe adevăruri. Nici unul din ele însă nu este absolut. Sunt puse mereu la îndoială, iar uneori sunt răsturnate spectaculos, așa cum s-a întâmplat cu mecanica newtoniană, înlocuită de teoria relativității, care, la rândul ei, a fost pe punctul de a fi pusă la îndoială chiar în această vară, când părea că bosonul lui Higgs este mai rapid decât lumina… A te ține în pas cu realizările științei, chiar dacă nu ești tu savantul și cercetătorul, este frumos, este emoționant. Îți trimiți în felul acesta imaginația pe urmele marilor cercetători, afli stupefiat despre stelele negre care înghit toată materia de primprejur, te gândești fascinat la călătoriile în timp, te uiți la fotografiile planetei Marte ori ale unor galaxii depărtate, a căror lumină vine de la începutul începuturilor Universului. Ce măreț, ce puternic e omul, îți zici. Ce frumoase sunt operele sale, de la apeductele romane până la navele cosmice care brăzdează spațiile!

            La un moment dat însă, tu, cel care ești încântat de progres și de știință, îți dai seama că există în jurul tău o mulțime de oameni care nu-ți împărtășesc încântarea. Care nu se informează și care nici nu vor să se informeze.  Ori care din contra, se informează și se folosesc de tot ce le oferă cu generozitate știința, dar lasă într-un ungher al conștiinței lor o portiță deschisă, prin care intră dogma, prejudiciul, religia. Îi vezi pe acești oameni mergând la biserică ori făcându-și cruce când trec pe lângă un sfânt lăcaș. Îi vezi înfricoșați de pisica neagră care le trece drumul pe dinainte, terorizați de horoscoape, speriați de ordinarul anunț al sfârșitului lumii, îi vezi cumpărând agheazmă ori atârnând iconițe ocrotitoare în mașină. Afli scârbit că își tratează bolile cu urină, ori cu untură de bursuc, ori mănâncă păduchi. Apropo de aceștia din urmă, știați că dacă mănânci pâine albă faci păduchi?

            În depărtatele vremuri când știința nu exista ori era foarte slabă și orbecăia prin întuneric, prejudiciile și religia erau îndreptățite, erau ele însele un fel de știință. Astăzi însă nu mai are sens să ne conducem de ceea ce odată era o ipoteză, iar în zilele noastre nu mai e decât o dogmă încremenită, salvată de la moarte de niște tradiții și instituții perimate. De aceea cred că dogma,  prejudiciul, religia urmează a fi demascate în modul cel mai intransigent. Dar, vor zice unii, sunt inofensive, să-i lăsăm pe oameni să creadă în ce vor. Să-i lăsăm, desigur, trăim doar într-o lume liberă. Dar cred că dogmele și religia nu sunt deloc inofensive. Produc răutate, intoleranță, crime. Nenumărate sunt exemplele, iar unul proaspăt și concret am să vi-l ofer ceva mai la vale.  De aceea, prieteni și cunoscuți, poeți și scriitori, doctori și profesori, dacă aveți măcar cea mai mică urmă de credință religioasă, dacă chiar numai vă gândiți uneori că poate există o putere colo sus în cer care ne urmărește cu atenție, apoi să știți că v-am pus pe toți în lista neagră a obscurantiștilor. Îmi pare rău, știu că sunteți băieți buni. Dar sunteți obscurantiști.

            De ce-s așa de rău? Iată de ce – și ăsta-i exemplul de care ziceam:

  http://m.protv.md/stiri/social/camera-ascunsa-scene-de-groaza-la-manastirea-saharna-cum-arata.html

            Grozăviile astea se întâmplă la doi pași de satul meu Echimăuți, la mânăstirea Saharna din raionul Rezina… În Echimăuți am fost multă vreme învățător de limbă, dar am făcut și multă divulgație științifică, când mi se făcea lehamite de literatura sovietică moldovenească. Le-am vorbit elevilor mei despre Univers, despre planete depărtate și farfurii zburătoare care aterizează pe înserate în mijlocul grădinii, peste cuiburile de cartofi. Pe vremea ceea, îmi pare, nu exista atâta obscurantism religios în Moldova. Mă rog, nu era poate numai meritul meu. Astăzi lucrurile s-au schimbat în rău. Păcat. În Cehia, am citit, se declară credincioși doar vreo 14% din populație: http://ilmiolibro.kataweb.it/booknews_dettaglio_recensione.asp?id_contenuto=3734021

INSTITUTUL CULTURAL ROMÂN DE LA CHIȘINĂU. O DECIZIE CONTROVERSATĂ

Unde ești tu, Horia doamne?..

  Domnul Patapievici, în calitatea sa de președinte ICR pe care a deținut-o, nu ar fi semnat probabil niciodată această decizie. Vorbesc despre decizia din 12 noiembrie curent a desemnării în funcția de director al Institutului Cultural Român „Mihai Eminescu” de la Chișinău a lui Valeriu Matei. Potrivit Agerpres, acesta îl înlocuiește pe Petre Guran, rechemat în centrala ICR. În funcția de director adjunct al ICR „Mihai Eminescu” de la Chișinău a fost desemnat Nichita Danilov. Aceeași decizie ICR prevede desemnarea în funcția de director adjunct la „ Accademia di Romania” din Roma a Danielei Crăsnaru, care îl va înlocui pe Cornel Baicu, numit în funcția de director adjunct al Institutului Român de Cultură și Cercetare Umanistică de la Veneția.

             În Republica Moldova, numirea în fruntea Institutului Cultural Român de la Chișinău a lui Valeriu Matei a provocat scandal. Opinia publică s-a împărțit în două tabere. Pe de o parte a baricadei se află Acțiunea 2012, Platforma Civică care a organizat controversatele marșuri unioniste din anul acesta și susținătorii ei. Iată cuvintele sunătoare cu care Acțiunea 2012 salută alegerea lui Valeriu Matei:  ,,Platforma Civică Acţiunea 2012 consideră că reputatul om de cultură Valeriu Matei, care abordează cu curaj şi sinceritate problemele identitare din Basarabia şi care apără şi promovează valorile naţionale pe ambele maluri ale Prutului, va administra oferta culturală a ICR în raport cu patrimoniul naţional şi în concordanţă cu aşteptările publicului românesc.” De cealaltă parte a baricadei s-au regăsit o mână de oameni care au denunțat alegerea lui Matei ca fiind una foarte proastă. Ei se numesc Mircea Ciobanu, critic literar; Emilian Galaicu-Păun, poet; Vitalie Sprânceană, tânăr intelectual, Petru Negură, sociolog... Mai sunt desigur și alții.

            Iată ce scrie despre proaspătul director ICR de la Chișinău Mircea Ciobanu:

 „Numitul Matei este exemplul perfect de impostură, produs(ă) atât prin forţarea abuzivă a propriei imagini, cât şi prin ceea ce s-ar numi transferul de imagine. La suprafaţă, avem un poet cu cărţi publicate, comentat de critici, fost director de editură. Mai mult: lider de opinie, ex-deputat, lider de partid parlamentar, candidat la preşedinţia ţării. Unde-i impostura?

Răspuns simplu: în toate! Ca poet, nu s-a impus. Mai mult, a fost acuzat (cu argumente solide) de plagiat şi, cel puţin până azi, producţia lui încă nu a fost scoasă de sub acuzaţie. Lumea ştie nişte titluri de carte, dar nu i-a prea reţinut textele. Criticii i-au scăldat imaginea de poet în parfum patriotic, fără analize substanţiale. Ca editor, a ruinat una dintre editurile cele mai importante. A candidat la preşedinţia Frontului Popular, la preşedinţia Filialei Chişinău a USR, la preşedinţia RM. Nu a reuşit în nici un caz să convingă, dar toate i s-au adunat, ca achiziţii necesare, pentru CV. În loc să-i fie taxate, firesc, drept rateuri şi să-i potolească orgoliile!

A fost preşedintele Partidului Forţelor Democratice pe care l-a falimentat cu acelaşi succes cu care a ratat şi alte scopuri. Nu mă interesează subiectul patrimoniului formaţiunii (să-şi bată capul finanţatorii). Dar în acest partid şi-au irosit energiile oameni de bună condiţie. Şi au cam rămas cu buza umflată şi cu imaginea şifonată. Sigur că – în alt context – au fost trădaţi şi frontiştii, care au pariat pe Iurie Roşca. E teribil de dureros. Dar Roşca e pus la stâlpul infamiei pe multă vreme. Pe când această Pasăre Phoenix renaşte şi îşi re-încropeşte cariera, într-o dorinţă patologică de a fi vreun – orice! – şef. Chiar dacă e incapabil de a comunica cu oamenii, e plin de emfază, e lipsit de empatie – antipodul absolut al unui manager.”

            Iar acum să citim reacția poetului  Emilian Galaicu-Păun: „Nici dacă ICR Bucureşti l-ar fi numit în funcţia de director ICR Chişinău pe… Vasile Stati, autorul de tristă faimă al Dicţionarului moldovenesc-românesc, nu m-aş fi arătat atât de neplăcut surprins, de nu chiar de-a dreptul derutat & întors pe dos. Nu sunt singurul, departe de aceasta: de trei zile-ncoace, lumea vuieşte, iar un grup de tineri intelectuali a şi lansat o petiţie, căreia subscriu, nu atât pentru a cere rechemarea lui Valeriu Matei din înalta dregătorie (dacă un premier-plagiator nu s-a… rechemat pe sine însuşi din funcţie, odată plagiatul făcut public, de ce ar face-o un director ICR pus de numitul premier în locul – sfinţit prin tot ce a realizat în calitate de director – lui Patapievici!), cât spre a denunţa o practică extrem de păguboasă în raport cu Republica Moldova(...)  Mai grav stau lucrurile în domeniul social, unde numitului Valeriu Matei a reuşit să pună pe butuci o mare editură, Hyperion, la scurt timp după ce a fost numit direct al acesteia; să piardă un ziar, Mesagerul; să ducă la fiasco administraţia USM, al cărei director de imagine & factotum era sub preşedinţia lui M. Cimpoi; să compromită însăşi ideea românismului între Prut şi Nistru, prin discursul său naţionalist, pigmentat de antisemitism, dar şi printr-o gestiune catastrofală a capitalului de imagine (de cel real, fiindcă se ştie câtă susţinere financiară a avut PFD din partea României, nu mă pronunţ aici, în lipsa unor probe documentare) pe care l-a avut, în anii ’89-’89, intelighenţia basarabeană.”

Vitalie Sprânceană mai adaugă câteva trăsături la portretul lui Valeriu Matei: „Insul cu pricina s-a făcut cunoscut prin practicarea unui discurs vehement, intolerant, vetust și cu clare trăsături xenofobe. Nu-și scoate oponenții politici din ”demenți”, ”bandiți” și ”alienați mental” făcând figura locală a unui tribun. E adeptul unui românism de matineu, intolerant și patriotard ce nu ține cont de realitățile și sensibilitățile etnice ale țării.

De asta cred că numirea lui Valeriu Matei în postul de șef al reprezentaței ICR la Chișinău e o alegere greșită. Una care dăunează reputației și imaginii instituției în Republica Moldova.”

Cum ar trebui să privim controversata alegere a lui Valeriu Matei în fruntea ICR din Chișinău noi, cei din diaspora occidentală, cei care iubim Europa și vrem s-o aducem acasă în Moldova? Cum? Întrebarea la care urmează să răspundem în cazul Matei este următoarea: Ne va apropia ICR Chișinău cu Matei în frunte de România și de Europa? Eu cred că ne va îndepărta. De aceea am semnat susnumita   petiţie . Dar voi?  

MINISTRUL DE EXTERNE MOLDOVEAN, LA ROMA

            La începutul acestei luni diplomații moldoveni au întreprins un turneu prin Europa. Iurie Leancă, ministrul afacerilor externe și al integrării europene, a mers la Bratislava, Zagreb și Roma. Natalia Gherman, vicele său, a vizitat Viena. Scopul este campania pentru integrarea europeană a Republicii Moldova. Pentru italienii, pentru grecii care se află demultișor în Uniunea Europeană, lupta aceasta  pentru integrare poate părea un pic ridicolă, când se uită la nenumăratele probleme pe care le are bătrânul continent. Și românii, constrânși să emigreze de acasă pentru a găsi de lucru aiurea, cred că ar putea să considere cu ironie entuziasmul diplomatic al moldovenilor. Însă pentru moldovenii care înțeleg că țara lor balansează periculos între două lumi foarte diferite, Uniunea Europeană și zona sură a Comunității Statelor Independente, este clar că lupta diplomației moldovene pentru integrarea în luminata Europă e demnă de toată admirația.

            În Italia Iurie Leancă s-a întâlnit, pe 7 noiembrie, cu omologul său Giulio Terzi di Sant’Agata. În urma întrevederii, spune comunicatul oficial, au fost trecute în revistă relațiile bilaterale și examinate oportunitățile dezvoltării lor ulterioare. Italia este cel de-al patrulea partener comercial ca mărime al Moldovei și al șaselea ca sursă a investițiilor străine directe. Cu toate acestea cooperarea economică are încă un spațiu amplu pentru creștere. „În acest scop, se spune în comunicat, cei doi oficiali au convenit să încurajeze întâlniri între reprezentanţii economici şi cei ai mediului de afaceri din cele două ţări.

În cadrul discuţiilor, o atenţie deosebită a fost acordată numeroasei comunităţi moldoveneşti din Italia şi instrumentelor pentru favorizarea integrării mai plenare în ţesutul social și economic italian, inclusiv printr-o serie de acorduri bilaterale în curs de negociere sau în proces de implementare.

În ceea ce priveşte tematica UE, viceprim-ministrul Leancă a ilustrat progresele semnificative înregistrate de Republica Moldova în cadrul Parteneriatului Estic și în cadrul desfăşurării negocierilor Acordului de Asociere şi a celui privind Comerţul Liber Aprofundat şi Cuprinzător, precum şi în contextul Planului de Acţiuni privind liberalizarea regimului de vize, confirmând efortul Republicii Moldova în perseverarea pe calea reformelor, precum şi în sensul iniţierii procesului de integrare progresivă politică şi economică în conformitate cu standardele UE.”

Venind la Roma, Iurie Leancă nu a putut să nu salute și numeroasa comunitate a moldovenilor de aici, cu care s-a întâlnit în prezența ambasadorului moldovean la Roma Aurel Băieșu.

 Aflându-mă și eu printre cei veniți la întâlnirea cu ministrul de externe, am urmărit cu interes cuvintele acestuia. Am admirat convingerea sa neclintită că locul nostru este în comunitatea europeană și hotărârea fermă de a lupta pentru integrare fără a ezita câtuși de puțin în fața numeroaselor bariere existente. Și cea mai inexpugnabilă barieră pare a fi Transnistria. Moldova nu va reuși niciodată să adere la Uniunea Europeană dacă nu rezolvă problema integrității teritoriale. Iar pentru aceasta e nevoie ca malul drept al Nistrului să fie atractiv pentru locuitorii Transnistriei, mai atractiv decât Rusia. Dar 70% din  bugetul Tiraspolului este constituit din bani rusești, a zis Leancă. Îi vom putea include în hotarele noastre numai devenind candidați oficiali la integrarea europeană, căci, dacă lucrul acesta se va întâmpla, vom putea atrage mult mai multe fonduri și investiții. Ar fi bine să fie așa cum zice domnul Leancă, m-am gândit, dar nu se știe dacă între timp Rusia nu aruncă în Transnistria și mai multe milioane de dolari, ca să le strice europenizatorilor moldoveni jocul.

    

            Oricum, Leancă este unul din cei mai carismatici miniștri ai guvernului moldovean. Tendința pro-europeană i se potrivește de minune, o îmbracă și o poartă cu chic, ca pe un costum al unui impecabil croitor. E subțire și delicat, e inteligent și gentil. L-am admirat cum suporta cu bărbăție și cu zâmbet pe față întrebările pe care i le făceau conaționalii, care întrebări erau uneori cuvântări dezlânate cu teme multiple și incerte amestecate cu complimente la adresa dumisale. Nu-i întrerupea, dar diseca din mormanul de cuvinte întrebarea și răspundea promt și precis. Întrebat ce se poate face pentru a restabili TVM INTERNAȚIONAL, Leancă a răspuns că trebuie să mai luptăm și noi singuri, să protestăm public, așa cum am făcut-o când se hotăra soarta legii antidiscriminare. Ministrul ne-a întrebat dacă avem în Italia mulți moldoveni cu cetățenie italiană, ca să-și dea seama cât de mult lobby putem face aici pentru Moldova. Ne-a îndemnat să-i încurajăm pe italieni să investească în Moldova. Ne-a spus că are și el rude care lucrează în Italia.

  

            Dar unul din lucrurile esențiale spuse de Iurie Leancă a fost acela că a obținut de la ministrul de externe italian Terzi promisiunea – scrisă, căci în vorbă au promis-o toți – de  a sprijini Republica Moldova în a deveni candidat la aderarea la UE.  „Italia e unica țară UE care și-a luat un astfel de angajament. Și fiți siguri că Italia ne susține și datorită imaginii bune a Republicii Moldova pe care ați creat-o dumneavoastră aici. Vă mulțumesc.”

            Vă mulțumim și noi, domnule Leancă. Măcar pe o clipă, dar ne-ați făcut să ne simțim și noi importanți.

Despre oameni și motani ai nimănui

La închiderea oficială a campaniei „Nimeni nu e singur pe pământ”, care a avut loc la Roma pe 28 octombrie, nu am vrut să mă duc. Dar soția mea s-a dus.

- Eu știu că nu-s singur pe pământ, i-am zis soției. Că doar te am pe tine! Și apoi mi-a spus-o și Adrian Păunescu, dar nu fu o noutate nici atunci;  nu merg pentru că știu dinainte că ăștia vor să mă informeze și să mă „sensibilizeze”.  Ah, să mă sensibilizeze! Și nu-s suficient de sensibil?

- Nu, nu ești, pentru că nu vrei să mă scoți în lume, trebuie să mă duc eu singură, de parcă aș fi a nimănui! Da, sunt o femeie a nimănui și mă duc să văd spectacolul „Oameni ai nimănui”!

- A, bine zici, vor arăta și spectacolul cela al lui Dumitru Crudu, să-mi spui cum a fost, vizionare plăcută!

- Mulțumesc, dar o să-ți pară rău, am plecat.

- Du-te, du-te.

 Și s-a dus.

            Până când soția mea se întoarce, să ne întrebăm care este atitudinea moldovenilor față de emigrație. Moldovenii au emigrat dintr-o neagră disperare, dar nu numai. Au emigrat din disperare atunci când s-au văzut fără lucru sau fără salariu. Nu, în propoziția anterioară nu există nicio contradicție, în Moldova sfârșitului de secol 20 era posibil să ai un serviciu, dar să nu ai salariu, căci salariile nu se plăteau uneori cu anii. Dar ne mâna în lumea deschisă nu numai disperarea, dar și pofta de câștig; căci se știe că moldovenii, chiar și în odioasa Uniune Sovietică, porneau în aventuri comerciale eroice, vânzând de exemplu semințe de floarea-soarelui prăjite la Moscova, Leningrad și Vladivostok. Apoi bărbații mai mergeau, ca sezonieri, și la tăiat pădure în Siberia. Iar cu banii câștigați își făceau o casă mai arătoasă, își cumpărau mașină.  Deci, emigrația s-a produs și dintr-o sete sănătoasă și foarte normală de bani.

            Că efectele acestei emigrații au fost poate și neplăcute uneori – asta e altceva. Oamenii noștri n-au prea luat-o în tragic. Familii distruse? Se mai distrugeau și-n vremuri mai bune. Copii abandonați? Sinucideri? Ce să-i faci, trăim vremuri grele, la război ca la război. De cea mai mare importanță au fost însă victoriile repurtate de oștile emigranților moldoveni pe frontul muncii; am biruit Occidentul în luptă dreaptă și l-am silit să ne plătească un tribut de miliarde de euro, iar tot aurul acesta a plouat binefăcător și peste Moldova. Acesta e adevărul, restul e pălăvrăgeală. Și atunci cum apreciem îndemnurile pe care le fac unii ca să ne întoarcem? Sunt fățarnice și mincinoase. Eu zic că în Moldova nu trebuim nimănui și că anume în Moldova vom fi cu adevărat „oameni ai nimănui”, pentru că nu există o mare cerere de forță de muncă și nici oferte salariale avantajoase; gălăgia care se face nu e de dragul nostru, ci de dragul banilor noștri. Dar, mă rog, laudă celor care se întorc,  și investesc, și înving. Și laudă Silviei Dumitrache și proiectului „Te iubește mama”, care ne sensibilizează într-adevăr, spunandu-ne nouă, celor care poate am uitat ori nu am știut, că copiii au un suflet fragil… Și ce facem cu spectacolul „Oameni ai nimănui” de Dumitru Crudu?

            Dar iată că s-a întors acasă și „omul nimănui”, adică soția mea.

-         Ei, ți-a plăcut spectacolul? Ai vărsat o lacrimă amară pe altarul devastat al familiei și al iubirii conjugale trădate?

-         Nu râde degeaba, că spectacolul a fost bun. Atât numai că toate istoriile pe care le înscenează sunt cam negative și cam lacrimogene… Unele femei din sală au și lăcrimat. Dar au fost categoric împotriva autorului când acesta a atins problema integrității morale a moldovencelor, corupte sexual de bărbații italieni: „Noi nu ne dăm chiar așa de ușor!”…

-         Ha, păi asta-i o noutate foarte bună!

-         În rest, cred că adevărul l-a spus o femeie care a zis cam așa: „Suntem gata să trecem prin toate greutățile posibile, numai să ne păstrăm locul de muncă.” Dar nu contează până la urmă niciun adevăr, oamenii s-au întâlnit, au schimbat o vorbă și în felul acesta nu s-au simțit „oameni ai nimănui”, ca tine!..

Duminică, 4 noiembrie, am acceptat invitația soției mele de a merge la Fiera di Roma să vedem o expoziție internațională de pisici – în felul acesta, scoțând-o în lume, ea nu va mai putea să zică că este „om al nimănui.” Și nu voi sta doar în bârlog, ca un „om al nimănui”, nici eu. Am mers deci veseli ca să admirăm mâțele și motanii, amintindu-ne pe drum și de pisica pe acoperișul fierbinte, și de pisica care umbla din capul ei, și de „motan mi-aș fi dorit să fiu, cu coada-n sus, cu blana-n dungi, cu gheare și mustețe lungi, c-un ochi verzui ș-un ochi căpriu”. Expoziția a fost încântătoare. Dar soția mea, căreia tare-i mai place să tragă cu urechea la discuțiile altora, a auzit o replică a unui italian, care mi-a părut iluminantă: „Belli questi gatti, a me però piacciono i randaggi.” Vezi, am zis, omului îi plac motanii liberi, care umblă din capul lor și care sunt deci „motani ai nimănui”. Și mie îmi plac motanii liberi. Numai ție – și diasporei moldovenești – vă place să aveți stăpân, să nu fiți „oameni ai nimănui”, să vă facă guvernul congrese și să vă cumpere haine naționale.

…Nu importă ce mi-a replicat soția. Dar m-am bucurat să citesc peste câteva zile, în articolul Raisei Ambros „Moldavi: non emigrate, tornate a casa”, aceste cuvinte care se referă la campania „Nimeni nu e singur pe pământ” și la spectacolul „Oameni ai nimănui”:

„Nu mai emigrați, veniți acasă. Acesta a fost mesajul direct și indirect al campaniei de informare și sensibilizare a migranților moldoveni „Nimeni nu e singur pe pământ”, care a început în primăvară și a poposit în cele mai importante orașe ale Italiei. Spectacolul „Oameni ai nimănui” de Dumitru Crudu, promotor al mesajului-cheie al campaniei, nu a prea plăcut publicului în cea mai mare parte feminin care a umplut sala…” Și mai scrie Raisa Ambros în articolul ei: „Oare câți moldoveni se vor întoarce acasă în urma acestei campanii? A reușit oare campania să-și atingă obiectivul? Efectele negative ale emigrației moldovenești sunt cam aceleași ca și în alte țări. Din fericire, sunt mult mai numeroase efectele pozitive. Diaspora moldovenească e în continuă creștere, fiii se reunesc cu părinții emigranți. Generațiile ulterioare, ca și cele dintâi, vor fi o resursă pentru Italia. Sigur, orice om ar fi fericit să trăiască în țara sa alături de oamenii dragi, dar numai dacă există condiții. În caz contrar e bine să aibă dreptul de a-și alege liber țara și felul de trai.” (http://www.piuculture.it/2012/11/moldavi-non-emigrate-tornate-a-casa/ )

  Uite, am observat, în atitudinile mele critice nu sunt chiar singurul pe pământ.