Visualizzazioni totali

sabato 30 marzo 2013

Badante, на всю оставшуюся жизнь...


            
(русский перевод:   Валентина  Зaвpoтcки)

 
Badante – так называют в Италии тех, кто ухаживает за стариками и больными. И это была судьба тысяч и тысяч девушек и женщин (иногда и мужчин) из Молдовы, которые приехали в Италию, чтобы преодолеть ту бедность, которую имели дома. Большинство работали на постоянном месте, т.е. имели жилье и питание (“vitto e alloggio”) как дополнение к зарплате. Другие работали по часам. Это профессия, с которой легче всего было начинать работать эмигрантам. Но совсем не легoк этот труд... Узнали благодаря этой работе господина  Альцгеймера и господина Паркинсона. Альцгеймера ловили по улице, когда он голый выбегал из дома. Паркинсона поддерживали за руку на прогулке. Толкали инвалидную каляску по дорожкам в парках. Слушали безконечные «сказки» про самолеты, которые «приземляются каждую ночь на крышах» их домов. Измеряли глицемию диабетикам. Вводили катетеры, делали клизмы, уколы и многое другое... Рассказывали «сказки» сумашедшим. Дрожали рядом с больными аутизмом, когда они начинали биться головой об стену. Слушали последние слова умирающих... На наших плечах плакали родственники умерших старичков. Плакали и мы, видя их страдания...Вначале мы смеялись нaд итальянцaми, которые в 85 лет спрашивали, почему их ноги болят.  Внутри нас бушевало недоумение: как так, человек, который навсегда прикован к постели, продолжает вести почти «нормальную» жизнь и не впадаeт в отчаяние и не думаeт отказаться от такой жизни. У нас, кому за 70 умирают от старости и бедноты, а здесь в 70 женяться. Они хотят жить, любой ценой... Затем мы стали восхищаться итальянцами, понимая, что все-таки лучше бороться за жизнь до конца. Они даже на «смертном одре» продолжают жить, смеяться, общаться и даже работать. Восхищались итальянскими женами, которые боролись за жизнь своих мужей с такой преданностью и мужеством характера, поддерживаемые правительством и Здравоохранением Италии, чтобы продлить человеческую жизнь...
 И задумались тогда мы с горечью в душе о нашей бедной Молдове, где даже невозможно мыслить о том, чтобы правительство затратило хотя бы малую долю того, что тратится правительством Италии. Но мы не отчаиваемся, мы научились ждать.... Многому научила нас эта профессия – badante, которая останеться с нами на всю оставшуюся жизнь...

 P.S. Mulțumesc din suflet, Valentina, a fost o surpriză foarte plăcută (Victor Druță).

venerdì 29 marzo 2013

GUGUȚĂ - PRIETENUL MEU ÎNDRĂGIT


             Recent, copiilor moldoveni din diasporă le-a fost propus un concurs: „Guguță – prietenul meu îndrăgit”. Copiii sunt îndemnați să scrie eseuri, să facă desene la această temă. Promotorii concursului sunt Biroul Relații Interetnice al guvernului Republicii Moldova și Biblioteca Națională pentru copii „Ion Creangă” de la Chișinău, partener media fiind „Gazeta Basarabiei”, ziarul moldovenilor din Italia. Scopul declarat al concursului este „cultivarea interesului și cunoștințelor copiilor din diasporă pentru valorile identitare ale culturii Republicii Moldova, păstrarea limbii materne, educarea dragostei de neam și Patria istorică”.

            O, am zis aflând noutatea. Dar parcă ar fi o inițiativă a comitetului raional al comsomolului. Miroase a educație și birocrație sovietică de departe. Câte compuneri de astea am scris eu, „Pavel Korciaghin – eroul meu preferat”, „Nimeni nu-i uitat, nimic nu se uită”… Și apoi, fiind învățător, cât am detestat modul obraznic de a-i impune copilului dragostea pentru ceva prin titluri de compuneri care sunau ca niște sentințe fără apel: „De ce îmi iubesc patria”, „Limba română e patria mea”, „Mamă, tu ești Patria mea!” și alte prăpăstii educativ-amoroase. Poftim încă una de aceeași teapă: „Guguță – prietenul meu îndrăgit”…  Dar îi voi lăsa totuși pe copiii moldoveni din toată lumea să scrie – în loc de experiențele lor reale în mijlocul altor popoare – despre iubitul lor Guguță. Iar eu între timp voi răspunde la îndreptățita întrebare a cititorului român:

 Dar oare cine mai este și acest Guguță?

            Guguță este una din minunile socialismului totalitar sovietic moldovenesc. E un brand cultural moldovenesc. Avem un teatru „Guguță”, o cafenea „Guguță”, bomboane „Guguță”, un tip de tortă „Cușma lui Guguță”.  Prima navetă spațială moldovenească cred că se va numi „Guguță”, iar prima bombă atomică moldovenească va fi poate tot „Cușma lui Guguță”.  Personajul a fost creat de scriitorul Spiridon Vangheli (născut în 1932), în 1967. Guguță, eroul „Isprăvilor lui Guguță” și a altor cărți, e un copil de 6-7 ani. Locuiește în miticul sat Trei Iezi. Lumea lui Guguță e plină de bunătate, armonie, miracole. E o lume și patriarhală, și modernă, dar din care lipsesc conflictele majore. În care există mamă, tată, școală. E un fel de paradis poetic rural. Iar nedespărțita căciulă a lui Guguță e nu numai națională, fiind de oaie și țuguiată, ci și făcătoare de minuni. Se lărgește ca să-i protejeze de frig pe Guguță și pe o colegă de școală, iar mai apoi pe toți colegii și pe tot satul.  Guguță e inteligent, bun la inimă și șotios pe cât se cuvine. Nu e un personaj dramatic sau pus în fața unor întrebări dureroase, e un copil normal. Dar are succes poate anume datorită acestui fapt. Intrând în lumea lui, cititorului nu-i rămâne decât să zâmbească și să se minuneze, savurând între timp o limbă literară frumoasă, prevăzător și educativ epurată de rusisme și urâțenii.
 Lansat de pe rampa literaturii sovietice multinaționale pe arena internațională, eroul lui Vangheli cunoaște un succes răsunător. Este tradus în peste 40 de limbi pe toate meridianele globului și editat în 8 mln. de exemplare. În 1973 „Isprăvile lui Guguță” erau editate în limba rusă într-un tiraj de 1 mln. 800 de mii de exemplare. Cartea „Guguță și prietenii lui” a fost reeditată de peste 70 de ori. E surprinzător, dar nu există un scriitor de limbă română care să fi avut atâtea ediții și traduceri peste hotare, nici Eminescu. Nu e de mirare deci că 2013 este declarat în Republica Moldova Anul lui Spiridon Vangheli.  

Moldova Sovietică – patria lui Guguță

Povestea lui Guguță s-a înscris perfect în arta propagandistică a regimului sovietic, demonstrând în mod indirect că partidul comunist a creat o societate în care fericirea era posibilă. Acum e momentul să ne punem întrebarea dacă nu era chiar așa. Răspunsul pe care l-aș da eu, în ciuda celor care nu mai obosesc să vorbească de rău trecutul comunist, e că a existat o relativă bunăstare în care oamenii s-au simțit relativ bine. După unele tulburări inițiale, când fu război, foamete, colectivizare forțată și deportări, situația s-a stabilizat. Viața a devenit din an în an tot mai bună. Oamenii au căpătat un echilibru al lor. La fel și oamenii de artă. Puterea Sovietică i-a convins. Pentru edificarea unei culturi socialiste noi au fost cheltuite resurse enorme. Și, încetul cu încetul, populația de țărani moldoveni pe care URSS-ul o moștenise de la România în 1944 a ajuns să aibă cohorte numeroase de artiști, poeți, scriitori, pictori, savanți. Teatre dramatice, teatre de operă și balet, Academie de Științe, universități. Cântăreți de operă cu faimă mondială ca Maria Bieșu, scriitori ca Ion Druță, ale cărui piese erau jucate pe scenele marilor orașe sovietice și la Paris. Grupuri muzicale ca „Contemporanul”, pe care doar stupizenia birocrației sovietice și lipsa libertății îi împiedica să aibă succesul unor beatles. Aș putea aminti aici și fantastica ascensiune a unei românce dintr-un sat din Ucraina, Sofia Rotaru, care a devenit o stea de cea mai mare mărime a scenei sovietice, făcându-i pe ruși să fredoneze înnebuniți și cântecele ei în limba română.  
 În anii 60 se formează o generație de tineri creatori care vor modela energic sufletul tinerei națiuni moldovenești. E vorba în primul rând de Grigore Vieru și Spiridon Vangheli. Anume ei își asumă misiunea de a scrie pentru copii. Anume ei fac să apară faimosul abecedar de la 1970, o carte frumoasă, o operă de importanță națională. Grigore Vieru va crea  sublima „Albinuța”, o carte pentru preșcolari, pe care au sorbit-o ca pe un nectar și maturii. Iar Spiridon Vangheli a creat personajul Guguță, cu care a populat mai multe cărți frumoase.
 Adaptați realităților vremii și presupunând că reichul sovietic avea să dureze o mie de ani, Vieru și Vangheli au creat pentru copiii Moldovei o atmosferă spirituală în care să poată respira și crește sănătos, în care să păstreze totodată și un fir de legătură cu trecutul părinților . Nu le-a fost deloc ușor, a trebuit să lupte cu cenzorii supervigilenți ai regimului, suspicioși la orice semn de posibil naționalism românesc. Bravo deci lui Vieru, bravo lui Vangheli, dar…

Guguță în Afganistan

Dar să vedem rezultatul, ce a făcut, ce face Guguță cel real, moldoveanul educat de Spiridon Vangheli? Ar fi de zis că Guguță a luptat bine ca soldat sovietic în Afganistan. Că s-a aruncat fără a sta mult pe gânduri în infernul de la Cernobâl ca să salveze ce era de salvat și a murit mai apoi de leucemie. Că a participat și la Podul de flori de la Prut, unde a vândut avantajos fraților români un televizor color „Alfa”.  Că a combătut vitejește și în războiul de la Nistru împotriva cazacilor și armatei a 14-a. Dar nu a făcut mare lucru în economia Moldovei și a combinat un adevărat dezastru în politică, căci tata Vangheli, la vremea sa, nu văzuse politică adevărată. Când a fost vorba să emigreze, Guguță și-a trimis mai întâi soția, ceea ce nu a fost chiar frumos din partea lui. Sora lui Guguță, o fată isteață foc, s-a lăudat că a salvat de la înec o mare corabie, „Costa Concordia”, dar gurile rele vorbesc că probabil Domnica a și cauzat naufragiul.  Un Guguță mic și cam trist poate fi văzut în zilele noastre în filmul lui Valeriu Jereghi „Arrivederci”, plămădește pâinea, își piaptănă surioara, dar nu are alături nici mamă, nici tată, plecați amândoi în Italia. E foarte greu de spus ce va face Guguță mai departe.

Guguță și poporul


Bine, am zis după ce am înșirat aceste rânduri. Dar Guguță nu a fost cartea mea de căpătâi, l-am răsfoit doar, și încă la o vârstă nepotrivită. De aceea mă și gândesc că în unele privințe s-ar putea să fiu foarte subiectiv. Cu atât mai mult că nu m-am crezut bucățică ruptă din popor niciodată. În copilărie m-am hrănit cu cărți științifico-fantastice și despre război.  De tradiții nu-mi prea pasă și mă cam uit la ele ca la niște rămășițe ale feudalismului.  Pe de-asupra mai sunt și ateu ca un motan primăvara. Deci, aș putea să greșesc.  Și nu e bine să greșesc atunci când scriu pentru popor și despre popor. Ia să văd ce zice poporul…  Atunci când vreau să aflu părerea poporului, mă adresez soției mele. Care e mai „cu lumea” și mai „ca lumea”.
- Ascultă, îi zic provocator, Guguță ăsta al lui Vangheli îmi pare o păpușă, un manechin, o matahală tipic sovietică. Nu are viață în el. Priviți, dragi tovarăși, iată un moldovănaș fericit mulțumită iubitului partid! Și ce cușmă național-frumușică mai are! Și cât e de isteț! Va crește un adevărat constructor al comunismului!..
- Știi ce, mi-a zis poporul cu vocea soției, să nu te atingi de Guguță! Guguță era bun. Era frumos. Îmi amintesc episodul cu Guguță care o ia sub cușmă pe fata dintr-a-ntâia… îl citeam, eu eram într-a doua,  și îmi imaginam că-s eu fetița aceea… Era cald și bine sub cușmă… Era o atmosferă așa intimă… Și Guguță era așa, cum să zic, frumușel…
Am rămas cu gura căscată.
- O, păi tu vrei să spui cu alte cuvinte că atmosfera de sub cușmă era sexy. Și că Guguță îți părea sexy!..
- Anume așa!
Preț de câteva clipe am tăcut. După care am izbucnit într-un hohot de râs nestăpânit.
- Ce râzi ca un prost?
- Mă gândesc cum am să mă mai distrez când voi scrie chestia asta la gazetă! Guguță – prietenul meu îndrăgit… de nevastă-mea!
A fost rândul ei să explodeze în râs. Râdeam amândoi, ca proștii.

P.S. A se vedea aici informații despre Spiridon Vangheli.

lunedì 25 marzo 2013

POLITICĂ ȘI ESTETICĂ


             Probabil, e greu să sugerezi o priveliște mai dezgustătoare din punct de vedere estetic decât aceea a adunării „populare” din Piazza del Popolo de la Roma, menită să-l apere pe bătrânul curvar al politicii italiene de o binemeritată justiție și să lanseze pdl la guvernare. Televiziunile au dat interviuri cu bătrâne îndrăgostite de focosul Cavaler, care îl apără fără niciun argument, cu tineri buimaci care nu prea știu ce să spună și care au profitat probabil de buna ocazie pentru a vedea Roma și a se distra.  Gurile rele au vorbit de întreprinderi care au pus la dispoziția dependenților autobuse, au plătit câte 4 ore de extraordinare; de organizatorii care au cumpărat prezența multor figuranți cu 10 euro și au distribuit pachete cu mâncare. În felul acesta, iubirea pentru Berlusconi și pentru pdl a ars mai cu foc, dovedind că, cu cât o țară este mai săracă, cu atât mai ușor poate fi manipulată. Da, săraca Italie! Asta e de zis, îți trezește mila. Iar imaginile cu saltimbancul și ortacii săi ar putea cred să ilustreze estetica urâtului.  Te trec fiori de dezgust când îi vezi pe alde Alfano, Scilipoti și Santanchè, fără principii, fără rușine, cu obrăznicia scrisă pe față, protestând nonșalant contra justiției, deci contra Statului – ei, care sunt datori să apere acest stat în calitate de aleși ai poporului! Și cred că nu degeaba mi-am amintit de poezia „Hoitul” a lui Charles Baudelaire.

            Iată de ce înțeleg  foarte bine reticența lui Bersani de a face un guvern al salvării naționale împreună cu această strânsură populistă, cu acest trist lumpen-proletariat în solda lui Berlusconi. O astfel de alianță ar fi un monstru născut de somnul rațiunii,  ar însemna o sinucidere politică, o cufundare în glodul rău-mirositor al corupției. O alianță cu Berlusconi ar fi de-o urâțenie estetică așa de mare, încât ar provoca un urlet cosmic de disperare, pe lângă care Urletul lui Munch ar fi colea o glumă.  Pentru orice politician onest o alianță cu partidul Marelui Corupător trebuie să fie tabu. E un păcat mai grav decât conspirația mafiotică.

  Dincolo de estetică, însă, pare că un guvern comun provizoriu dintre dreapta și stânga, menit să conducă țara în afara crizei, este o idee din ce în ce mai propusă. Iată, și „Corriere della Sera” insistă să se facă un astfel de „inciucio” între dreapta și stânga pentru a salva țara, fie de debandada pe care ar stârni-o lipsa guvernului și o altă tură de anticipate, fie de o guvernare grillistă. O fi având dreptate, și la urma urmei ce este pd dacă nu un pdmenoelle? Să se facă deci un guvern din persoane responsabile din ambele partide, care să dea încredere Europei și piețelor financiare. Așa e, numai că cei de la Corriere nu iau în considerație greața. Ce ne facem cu greața de a-i fi dat lui Berlusconi un salvconduct, cum o combatem? Cred că până la urmă Bersani va trebui să găsească un remediu contra acestei grețe, fie că în toscana preferată, fie în vreun amaro montenegro. Dacă Berlusconi s-ar retrage (consemnându-se în mâinile justiției?), dreapta italiană ar avea o șansă de renaștere. Dar, în loc să se manifeste ca un partid independent și capabil să gândească autonom, pdl s-a arătat în ultimul timp ca o bandă de slugi plătite ale unui boier.

  Și preferatul meu Mario Monti, ce figură a făcut? Cam tristă, e drept, dar a reușit să-și păstreze intactă imaginea de om de dreapta coerent. Nu a vrut să discute cu stânga vendoliană, a privit cu un maxim dispreț la „signor Grillo”. Dacă Italia nu l-a votat, cu atât mai rău pentru Italia.


 Italia a votat doi clowni. Neamțul care a spus vorba asta a avut perfectă dreptate, de aceea Italia va trebui să plătească scump ignoranța obraznică, anarhismul ofensiv, nihilismul dezlănțuit al cetățenilor ei semidocți. Pentru că anume aceștia l-au votat pe Grillo, ei sunt urmașii spirituali ai plebei parazitare care cerea de la împărat pâine și spectacole – astăzi uite că cer „reditto di cittadinanza”! Acești pseudorevoluționari sunt indubitabil de stânga, dar tot așa cum erau de stânga și fasciștii.  Cineva spusese că fascismul lui Mussolini era negru, acela al lui Grillo e verde, dar ambele au o inimă roșie. Elementul fundamental al mișcării lui Grillo este ignoranța. E o mișcare politică fără baze teoretice, fără filozofie, e puterea șarlatanului care îi fascinează pe naivi cu niște trucuri ieftine, e soluția ieftină și simplă a unei probleme grave și complicate, e construirea unei bombe atomice din lemn și carton, a unei nave interstelare din foi de cort. Nu ne trebuie TAV!  Nici incineratoare! Nu ne trebuie euro! Umberto Veronesi e poreclit Cancronesi. Rita Levi Montalcini e „una vecchia puttana”…  Am privit cu multă tristețe la fețele inexpresive ale lui Crimi și Lombardi, am rămas dezgustat de refuzul lui Grillo de a răspunde într-o manieră gentilă și educată la întrebările jurnaliștilor. M-a oripilat mai ales atacul de duminică asupra lui Grasso și Boldrini, învinuiți de a fi niște simboluri ale partitocrației. Dar am fost răzbunat pe deplin de formidabila prestanță a Laurei Boldrini la „Che tempo che fa”. A vorbit așa de frumos, a fost atât de convingătoare în pledoaria ei democratică, încât mi s-a părut la un moment dat că-l văd pe Grillo fugind schelălăind cu coada între picioare, speriat de lumina emanată de divina Laura.

Cred că în dosul teribilismului grillin se ascunde un singur lucru: teama ignorantului de a fi descoperit, frica junelui amant de a comite o défaillance în pat cu Politica. Dar Politica, această curtezană vicleană, nu va face eroarea de a-i disprețui pe grillini ca pe niște leproși periculoși, ci va cocheta cu ei. Pentru că grillinii sunt grillini și sunt periculoși doar în măsura în care sunt ignoranți. A fost suficient ca să fie puși în fața alegerii președintelui Senatului, să se ceară de la ei un act de responsabilitate civică, că imediat Minerva le-a trimis gândul cel bun și i-a făcut să-l voteze pe Grasso.  Ar fi foarte frumos ca băieții și fetele lui Grillo, mămicile parlamentare, ha-ha, cu copii în brațe să mai stea câțiva ani în băncile opoziției și să învețe încetul cu încetul cum și cu ce se mănâncă politica. Norocul nostru e că, odată deveniți parlamentari și senatori, grillinii reprezintă nu numai Mișcarea 5 stele, dar întreg poporul Italiei. Iar din poporul Italiei face parte, după cum se știe, și o bună parte din popoarele României și Moldovei.



lunedì 18 marzo 2013

CONSTRÂNS SĂ COMPAR



Prea frumos pentru ca să fie și adevărat

            Nu, nu cred că românul s-a născut poet. Ori poate că a încetat să mai fie. Căci nu îmi pot altfel explica din ce cauză vocea noastră nu se mai aude. În fața unei modernități tumultuoase, în fața unor schimbări epocale prin care am trecut și mai trecem, noi preferăm tăcerea. Unde sunt marii noștri poeți și cântăreți? Cine cântă despre exodul milioanelor de români? Cine dă glas amărâților care mai țin coarnele plugului din urma unei mârțoage? Cine spune durerea roabelor din casele europenilor? Cine cântă soarta vreunei prostituate de la Milano? Cine plânge morții de pe șantiere? Și cine scrie balada spânzuratului de dorul soției plecate în Grecia? Nimeni!
            Mă mir cât de poeți au fost strămoșii și cât de muți suntem noi. Strămoșii au creat minunate balade despre Meșterul Manole și Toma Alimoș. Au cântat moartea tragică a lui Brâncoveanu. I-au preamărit pe haiduci și i-au înfierat pe ciocoi. Au făcut o sublimă filosofie în Miorița. Au scris „Baltagul” și  „Moartea căprioarei”. Da, am știut să cântăm și pe vremea odiosului socialism. O făcea Păunescu în România, o făceau Ion Druță și Grigore Vieru în Moldova sovietică. Pe lângă dânșii, exista un cor viguros de alte voci care cântau, care împărtășeau emoții și adevăruri. Și minciuni ce-i drept. Iar acum, când bem libertatea din ciuturi, când nu mai există cenzură, inspirația ne-a secat, muza ni s-a plictisit.
            Zic aceste lucruri cu supărare, pentru că sunt pus mereu în situația de a compara. Văd, pe de o parte, cât de conectat e artistul italian la viața reală a oamenilor obișnuiți, la problemele țării sale, la formele concrete pe care le iau sentimentele eterne. Și văd, pe de altă parte, cum plutește într-un cețos parnasianism poetul moldovean, cum se pierde în generalități goale de sens artistul din Chișinău. Iată, să luăm cel puțin concursul Eurovision de anul acesta, la care a învins pentru a merge la Malmo, Aliona Moon (ah, Moon, de la Moonteanu, adică...). A interpretat o piesă foarte frumoasă, dar drace, ce legătură au apusurile si mările și iubirea despre care cântă ea cu viața poporului moldovenesc?! Îmi pare rău, mă surprind exprimând atitudini clasificabile la realismul socialist, dar aș putea să-l chem și pe Eminescu în ajutor, ca să demonstrez că „dator e omul să fie al veacului copil”. Îmi pare că a cânta o iubire improbabilă, ori a premia chiar niște performanțe vocale în detrimentul conținutului și mesajului, așa cum s-a făcut la concursul Eurovision din România, unde a învins Cezar, nu este democratic. Îmi pare că artistul trebuie să-și potrivească cuvintele cu bătăile inimii poporului. Și artiștii noștri nu o fac! Cine va scrie pentru noi „Bocca di rosa”, „Il bombarolo”, „Quello che non ho”, „La guerra di Piero”? Cine va scrie pentru noi un cântec ca „Storia d’amore”? Cine „La felicità” ori chiar „La prima volta che sono morto”? Asta e, nu avem o artă pe măsura timpului nostru – poate că greșesc, vă rog să mă corectați.
            Cultivăm, e adevărat, cu mare avânt ironiile, bufoneriile. Și, cu toate că aceste specii nu sunt atât de nobile, aș zice că sună mai adevărat „Lasă-mă papa în Italea” a lui „Fără Zahăr” decât fandoselile pe tema iubirii din atâtea cântece cu pretenții.
 Atunci când compar cultura italiană cu cultura noastră și nu găsesc echivalente românești pentru capodoperele italiene, mă enervează un lucru. Și anume, imaginea moldovenilor noștri din Italia îmbrăcați în costume populare, ori adunați cu fețe pioase și îmbrobodite în biserici! Dar oare ne mai reprezintă cu adevărat folclorul? Ori poate doar mimăm o anumită identitate pentru a ne acoperi confuziile și incertitudinile? Moldovenii de aici din Italia nu pierd nicio ocazie ca să se exhibeze în haine naționale. Pe care eu am ajuns să le compar cu burka musulmanilor! Apoi împodobim așa zisele case mari cu covoare și icoane, învârtim hore demonstrative la tot soiul de sărbători ale popoarelor. Mă rog, fie, dacă ne place. Dar să nu uităm că patria vieții este prezentul, timpul nostru e numai al nostru și numai noi suntem în stare să-l sublimăm în cuvinte și în cântec. Opincile, iile și ițarii sunt de prisos, nu fac parte din cântecul nostru.
 Și totuși. Am văzut un clip „Zdob și Zdub”, Moldovenii s-au născut ,  în care, grație talentului deosebit al interpreților, clișeul folcloric prinde viață, se face simpatic. Da, e același clișeu anost și mincinos al moldovenilor zâmbăreți, fericiți, binevoitori, îmbrăcați numaidecât în costume naționale, dar totul devine un pic altfel datorită stilului muzical modern și efectelor globalizării, datorită unei energii creatoare îndrăcite.
Și, ca să trec la un ton mai optimist, voi zice că sunt înclinat să dau un mare credit cântărețului  basarabean Pavel Stratan, care de multe ori e de un lirism sincer și tulburător. Eroul său liric e omul din popor, Stratan merită toată lauda că îi dă glas. Ascultați În seara asta, ascultați Visul . M-am întrebat ce primează în cântecele lui Stratan, versurile ori muzica. Versurile, cuvântul, nu există nicio îndoială. Avem nevoie de cuvinte ca de aer! Scrieți, băieți, orice, numai scrieți! 

lunedì 11 marzo 2013

CU OPTIMISM, DESPRE CRIZA POLITICĂ DIN REPUBLICA MOLDOVA


Răul de Filat

 Mai mulți comentatori politici, precum și diferite asociații ale diasporei moldovenești, și-au exprimat părerea de rău cu privire la criza politică din Republica Moldova, care a dus la moțiunea de cenzură și căderea guvernului Filat. Oamenii au dreptate. Tocmai în momentul când eram foarte aproape de încheierea unui acord de asociere cu Uniunea Europeană, a trebuit să izbucnească războiul fratricid dintre componentele alianței de guvernământ. Sfada dintre politicieni ar putea foarte ușor să compromită acordul din toamnă, de la Vilnius. Și deci, e legitimă întrebarea: dar oare ce nu le mai ajunge, de ce se sfădesc? Și cine a început gâlceava? Filat! Răspunsul e pe buzele tuturora, el e răul! Anume Filat a cerut demisia prim-vicepreședintelui parlamentului Plahotniuc. Anume el a declarat că PLDM, partidul său, iese din AIE și cere constituirea unui nou acord între partidele Alianței.
 O moldoveancă din Italia, Nina Gorincioi-Cadoppi,  îi trage mâța pe spinare  premierului zicându-i: „ Cum credeți că te pot susține acei moldoveni necăjiți care pe timp de arșiță, în timpul zilei de muncă, veneau de la 400 km să-și dea votul pentru democrație, libertate și integrare europeană, dar dumneata ieși pe 13 februarie și dai foc la Alianță? Sau credeți că vă susțin acele mame cu copii care pe viscol stăteau în rând ca să voteze Alianța, iar dumneata ai distrus-o? Ați crezut că sunteți Mesia, aroganța v-a adus acolo unde ați ajuns. Anticipatele bat la ușă, țara e pe buză de prăpastie, iar Filat crede că toată lumea e încântată de el. Corupția a pătruns ca o caracatiță în guvern, iar dumneata ne crezi așa naivi că veți avea în continuare sprijinul nostru, al Diasporei?”  Într-adevăr, Filat crede că diaspora îl va susține. A și făcut o declarație în care asigură diaspora că el își  va depune toată priceperea și toată „dedicația” în numele democrației și prosperității. Sperând poate că în felul acesta va păstra nestins focul iubirii pe care diaspora moldovenească, mai bine zis asociațiile, îl nutrește pentru guvernele de acasă – de fapt toate guvernele, chiar și cele comuniste.

Unul mai rău decât altul

            Bine, dar să vedem totuși cât e de gravă situația și cât e de mare vina lui Filat. Amintesc, toată daravera a început cu celebra  vânătoare de mistreți  din Pădurea Domnească, unde a fost împușcat mortal Sorin Paciu. Încercarea de a ascunde de opinia publică faptele vânătorilor, oameni din eșaloanele superioare ale puterii, a făcut ca în Republica Moldova să izbucnească un scandal uriaș. Au fost demiși mai mulți demnitari. Dar, așa cum funcțiile de stat, de la rangurile cele mai înalte și până la paznici, sunt împărțite în alianță după un strict algoritm, și așa cum capetele care au căzut erau de greutăți diferite, Alianța s-a pomenit dezechilibrată. S-au dezlănțuit lupte intestine. Și a ieșit în evidență cu multă claritate un lucru bine știut de mult, cu toate că nedovedit de justiție: tumoarea de unde iradiază o influență malignă în toate structurile statului este oligarhul Plahotniuc, prim-vicepreședinte al Parlamentului, fruntaș al Partidului Democrat. Filat a propus eliminarea funcției pe care Plahotniuc o deținea și, prin votul unit al liberal-democraților și al comuniștilor, Plahotniuc a fost înlăturat. Dar nicio faptă fără plată, răzbunarea acestuia a venit imediat. Sunt făcute publice, de către oamenii lui Plahotniuc, niște interceptări – ilegale - ale convorbirilor  telefonice ale premierului. Care scot la iveală că Vlad Filat guvernează prin mijloace deloc curate, dă ordine să fie obstrucționați anumiți întreprinzători ori să fie amendate cu sume mai mici anumite companii – cu alte cuvinte, face un adevărat trafic de influență.  Publicarea interceptărilor dă o nouă putere învinuirilor care pluteau de mult în aer că Filat are controlul asupra vămilor și guvernează gândindu-se în primul rând la propriul buzunar, fiind și el unul din cei mai bogați oameni ai Moldovei. Succesele sale sunt deci uitate, i se amintește însă că nu a obținut mare lucru în dezrădăcinarea promisă a sărăciei și în integrarea europeană. Egoiști și invidioși, Lupu și Ghimpu, doi demagogi încâlciți la vorbă și lipsiți de carismă, întorc armele împotriva tovarășului lor mai talentat. Și guvernul Filat cade. Iar dacă Alianța nu reușește să formeze un alt guvern, sunt inevitabile alegerile anticipate. Într-adevăr, situația e gravă, căci anticipatele ar putea să însemne resurecția comuniștilor. Dar vina nu e a lui Filat. E a vânătorilor de mistreți, poate.
             Am văzut că după înlăturarea lui Plahotniuc nu erau semne de criză de guvern. Deci, căderea guvernului nu a fost decât răzbunarea Păpușarului, moftul acestuia, și dovedește cât de încurcată în socotele este politica de la Chișinău. Pare că Lupu și Ghimpu au devenit pionii lui Plahotniuc. Pare că Filat este și el compromis, iar un nou acord dintre cei trei corifei și al patrulea din umbră, după cum afirmă și Sergiu Mocanu, ar semăna mai mult a conspirație criminală contra statului.

            Nu avem alternative? Să le propunem!


            Dar oare avem o alternativă? Dacă vin anticipatele, avem partidul progresist pe care să-l votăm cu toată inima? Nu, ăsta e corupt, ăla e regresist, celălalt e extremist. Și va trebui, după cum s-a mai și întâmplat, să-l susținem pe cel mai bun dintre cei răi. De ce? Pentru că, vedeți dumneavoastră, politica este o treabă murdară. Nu ne place să ne implicăm pentru că ne mânjim mâinile. O lăsăm deci pe seama hoților. Ne complacem în a fi spectatori și a critica politica de acasă de pe divan, după cum fac și eu chiar acuma. Și mă gândesc la intelectualii de la Chișinău, pe care îi tot văd pe facebook și pe ziare, cu articole și păreri de tot respectul despre situația politică. Domnule, mă gândesc, dar oare aceștia de ce nu intră în partide, de ce nu se angajează energic cu mințile lor luminate în lupta politică directă? E plin Chișinăul de opinioniști și comentatori politici, în loc să-și tot dea cu părerea, ar face poate mai bine să se infiltreze în partide, ar lupta pentru detronarea folcloricului Ghimpu din partidul liberal, l-ar sfătui pe îmfumuratul Filat să scoată lăudăroasa fotografie cu Merkel de pe profilul de fb, l-ar convinge pe Lupu să nu-și schimbe părerile chiar în toată ziua. Politica trebuie controlată, corectată, dresată, înnobilată.
 Politica, a spus Roberto Benigni, poate, trebuie să fie cea mai nobilă și mai frumoasă dintre ocupații. Și mă bucur că italienii n-o lasă doar în seama ticăloșilor. Alegerile italiene recente au fost de o efervescență deosebită, oamenii s-au implicat cu tot sufletul pentru că nu sunt indiferenți, e drept că rezultatul a fost un rahat. Trebuie să ne ocupăm de politică. Că de altfel se va ocupa politica de noi, mințindu-ne, furându-ne.  Iar faptul că atâtea urâțenii ale politicii moldovenești au ieșit în acest început de an la suprafață, nu trebuie să ne întristeze, ci să ne bucure. Democrația încă e vie. Și nu trebuie să fim pesimiști ca unii care zic că mai rău nu poate să fie. Eu sunt optimist. Și cred că poate, poate să fie și mai rău.

                                               

domenica 3 marzo 2013

I-a sictirit pe politicieni de le-a mers colbul!




M-am bucurat foarte mult de rezultatul alegerilor italiene.  Berlusconi, care era dat drept mort, aproape că a învins. Bersani, care era dat drept învingător, aproape că a pierdut. Grillo, ținta preferată în care au lovit cu tot disprețul politicienii de rasă,  a devenit eroul absolut al alegerilor, iar Bersani a ajuns să-i ceară prietenia și să-i suporte cu capul plecat batjocura. Monti, salvatorul Italiei, a fost umilit cu câteva jalnice voturi și aproape că redus la tăcere. Și deci, după cum spunea și Sorin Cehan pe paginile „Gazetei Românești”, „rezultatul alegerilor a făcut o breșă atât de mare în zidurile politicii, încât i se văd mațele.” Se vorbește de o coaliție monstruoasă și contra naturii dintre Bersani și Berlusconi. Se vorbește despre iminența unor catastrofale alegeri repetate. Despre efecte distrugătoare asupra întregii Uniuni Europene. Ooo!.. Și atunci care ar fi motivul bucuriei mele? Oare bucuria mea nu e antipolitică? Nu e bucuria nebunilor?

Cred că nu. Pentru că eu mă bucur pentru neamul meu. Alegerile italiene au arătat că nu suntem noi, românii și moldovenii, chiar cei mai proști și mai iresponsabili de pe planetă, mai sunt iaca și alții. Moldovenii îl votaseră pe comunistul Voronin pentru că acela distribuise gratis cârnaț și votcă. Și italienii ce-au făcut, drăguții de ei? L-au votat pe Berlusconi pentru că le-a promis restituirea impozitului pe imobil! Deci, pot fi „mândru” ca tot românul de țara lui, de tradiții și obiceiuri – toate perfect în linie cu cultura celorlalte popoare din „geanta” latină!

Redevenind însă serios, trebuie să recunosc că aceste alegeri m-au uimit. Au fost pentru mine un spectacol fascinant. Aveam tot respectul pentru Mario Monti; atunci când Berlusconi i-a propus să se așeze în fruntea oștilor sale și să le conducă în luptă – credeam că Monti ar putea-o face. Ar fi înlăturat Lega, ar fi dat un lustru de noblețe și de corectețe europeană partidului de buzunar al lui Berlusconi. Dar Monti a înțeles corect că treaba asta nu e posibilă. Sigur, mă așteptam să nu câștige mare lucru alături de Fini și Casini. Și mă așteptam ca Bersani să aibă o majoritate fără ca să învingă. Caricaturile cu protagoniștii alegerilor din „Corriere della Sera”, ale lui Giannelli, m-au făcut să râd în hohote. L-am admirat pe acel dandy spilcuit de Oscar Giannino, inteligent, cu vervă de jurnalist, cu ambiții, orator înflăcărat – ar fi putut să zboare hăt departe, dacă nu se dezumfla ca un balon spart din cauza unor minciuni! Și ce minciuni!  Înțeleg că i-ar fi priit să fie considerat absolvent al unei universități prestigioase, dar să se laude de a fi cântat la „Zecchino d’oro”, asta la ce-i folosea?! Că doar nu se candida pentru Sanremo. Un personaj foarte italian, acest Giannino, am petrecut pe cinste cu întâmplarea lui. Grillo nu mi-a plăcut, mi-a părut  fascistoid și anarhic. Că a câștigat atâtea voturi, în timpurile astea grele, nu mă miră deloc.

 Ceea ce mă miră și mă dezamăgește însă e succesul nebun al lui Berlusconi.
   
 Ca să vezi. El, Berlusconi și guvernul său, aduc țara pe buza prăpastiei, fiind nevoie de un guvern tehnic care să opereze măsuri dure pentru a o salva. El, Berlusconi, votează guvernul tehnic cu amândouă mâinile, după care, atunci când deja pericolul a trecut, îl constrânge să iasă din joc și provoacă alegerile anticipate. Și se aruncă în campania electorală promițând marea și sarea. Ei bine, întrebarea mea e aceasta. Este oare serios poporul care îl votează pe acest scamator? Este oare credibil poporul ce votează un partid care e nimic fără Berlusconi și care e aservit lui Berlusconi pentru că lucrează pentru a-l scoate pe Berlusconi, carismaticul de el, din multele sale belele judiciare?..  Dacă poporul italian din 2013 ia de bune giumbușlucurile lui Silvio, atunci diagnoza sa poate fi gravă de tot: mărginire intelectuală, marasm bătrânesc, decadență. Lucruri de speriat, mă tem și să le scriu. Norocul nostru că diagnoza asta e contrazisă de efervescența altor fenomene.

Și am ajuns din nou la Grillo. Omul, trebuie să recunoaștem, e pur și simplu genial. A călărit pe unda nemulțumirii populare stârnite de criză. I-a sictirit pe politicieni de le-a mers colbul. I-a trimis la origini prin piețele pline de lume și pe tot internetul. O meritau. Casta asta care a lăsat să fie ucis Aldo Moro ca un câine, care a colaborat cu mafia, care a corupt și furat ca-n codru din buzunarul săracilor, casta asta da, merita o pedeapsă exemplară. Și pedeapsa a venit. A fost o aleasă plăcere să aud cum Grillo îi zice lui Bersani că e un mort ce vorbește și că refuză orice posibilă alianță. Ori cum Berlusconi devine brusc „responsabil” și propune, tremurând pentru pielea lui, un „governissimo” cu Bersani. Nu!  „Politicieni! Predați-vă! V-am încercuit, n-aveți nicio scăpare!” Ha, fără șagă, lucrurile acestea mi se par întâmplări rare, nemaipomenite și de o frumusețe sublimă!

Ar fi frumos ca și ideologia grillistă să fie sublimă. Dar se pare că, pe lângă unele idei raționale, Grillo e contra oricărui progres. Nu TAV, nu incineratoare pentru gunoi, mai puțină energie, mai puține ore de muncă, mai mult asistențialism de stat. Poate că și are dreptate în unele privințe. Pentru că în celelalte filosofia lui Grillo e o bufonadă. Oricum, meritul său e acela de a-i trezi pe morți și a-i face să vorbească.

 Abia aștept să văd ce va urma.