Visualizzazioni totali

lunedì 24 marzo 2014

BRD MI-A DAT ÎNTÂLNIRE



BRD mi-a dat întâlnire la Ergife Palace Hotel Roma. La orele două, sâmbătă, 22 martie. Am hotărât să mă duc. O mică escapadă în primăvară nu  strică. Mă mai dezmorțesc un pic. Am ajuns la hotel cu 5 minute mai devreme. Nu era. Am mers la recepție. „BRD trebuia să rezerveze o încăpere. Nu știți cumva dacă a venit deja?” Perplecși. Nu știau. S-au uitat pe computer. Au telefonat. Nimic. La naiba, am zis. Să fi greșit eu ziua sau ora sau adresa? Nu se poate.
Și atunci i-am telefonat soției. „Uite, mi-ai recomandat să merg la întâlnirea asta tâmpită și BRD nu a venit. Ce dracu fac?” „Așteaptă! O să vină! Că doar BRD e din Moldova. Întârzie!” …Dar cred că cititorul nu mai înțelege nimic. Cine e această BRD, care seamănă cu BHL, adică Bernard-Henri  Lévy, ori cu HPB, adică Hortensia Papadat-Bengescu? O fi vreo Bianca Ramona Dinescu ori Borisova Raisa Dimitrievna?
Nu, domnilor. BRD e Biroul pentru Relații cu Diaspora de pe lângă Cancelaria de Stat a Republicii Moldova. Cu zisul birou trebuia să am și eu, membru(!) al diasporei, o relație(!).

Natalia Vozian, consultant programe economice BRD
Dar iată că, peste un sfert de ceas, apare la orizont și BRD! Le reproșez lipsa de punctualitate, mă mir că la recepție nu se știe nimic. Băieții, bine educați, îmi dau dreptate. Și mă compătimesc pentru insatisfacțiile mele. Mergem într-o sală deja pregătită, care ne așteaptă cu apa minerală pe mese. „Vom face un focus-grup!”


 Între timp sosesc moldoveni de-ai noștri, bune cunoștințe de ale mele:  Eduard Gherciu, Tatiana Nogailâc, Lilia Untu, Olga Rotari, Iulia Margină, Galia Sava, Nadejda Iavorschi, Natalia Nicoară, Iurie Midori și alții. Au venit toți la întâlnirea de la Hotel Ergife mișcați de asociațiile moldovenilor Assomoldave, Moldavi nel Mondo, Doina.   Oaspeții din Moldova sunt Natalia Vozian, consultant programe economice de la BRD; Antonio Polosa, șeful misiunii OIM În Moldova; Igor Munteanu, reprezentant al Băncii Naționale a Moldovei, Ghenadie Crețu, coordonator de programe OIM.  

Domnul Polosa ne spune că OIM și guvernul Moldovei încearcă să facă mai sigur și mai puțin costisitor fluxul remitențelor spre Moldova. În această direcție merg și tratativele dintre Poste Italiane și Poșta Moldovei, care au semnat deja două acorduri și este aproape gata al treilea. Dacă înțelegerea va fi dusă la bun sfârșit, va fi posibil de trimis bani din Italia la orice oficiu poștal din satele și orașele Moldovei. La fel și Banca Națională a Republicii Moldova este în tratative cu Banca Italiei pentru crearea unor instrumente financiare care ar facilita transferurile.

După această mică introducere începe „focus grup”-ul propriu zis. Care de fapt este un sondaj oral de opinie, înregistrat, care urmărește să obțină cât mai multă informație.  Organizatorii declarând din start, nu fără o anume solemnitate,  înalta menire „de a apropia diaspora moldovenească de țara de origine, într-un context reciproc avantajos, prin facilitarea schimbului de cunoștințe și consolidarea capacităților pentru o dezvoltare durabilă a țării”.

Suntem deci împărțiți în două grupuri și jocul începe. Spunem fiecare pe rând când am emigrat și dacă intenționăm să revenim, ce studii avem, care sunt sursele noastre de venit și ce salariu mediu lunar avem, de ce servicii beneficiem noi migranții, câți bani am trimis acasă și prin ce modalități, dacă avem conturi bancare în Moldova și în Italia, ce servicii și produse financiare utilizăm, ce asigurări de viață sau de sănătate avem ș.a. Mă simt nu știu cum foarte mândru când declar, confirmat de colegi, că aici în Italia drepturile sociale ale emigranților sunt egale cu cele ale cetățenilor italieni…

Răspunzând la întrebări și auzind răspunsurile altora, aflăm lucruri noi și interesante. Unii din noi nu știau de exemplu că între banca Intesa San Paolo și Eximbanc din Moldova există deja o înțelegere despre transferuri bănești la prețuri foarte convenabile. Alții nu știau despre cardurile Postepay, care pot fi folosite și în Moldova. După ce terminăm chestionarul, mai discutăm pe teme libere. Iar Natalia Vozian ne spune despre stagiile oferite în 2014 de BRD studenților și absolvenților ciclului universitar și despre programul „Dor”  pentru copiii emigranților, care a fost realizat anul trecut și va fi reeditat și anul acesta…

Am plecat de la întâlnirea cu BRD satisfăcut, relaxat. 

lunedì 17 marzo 2014

NAȚIUNEA CIVICĂ ÎN FAȚA TANCURILOR RUSEȘTI

  
Ucraineni, protestând la Roma contra agresiunii rusești
Nu e nimic mai trist ca o țară care, în fața unei invazii străine, se desface în bucăți și solidarizează cu invadatorul. Orice am spune acuma despre perfidia rușilor, e clar că Crimeea s-a dus de bună voie în brațele invadatorilor. De ce? Pentru că locuitorii Crimeii sunt ruși? Nu. Pentru că statul ucrainean i-a neglijat, pentru că nu i-a atras în suficientă măsură într-un proiect comun, pentru că i-a dezgustat cu naționalismul etnic ucrainean.

 În lumina ultimelor evenimente, sminteala etno-naționalistă devine evidentă. Ucraina este slabă în fața invaziei rusești anume de aceea că nu a știut să construiască în mod eficient națiunea civică ucraineană. Elementul ucrainean a fost emfatizat: etnia ucraineană, limba ucraineană, istoria, holodomorul, Bandera etc. Iar milioanele de ruși din estul Ucrainei s-au simțit nedreptățiți. Fără îndoială, revoluția ucraineană nu este una naționalistă, ci una democratică, îndreptată spre răsturnarea unei clase politice corupte și ineficiente. Dar tot atât de adevărat este că națiunea civică ucraineană a fost foarte slăbită de virusul naționalist. Și e foarte frumos să vezi, în situația din Crimeea, acele excepții care confirmă regula: ruși get-beget care se declară ucraineni, adică cetățeni ucraineni loiali și patrioți ai țării lor Ucraina. Mass-media regimului rusesc nu dau glas acestor oameni, dar ei există și nu sunt atât de puțini. În acești ruși care se desolidarizează cu acțiunile lui Putin se vede ce este națiunea adevărată, cea civică, adică apartenența la un cerc de valori sociale, cetățenești, dar nu pur și simplu la cercul celor care utilizează aceeași limbă; căci ce este limba dacă nu un simplu sistem de semne care ne servește drept mijloc de comunicare? Rusia însăși a folosit drept motiv principal al invadării Crimeii solidaritatea etnică cu locuitorii ruși ai peninsulei, amenințați, chipurile, de fascismul ucrainean. Apropo, atunci când Stalin a rupt Basarabia de la România în 1940, motivul a fost acela că regiunea ar fi fost populată compact de ucraineni, care nu mai puteau de dorul de a se reuni cu frații lor de sânge din Ucraina Sovietică. Și România pune la baza politicii sale aceeași sminteală etno-naționalistă, susținând cu putere în Republica Moldova naționalismul etnic românesc, în detrimentul națiunii civice moldovenești. Paradoxal, este la fel și în Republica Moldova, unde istoria ar fi trebuit să dea anumite învățăminte. Clasa politică de la Chișinău nu-și imaginează ce este o națiune civică și continuă să producă naționalism etnic, costume de port popular, sărbători naționale în gâlgâitul vinului și veselia orchestrelor de muzică populară românească. În timp ce în școlile rusești ale Chișinăului cresc generații de tineri rusofoni care nu știu limba română și care vor avea deci grave probleme de integrare socială – pentru că limba oficială în Republica Moldova este totuși limba română. Cine sunt rusofonii neintegrați în națiunea civică moldovenească de fapt? Sunt coloana a cincea a lui Putin. Rusofonii neintegrați din orașele și orășelele Moldovei, împreună cu Transnistria și Găgăuzia, vor vota la un eventual referendum pentru unirea pe veci cu Rusia-mamă. Iată ce consecințe are sminteala etno-naționalistă a națiunilor titulare.

  În evenimentele din Ucraina moldovenii trebuie să se vadă ca într-o oglindă. Au eșuat în a atrage Transnistria în proiectul lor național. Au eșuat în a trăi în bună pace și înțelegere cu găgăuzii. Contează că le va face Europa ordine la ei acasă, dar se înșală.

 Totuși, care sunt cauzele ocupării obraznice de către Rusia a Crimeii? Poate că Putin, speriat de independența energetică a SUA, vrea să creeze o criză artificială care să crească prețul gazelor și petrolului pe piața mondială. Poate e un semnal clar pentru Occident că Rusia nu mai este dispusă să suporte înaintarea nestăvilită a Nato și lărgirea sferei de influență economică a Uniunii Europene și Statelor Unite peste zona tradițional rusească. Poate că este o încercare disperată a lui Putin de a provoca în mod deliberat o criză în exterior pentru a se putea răfui mai ușor cu opoziția din interior și a evita un Maidan în Piața Roșie. Poate să fie ori una, ori alta, ori toate la un loc.  E clar însă că Putin joacă în defensivă. Rusia, acest colos militar superdotat cu rachete balistice și submarine atomice, întins pe un teritoriu imens, este de fapt o țară mizerabilă, cu o populație în descreștere, care se ține pe munca emigranților moldoveni, tadjici, chinezi. Și e clar că manipularea opiniei publice rusești și mondiale este atât de stângace, atât de grosolană, atât de rău-mirositoare a propagandă sovietică, încât nu-i înșală decât pe pensionarii cu nostalgii sovietice; și nu poate avea sorți de izbândă. Lumea întreagă, la acest început de an, s-a convins că țarul Putin nu este un monarh luminat, ci un dictator ordinar cu care-ți este rușine să stai la o masă. Sper ca falsa exotică rusească de tip „Educazione siberiana” de Lilin și „Limonov” de Emmanuel Carrère să aibă mai puțin succes în acest Occident plictisit și lacom de senzații. 



            Nimeni însă nu-l poate învinge pe Putin. Nu te joci cu armele atomice, și mai ales cu interesele economice enorme ale Europei și Americii, cu toate că spiritul războinic bate toba astăzi în inimile multora. Nu, nu suntem în 1914, nici în 1939, cele două războaie mondiale vor părea romantice și ecologice în comparație cu dezastrul unui al treilea conflict mondial. Așa că îi revine poporului rus sarcina de a-l dezamorsa pe Putin. Niște sancțiuni asumate în mod responsabil de Occident, care să-l facă nesimpatic în ochii propriului popor pe țarul moscovit, ar ajuta mult. 

martedì 11 marzo 2014

METODA DE REZISTENȚĂ A LIDIEI BOLFOSU



Pentru a rezista influenței stricăcioase a Occidentului, care și-a întins tentaculele în Ucraina, Vladimir Putin și-a introdus în această țară trupele, a ocupat Crimeea și e foarte posibil că o va alipi la Rusia-mamă. În felul acesta pensionarii crimeeni, nostalgici după Uniunea  Sovietică, vor putea să-și contemple idolii netulburați, punând la poalele monumentelor lui Lenin garoafe roșii în fiecare dimineață; iar tinerii ruși cărora le era prea greu să învețe limba ucraineană, nu vor mai învăța-o. Și nu vor avea la ei acasă fasciști și naționaliști pro-occidentali, care să le bage pe gât drepturi pentru toți, femen, gay și alte porcării. De azi înainte cazacii vor face ordinea! Ura! Occidentul nu va trece! Rusia a rezistat!

În fața unui Occident amenințător rezistă de ceva vreme și un grup de moldovence de la Roma. Imaginați-vă, Occidentul le-a amăgit cu lefuri mari pe când țara lor se ducea la fund și le-a pus să îndeplinească munci umile, adică să fie îngrijitoare de bătrâni și femei de serviciu. Le-a mai impus să învețe limba italiană, să însușească diferite elemente ale culturii italiene. Ba chiar, zâmbind perfid, le-a mai învățat să se alimenteze italienește, să bea vinuri învechite și să mănânce, ce oroare, brânză cu mucegai, gorgonzola! Iată ce-au pățit sărmanele moldovence.

Dar, în fața acestor nedreptăți ale decadentei culturi occidentale, moldovencele noastre au hotărât să reziste… De fapt, ar trebui să schimb tonul, căci comparația rezistenței lui Putin cu rezistența moldovencelor e cam exagerată. Și s-ar putea să se supere și Putin, și moldovencele. Voi lua-o deci mai moale și voi povesti liniștit despre Lidia Bolfosu. Și despre metoda ei de a rezista în Occident.

În Republica Moldova Lidia a fost director adjunct la Liceul Teoretic „Liviu Damian” din orașul Râșcani. Acolo, la Râșcani, în nordul Moldovei, profesoara de muzică Lidia Bolfosu a întemeiat un ansamblu folcloric, „Arțăraș”. A avut succes, și nu doar în patrie. În 2000 „Arțăraș” a participat la un festival folcloric în Italia, la Fivizzano, și s-a învrednicit de premiul „Delfino d’argento”, concurând cu 35 de grupuri folclorice din alte țări. S-au întors acasă, înaripați de succes. Dar Lidia, constrânsă de situația economică, a trebuit să emigreze în Italia. Povestește că nici nu și-a luat rămas bun de la elevii și învățăceii din ansamblu, îi era rușine. Și-i era ciudă că ea, descendenta unor mândri și înstăriți răzeși moldoveni, din vina blestemaților bolșevici ai lui Stalin, trebuia să argățească acuma în casele italienilor. Culmea, în una din aceste case, urma să șteargă de praf niște suvenire de origine sovietică, matrioște, insigne pionerești și comsomoliste. „Signora, vă rog frumos, dați-mi voie să nu mă ating de chestiile astea rusești, că îmi trezesc urâte amintiri. Fac altceva suplimentar, dacă se poate…” Nu, nu se putea, suvenirele din țara lui Stalin și a lui Putin erau sacre pentru signora, de aceea Lidia a fost rugată să nu mai vină la lucru.

„Dar oare ce-ar fi să-mi răsădesc  „Arțăraș”-ul aici, în Italia?” – s-a gândit Lidia într-o zi. Zis și făcut. Încet, gospodărește, „Arțăraș”-ul a fost pus pe picioare și a slobozit viguroase rădăcini pe „colinele fatale” ale Romei. În 2009 a avut loc primul concert de Crăciun. În jurul Lidiei Bolfosu s-a strâns o comunitate întreagă, pentru care folclorul, dansurile bătrânești, colindele, Capra, Ursul sunt tot atâtea prilejuri de comunicare umană și modalități inteligente de a te respecta pe tine însuți.


 Au venit deci în „Arțăraș” familii întregi, cum ar fi cea a lui Vitalie și Tatiana Ciobanu cu fiicele Marcela și Lucia, ori familia Gramatic, care îi cuprinde pe soții Emilia și Iurie cu copiii Alina, Alexei și Costel, apoi familia lui Alexei și a Valentinei Nașco cu fiica Sănduța și au venit Vitalie Sârbu, care a devenit ulterior director artistic muzical al grupului„Arțăraș", și soția sa Maria. ...Apoi au venit Liuba Borș, Tamara Osadci, Nina Popescu, Tudor Bodolico, Valentina Țarălungă, Ana Pleșca, Valentina Scafari, Eugenia Moraru, Claudia Lupașcu, Nicolae Negură și mulți alții. Au venit români din România, Ștefan Căliman din Neamț, Ioachim Anton din Galați, Iuliana Maria Dan din Făgăraș, Motfolea Mihai din Roznov Neamț.  Și a venit italianul Sabatino Fusconi, care e împătimit de folclor, dansează și cântă la muzicuță, și încearcă aici în Italia o simpatică integrazione pe dos, a unui italian în mijlocul unei comunități moldovenești.

Și așa, „Arțăraș” a devenit vizibil. A participat la diferite evenimente culturale la Accademia di Romania, care le-a oferit cu generozitate, când a fost posibil, și local pentru repetiții. Atunci când în august 2012 au fost inaugurate la Muzeul Civilizației Romane zilele culturii Republicii Moldova, organizate de ambasadă cu prilejul aniversării de 20 de ani de la proclamarea independenței țării, ansamblul „Arțăraș” a prezentat un concert, pentru care a fost premiat de municipalitate, iar Lidia Bolfosu un referat despre costumele de port popular din secolul 19. 

 „Arțăraș” a participat cu dansuri de mare succes la public la edițiile anuale ale Sărbătorii popoarelor și la Maratonul de la Roma. A mers la Vatican să-l colinde pe Papa și la festivalul portului popular organizat la Episcopia românilor din Italia.  Apoi a mai fost invitat să dea reprezentații la teatrul Marrucino din Chieti cu un spectacol în italiană pe baza poveștilor noastre și la Terni, la carnaval, unde a prezentat un cântec românesc tradus în dialectul local și spectacolul de dansuri. A strâns fructuoase colaborări cu asociațiile „Dacia”, „Pro Patria”, „F.I.A.B.A.” și altele. Deosebit de mândră este Lidia Bolfosu și de faptul că a avut prilejul să evolueze la Accademia di Romania alături de celebra cântăreață Ionela Prodan.  De un succes răsunător a avut parte „Arțăraș” cu recentele concerte de Crăciun de la Romit tv.

 Recent, pe 2 martie 2014, ansamblul Lidiei Bolfosu a participat la ediția a șaptea a Mărțișorului de la Roma, la Teatro Tendastrisce, organizată de Asociația Românilor în Italia. Au avut marea onoare să inaugureze ei, arțărașii, evenimentul, prin suita de dansuri „Bătrâneasca”.

Ar mai fi de adăugat că Lidia Bolfosu mai este și un talentat maestru de ceremonii, fiind invitată la nunți, cumetrii, spectacole pentru copii - pentru a le da gust, sens, culoare. Iar familia italiană în care muncește actualmente încearcă să nu-i provoace amintirile neplăcute din trecut, din contra, o respectă foarte mult, îi întră cu plăcere în voie când merge la repetiții și merg și ei, cu copiii, să-i vadă concertele.



Cu prilejul sărbătorilor de primăvară Lidia Bolfosu a primit de la prietenii săi de la Roma un braț de buchete de flori. Se uita la acele buchete și își amintea florile pe care le primea cândva la 1 septembrie de la elevii ei, la școala de la Râșcani. Buchetele de la Roma au răsărit din buchetele de la Râșcani, în urma unei eroice munci de păstrare a identității nu atât naționale aș zice, dar proprii, personale. Lidia Bolfosu nu a vrut să se topească cu totul într-o altă identitate, a vrut și a luptat să rămână Lidia Bolfosu de altădată, cea care cânta și dansa și primea buchete de flori. Bravo, Lidia Bolfosu, ai reușit.      




mercoledì 5 marzo 2014

„THANATOS PALACE HOTEL"



Cândva, îmi cumpărasem dintr-o librărie din Moscova o cărțulie în limba franceză cu nuvelele lui André Maurois. Cartea era editată rău, foile de la început erau legate la sfârșit sau invers, că nu-mi amintesc bine, dar câteva din nuvelele celea m-au impresionat. Una era despre un pictor care nu avea succes și care este sfătuit de un scriitor, prieten al său, să mâzgălească pânza la întâmplare, iar mai apoi, când va fi întrebat de, să zicem, un eventual spectator al tabloului ce a pictat anume, el să răspundă cu aere de profunzime: „Domnule, ați văzut vreodată cum curge un râu?” Cu această contra-întrebare spectatorul urma să fie pus în fața unui fenomen de artă superioară, pe care el nu o pricepe, dar nu din vina pictorului, se înțelege. Strategia are un succes clamuros, pictorul devine celebru, iar când prietenul său scriitorul îl felicită și-l întreabă cum a dat lovitura, pictorul îi răspunde filosofic: „ Avez-vous jamais regardé un fleuve?”. O altă nuvelă era despre întoarcerea unui soldat francez din prizonierat acasă. Cineva, înainte de sosirea lui, o înștiințează pe soția soldatului că l-a văzut la gară pe soțul ei, că acesta va sosi din clipă în clipă. Și atunci femeia, în culmea fericirii, așterne repede cea mai frumoasă față de masă, pune pe ea tot ce avea mai bun, pune un buchet de flori... Soldatul, uitându-se pe fereastră, vede masa strălucind, sticla de vin la mijloc, vede fericirea scrisă pe fața soției și se gândește: Ea nu știe că eu mă întorc, prin urmare are un iubit pe care îl așteaptă... Îndurerat, iese din curte și pleacă în lume pentru ca să nu se mai întoarcă niciodată. Iar a treia nuvelă se chema „Thanatos Palace Hotel”. Era o istorie halucinantă, de pură fantezie cred, în care se vorbea despre aceea cum, pe timpul marii crize din anii 30, stăpânul unui hotel de lux vindea clienților săi un produs special, propria moarte. Mergeai la „Thanatos”, semnai un șir de acte, plăteai frumos serviciul -  și aveai asigurată, fără grabă, într-o atmosferă plăcută cu lume bună, într-un moment necunoscut de tine, o moarte dulce, frumoasă.  Fără riscul de a te sinucide nereușit, fără necesitatea de a te arunca de la etaj provocând senzații oribile în societate.  O moarte decentă, respectabilă.

De fiecare dată când aici, în Italia, se vorbește despre eutanasie, îmi amintesc de „Thanatos Palace Hotel”. Vă spun sincer: sunt de acord cu eutanasia. Cred că omul are nevoie de a fi stăpân pe viața sa. Atunci când nu mai ai nicio speranță, atunci când ești condamnat la suferințe atroce, atunci când ai pierdut memoria și autonomia și ești o povară pentru toți, - atunci moartea, veșnicul repaus, este soluția cea mai bună. Și chiar îmi pare încântător să reușești a prevedea într-un testament biologic limitele propriei vieți, să dai în felul acesta o notă morală și una estetică aventurii tale umane. Să nu fii povară inutilă pentru nimeni, să nu trezești dezgust, să te retragi în circuitul etern al naturii cu demnitate. Iar atunci când tu însuți ai nimerit în situația de a nu mai fi stăpân pe propria viață, să gândească pentru tine, conform testamentului, medicii și apropiații respectivi.

Este însă eutanasia o idee creștină? Categoric nu. Biserica este contrară, pentru că viața, conform doctrinei creștine, nu-ți aparține cu totul, ți-a dăruit-o dumnezeu, tot el ți-o va lua într-o bună zi. Biserica catolică a avut o poziție foarte clară în cazul Eluana Englaro, atunci când a fost vorba de a o deconecta pe Eluana, în stare vegetativă de 17 ani, de la aparatele care o mențineau în mod artificial în viață. Biserica a considerat că Eluana a fost ucisă. Tot astfel, Vaticanul a criticat legile care prevăd eutanasia în Olanda și Belgia. E o poziție, de fapt coerentă, de apărare a vieții umane în orice formă. Până și embrionii sunt considerați oameni. Până și copiii care urmează să se nască bolnavi de malatia lui Down, ori afectați de alte malformații, sunt considerați de biserică oameni cu drepturi depline.

Dar viitorul înaintează, și nu cred că biserica va fi în stare să ajungă din urmă trenul schimbărilor, cu toate că Papa Francesco se străduie destul de mult. Cum trebuie să privim la căsătoriile dintre homosexuali și la posibilitatea ca aceștia să adopte copii? Dar la inseminarea artificială? Dar la uterele în chirie? Dar ce ziceți de băncile de spermă care oferă posibilitatea de a avea urmași chiar și mulți ani după moarte? Am senzația că progresul tehnologiilor ne va duce într-o lume total diferită de ceea ce cunoaștem noi astăzi. Mașini care merg fără șofer, avioane fără pilot, fabrici fără muncitori și, se pare, copii fără mamă și tată. Doar cu părinte 1, părinte 2. Poate și trei, de ce nu?..


Dar să ne întoarcem la Thanatos, zeul morții din mitologia grecilor antici. Se întâmplă ca noi, emigranții, să murim departe prin străini. Rudele transportă trupurile neînsuflețite ale celor dragi la distanțe de mii de kilometri, cu mari cheltuieli... „Măi femeie, dac-a fi să mor pe plaiurile italiene, tu să nu mă duci în Moldova la țintirimul din sat. Incinerează-mă!” „Și cu cenușa ce fac?” „O pui într-o urnă de lut, scrii pe dânsa anii vieții mele. O păstrezi, cu sfințenie.” „Unde?” „Păi pe bufetul cela, ori pe bibliotecă, lângă Eminescu” „Și dacă vin nepoții și jucându-se, dau jos urna și-o strică?” „Doamne ferește! Ia seama să nu se întâmple blestemăția asta! Că de altfel va trebui să iei fărașul și mătura, să strângi cenușa mea,  s-o pui într-o pungă de plastic, după care s-alergi să cumperi altă urnă...” „Prea mare cheltuială cu urnele astea.”