Visualizzazioni totali

lunedì 28 ottobre 2013

FIE-VĂ MILĂ DE ACEASTĂ MOLDOVĂ!

  
„Ei, puneţi-mă undeva mai mare! –
Fie-vă milă de această Moldovă.
Vedeţi toate clasele mele primare?
Două le am, i le dau pe-amândouă.”(Andrei Lupan, Buricul pământului)

Versurile de mai sus au fost scrise prin depărtații ani 50, aparțin poetului Andrei Lupan. Îi vizau pe carieriștii care râvneau posturi, funcții înalte, fără ca să aibă rechizitele necesare pentru grele responsabilități. Mi le-am amintit în legătură cu recenta reuniune a diasporei moldovenești de la Florența, care s-a petrecut pe 18-20 octombrie. Mi le-am amintit fără să vreau și fără intenții rele, așa, doar dintr-o predispoziție naturală spre a lua lucrurile în zeflemea. Amintirea versurilor lui Andrei Lupan mi-a fost declanșată de următorul pasaj prin care ziarul „Adevărul” relata despre eveniment: „ Prin intermediul Rezoluţiei, asociaţiile Diasporei solicită un nou mecanism de perfecţionare a Consiliului Coordonator al Diasporei şi a sistemului de comunicare şi colaborare dintre diasporă şi conducerea Republicii Moldova. De asemenea, se propune includerea reprezentanţilor Diasporei de calificare înaltă în funcţii de demnitate politică şi funcţionari publici.”  Anume, am exclamat,  „puneți-mă undeva mai mare!” Vezi, după ce diasporei nu i-a reușit să facă Ministerul Diasporei și a trebuit să se mulțumească cu un consiliu coordonator, acum este de acord și cu mai puțin.  Dați-mi măcar o funcție colea cu demnitate politică, băgați-mă la un post de răspundere, că sunt foarte capabil și umblat prin lume, ori măcar înscrieți-mă într-o delegație guvernamentală, pentru „bella figura”.

Nu, nu vreau să par răutăcios și nedrept, că sunt doar în parte. Nici nu vreau să zic că persoanele care merg la desele noastre congrese și conferințe și reuniuni au doar două clase. Nu, știu că domniile lor sunt dobă de carte. Dar stau și mă mir de niște lucruri. Cum oare se face că acești oameni care locuiesc în străinătate, care au, după cum o zic chiar ei, posturi și salarii bune, cum oare, zic, de găsesc vreme pentru atâtea plimbări, cum de reușesc să manifesteze atâta energie patriotică? Pentru că din declarațiile lor iese că ei se jertfesc literalmente pentru binele țării! Eu nu aș putea, dom’le. Eu sunt de o sută de ori mai egoist!

Dar să trecem la concret. Și, pentru a înțelege mai bine logica reprezentanților diasporei atunci când cer posturi importante, să urmărim un fragment din discuția jurnalistei Valentina Ursu de la „Europa Liberă” cu Ala Mândâcanu, emigrantă în Canada, membră a Consiliului Coordonator al Diasporei:

Europa Liberă: Diaspora  vrea includerea reprezentanţilor ei de calitate înaltă în funcţii de demnitate publică şi funcţionari publici – vice-miniştri, responsabili pentru portofoliul cu diaspora, secretar de stat etc.?

Ala Mândâcanu:
 „Acolo este scris vice-ministru – noi nu cerem mulţi vice-miniştri. Unul măcar să ne dea. S-a discutat acest moment, ştim că există tratative şi noi sperăm foarte mult că acest punct din rezoluţie se va realiza până la urmă.”

Europa Liberă: Dar, la modul practic, asta ce ar însemna?

Ala Mândâcanu:
 „Asta ar însemna că ştiţi că în guvern se stabilesc funcţiile de către partidele politice care participă la guvernare. Deci, este o funcţie politică şi în sensul acesta partidele politice colaborează şi cu reprezentanţii lor din diaspora. Şi noi am încuraja toate partidele politice care au prieteni, care au adepţi, nu neapărat să fie membri de partid, să-i identifice pe cei calificaţi şi care ar putea ocupa cu onoare o funcţie ca asta şi ar fi gata să vină în Republica Moldova pentru un mandat de patru ani. Pentru că nu e simplu deloc, să nu credeţi că-i mare rândul la aceste funcţii, salariile persoanelor care pot pretinde la aceste funcţii sunt mult mai mari acolo unde sunt ei.”

Europa Liberă: De ce ar trebui să fie un vice-ministru de exemplu din partea diasporei?

Ala Mândâcanu:
 „În primul rând este interesul statului, pentru că ar trimite un semnal clar diasporei, că îi apreciază nu doar capacitatea de a trimite bani
acasă şi de a veni aici, ci este gata să ofere reprezentanţilor diasporei locuri pe măsura calificării.


Am înțeles foarte bine întrebările jurnalistei, mai puțin însă răspunsurile doamnei Mândâcanu. Bănuiesc că domnia sa dorește o discriminare pozitivă a diasporei, care ar obține portofolii și privilegii fără ca să concureze în lupta politică din interiorul țării. Dar oare avem nevoie de alți privilegiați? Oare nu ar fi logic ca fruntașii patrioți ai diasporei, dacă o doresc așa de tare, să se consacre cu dăruire activității politice fie în țara în care se află, fie întorcându-se la baștină?  Și să ajungă prin bravura, banii și capacitățile lor în posturi cheie ori chiar în fruntea ministerelor! Nu e nevoie ca cineva să le rezerveze locurile în guvern, să și le cucerească ei singuri. Dacă nu au numai două clase primare. Dacă le este milă de această Moldovă.

lunedì 21 ottobre 2013

BASARABIA? NU MAI EXISTĂ!


Unde e proiectul Unirii?
Basarabia este cuvântul pe care românii îl împrumutaseră de la ruși pentru a numi teritoriul dintre Prut și Nistru. A fost provincia stăpânită de imperiul rus până în 1917, când acel imperiu se prăbuși împreună cu alte imperii, distrus de război și revoluție. Basarabia a fost apoi teritoriul românesc, guvernat cu neîndemânare și cedat apoi în mod rușinos unui alt imperiu, celui sovietic. „Furată, trădată mereu”, cum zicea Dumitru Matcovschi. Basarabia este un cuvânt plin de sensuri grele, dureroase,  este stigmatul unor ocupații, unor umilințe. Este simbolul unor suferințe.

Republica Moldova de azi nu este Basarabia nici într-un fel. În primul rând teritoriul numit Basarabia nu-i mai aparține în întregime, căci sudul Basarabiei este al Ucrainei. În al doilea rând, Republica Moldova mai cuprinde și iredentistele raioane de peste Nistru. În al treilea rând, cuvântul Basarabia nu ne este de niciun folos atunci când definim națiunea, poporul care locuiește Republica Moldova.

Basarabia e Republica Moldova și Ucraina

Cu toate acestea, Basarabia este un cuvânt foarte folosit. Folosit aiurea. Românii îi numesc pe cetățenii Republicii Moldova basarabeni, în cazul că nu-i poreclesc „ruși”. Intelectualii moldoveni, nostalgici ai „minunaților” ani 30, bogați în fascism și sărăcie,  cochetează la fiecare pas cu cuvântul Basarabia. Avem chiar aici în Italia „Gazeta Basarabiei”. Dar mie nu-mi place. Și nu vreau să aud cuvântul Basarabia. Cuvântul acesta, după formarea statului Republica Moldova, este ca o palmă trasă în obrazul acestui stat. Și nu în zădar toți unioniștii noștri de trei parale folosesc cu precădere cuvântul Basarabia, nu Republica Moldova.

Și România e pământ moldovenesc?
Moldovenii își pun deseori o întrebare. Când era mai bine, cu românii ori cu rușii? Când românii fugiseră, iar rușii erau încă pe drum, răspund în glumă. Dar, zic eu, întrebarea cu cine a fost mai bine, cu turcii, cu rușii, cu românii ori cu sovieticii cred că e o întrebare de sclav, de slugă lipsită de independență și demnitate, o întrebare care denotă nu revolta contra umilinței în genere, dar căutarea unui stăpân mai bun, mai blând și mai darnic. Întocmai, e o întrebare de basarabean, locuitor al unui teritoriu de graniță care trece periodic dintr-o mână în alta. Ori, statul Republica Moldova, bun-rău cum este, este recunoscut suveran și independent. Această suveranitate, această independență este baza demnității personale a cetățenilor lui. Nu poți avea mai mult decât independența. Ești stăpân la tine acasă. Ai guvern, armată, coduri de legi, bancă națională, teritoriu național, limbă oficială. Nu-ți place ceva? Păi schimbă, pentru că ai parlament, ai președinte de țară. Prin urmare, nu mai ești basarabeanul supus unei puteri străine, dar ești moldoveanul stăpân la tine acasă. Moldoveanul însă nu este conștient de a fi stăpân la el acasă, el continuă să aibă psihologia robului, necesitatea unui mare centru depărtat de unde să fie condus. De altfel unionismul nu ar avea nicio explicație.

Ziceam că există o strânsă legătură dintre unionism și utilizatorii abuzivi ai cuvântului Basarabia. Da, unioniștii au mărșăluit pe 20 octombrie la București sub lozinci de tipul „Să aducem Basarabia acasă”. Sigur, nu puteau să zică „Să aducem Republica Moldova acasă”, pentru că locul Republicii Moldova e anume acolo unde se află, pe când Basarabia este prin definiție o provincie supusă unui centru depărtat. 

Actualmente guvernul Republicii Moldova este angajat într-o luptă politică dură pentru parafarea la Vilnius a acordurilor de asociere cu Uniunea Europeană. Rusia, care visează la o uniune vamală euroasiatică, a deschis ostilitățile contra noastră pentru a ne constrânge să renunțăm la Europa în favoarea Eurasiei. Embargo asupra vinului moldovenesc, măsuri drastice contra muncitorilor moldoveni în Rusia. În acest context te întrebi ce rost are unionismul cu chemările sale la revenirea Basarabiei la sânul patriei-mume. Și nu găsești decât un răspuns. Unirea cu România e o provocare, o diversiune (interesant, cine o plătește), menită să slăbească guvernul și să propună atingerea obiectivelor integrării europene printr-un șiretlic. E un as oferit partidelor pro-rusești din Republica Moldova, care lucrează contra statalității moldovenești. Iată de ce diversiunea unirii mă întristează. Pentru că ideea noastră națională ar trebui să fie nu căpătarea automată a unor privilegii, pe care deja le au românii, ideea noastră națională urmează să fie dobândirea demnității. Câștigarea dreptului la demnitate și mândrie prin bunăstare și cultură. Nu e serios, nu e gospodărește să le cerem românilor ca să ne facă regulă la noi acasă. Nu vor reuși. După cum nu au reușit în interbelic. Guvernul nostru are nevoie de solidaritate în lupta sa pentru integrarea europeană. Să i-o dăm, dar nu să fluturăm tricolorul.

Iar Moldova are nevoie de ceea ce eu numesc prin cuvântul națiune. Un teritoriu stăpânit cu adevărat de autorități. O constituție recunoscută de toți cetățenii. O pace internă bazată pe interese comune. O limbă de comunicare înțeleasă de toată lumea. Niște cântece, niște opere de artă în care să ne uităm ca într-o oglindă și să ne recunoaștem. Iată ce cred eu că este națiunea, pe care încă noi, moldovenii, n-o avem decât în embrion.



Paradoxal, chiar unirea cu România, idee nobilă și frumoasă de altfel, poate fi făcută doar după constituirea în carne și oase a națiunii moldovenești. Pentru ca să se bazeze pe un consens național. Pentru ca să nu provoace catastrofe și război civil, să nu fie o victorie asupra rușilor, găgăuzilor, ucrainenilor. Pentru ca să fie făcută pe bază de egalitate, cu bunăvoință și omenie. Iată de ce nu-mi place cuvântul Basarabia. Iată de ce privesc cu multă neîncredere la actualii unioniști.


lunedì 14 ottobre 2013

BOSTANIADA, O FEREASTRĂ SPRE EUROPA





foto: http://ziar.jurnal.md/2013/10/07/hai-la-bostani-hai-la-bostani/
Citesc uneori niște articole de la care mi se face negru înaintea ochilor. Citesc de exemplu ce scrie Bogdan Țârdea, un comentator politic de la Chișinău, sau ascult ce spune Sergiu Mocanu, cel care luptă cu mafia noastră moldovenească. Lucruri îngrozitoare. O bandă de mafioți a înrobit Moldova și o ține ostatecă. Țara noastră e o vacă de muls pentru hoțomanii de la putere. Integrarea europeană? Să fim serioși! Mafioții noștri nu au nevoie de ea, ei au întrecut standardele de viață europeană, ei au pașapoarte europene, eu au conturi grase în băncile europene. Și dacă conducerea noastră pledează pentru intrarea Moldovei în Uniunea Europeană, apoi o face pentru că îi convine în primul rând ei. Constantin Cheianu, un notoriu jurnalist de la noi, scria zilele astea că este copleșit de mulțimea oficialilor europeni care vin la Chișinău, dar nu simte mare bucurie. Pentru că integrarea europeană nu este însoțită de schimbări palpabile în societate. Cheianu compară perestroika cu idealul eurointegrării și zice: „Perestroika era a noastră, a întregului popor, integrarea europeană este astăzi numai a lor, a guvernanților. Perestroika se simțea în piață, la locul de muncă, peste tot, integrarea europeană se face numai pe hârtie și în cabinetele guvernanților. Ce folos că dl Štefan Fule, atât în timpul vizitei sale din luna mai, cât și a celei de acum le bagă ăstora în cap ideea că integrarea europeană se face pentru cetățeni și că, în primul rând, oamenii trebuie să simtă beneficiile acestui proces.
Noi, cetățenii, nu că nu simțim nimic, noi simțim că ne este din ce în ce mai rău, iar lor le este tot mai bine și mai bine. Ei ne-au furat procesul de integrare europeană tot așa cum au furat BEM și Aeroportul și îl folosesc doar în beneficiul lor. Se plimbă prin Europa, primesc milioane din Europa; ei au tot, noi, nimic.
Mai pe scurt, de la Ștefan cel Mare am tot căutat mereu aliați în Europa. Și când, în sfârșit, iată, i-am găsit, avem parte de una din cele mai corupte, mai iresponsabile și mai parșive guvernări.”

E adevărat, dar nu împărtășesc totuși acest scepticism, unica concluzie a căruia ar fi aceea că Moldova e pierdută pentru totdeauna. Cred că da, avem o țară înapoiată, o conducere coruptă, un popor de multe ori ignorant, laș, indiferent. Dar nu putem să avem totul dintr-odată. Și nu e corect să ne facem a nu vedea părțile noastre bune. Cu-ncetul se face oțetul. Și apoi totul depinde de noi, de votul nostru, de protestele noastre, de inițiativele noastre.

Iar ceea ce mă bucură este că spiritul european își face loc la noi indiferent de politica și aranjamentele secrete din cabinetele puterii. Vreți să vă dovedesc? Poftim. Am să vă zic ceva despre Bostaniada.

foto: veryhappyblog.com
Bostaniada nu este un fenomen paranormal și nici nu e situată în Constelația Andromedei, la mii de ani-lumină depărtare. Bostaniada nu trebuie confundată cu Iliada, Țiganiada, cruciada. Dar ceva inefabil și misterios o leagă totuși de aceste cuvinte. Pentru că Bostaniada este epopeea bostanilor din satul moldovenesc Lozova, bostani vânduți, sărbătoriți, divinizați în spiritul celei mai veritabile sagra italiene. Am citit despre această bostaniadă în ziare. M-a uimit mai întâi de toate genialitatea cuvântului, care te trimite în depărtări homerice. Apoi felul decent în care a fost organizată toată panorama. Apoi titluri apetisante de articole din blogosferă, cum ar fi „Alintăturile n-au ce căuta la bostaniadă”. Apoi mulțimea de fotografii nemaipomenite.

foto: http://ziar.jurnal.md/2013/10/07/hai-la-bostani-hai-la-bostani/
 Iată ce scrie, cu spirit modern, o bloggeriță moldoveancă despre Bostaniadă: „Ce mi-a plăcut: în esenţă acest festival a fost un soi de „Yardsale” cu tema bostanului sau ceva legat de „Halloween”. Au fost multe tarabe cu chestii hand-made, fel de fel de bucate, am văzut chiar şi un soi de cheesecake şi chiar smoothie din bostan. Mi-a plăcut că la multe mese puteai gusta înainte de a cumpăra. Valabil şi la băuturi, produse lactate, pâine (din seminţe de struguri), miere, dulceţuri din bostan şi altele. Mi-a plăcut că erau multe activităţi pentru copii: clovni, baloane, cărţi, jucării, tobogane cât şi numeroase workshop-uri: de la olărit până la gătit bucate din bostan... De apreciat: accesul gratuit la festival; prezenţa tomberoanelor pentru gunoi şi personal (voluntari cel mai probabil) care aveau grijă să le golească; amenajarea spaţiului sanitar: WC-uri şi lavoare improvizate; punct medical; prezenţa „băncilor” din paie pe care lumea putea să se odihnească (poate pe viitor să fie mai multe); căruţe decorate frumos, disponibile să-ţi ofere un tur al satului şi… mulţi oameni frumoşi care au respectat dress code-ul şi au bucurat ochiul prin vestimentaţia colorată şi zâmbete. Multe zâmbete. ” 

Grozav! Vedeți că putem și noi, dacă vrem? Și încă ceva. După evenimentul cosmic al Bostaniadei de la Lozova, după Ziua Națională a Vinului, iată că vine un alt eveniment dătător de speranțe integraționiste: 14 octombrie, Hramul orașului Chișinău, care marchează 577 de ani de la prima atestare în documentele Țării Moldovei. Au fost prezenți la sărbătoarea orașului 32 delegații străine din 10 țări; reprezentanţi ai oraşelor Mannheim (Germania), Borlänge (Suedia), Riga (Letonia), Moscova (Federaţia Rusă), Voievodatul Lubuskie (Polonia), Odessa (Ucraina), Minsk (Belarus), Vienna (Austria), Tbilisi (Georgia), Yeremche (Ucraina), Kiev (Ucraina); apoi  grupuri de români venite din oraşele Alba Iulia, Suceava, Piatra Neamţ, Comuna Tuzla, Constanţa, Comuna Miroslava, Iaşi, oraşul Huşi, Vaslui , Comuna Ruginoasa, Comuna Mănăstirea Humorului, Târgu Mureş, Şimleu Silvaniei, Bucureşti, Hunedoara, Petroşani  şi Bacău. Toate aceste evenimente sunt desigur modeste, dar vorbesc despre aceea că ne deschidem puțin câte puțin spre lume, iar lumea, Europa, se deschide spre noi.

foto: veryhappyblog.com 


Deci, fraților, să nu fim pesimiști. Suntem tari.  Bomba noastră atomică e bostanul. Armele noastre chimice de distrugere în masă sunt vinurile de Cricova și Purcari. Vom intra în Europa cu cântec și voie bună, într-o zi cu soare, pe la amiază. Iar cu mafia, ce facem? Contra mafiei trebuie să pornim o bostaniadă, un alt fel de bostaniadă, o bostaniadă ca o cruciadă.   

mercoledì 9 ottobre 2013

Vă trimit la origini

Muzeul Civilizației Romane. Machetul Romei
Titlul e o glumă. Dar se explică printr-o întrebare care tare ne mai frământă în ultima vreme. Și anume, suntem daci sau romani?

 Latiniștii ziceau că suntem romani și alungau cuvintele de alte origini din limba română; aveau o scuză: se luptau pentru drepturi egale cu alte popoare ale Austro-Ungariei. Pe timpul lui Ceaușescu au fost preamăriți dacii, în numele perenității noastre pe aceste pământuri pe care și comunismul se dorea peren. În Republica Moldovenească comuniștii mai că nu ne-au declarat slavi, spre a-i măguli pe frații mai mari. Astăzi este în interesul cuiva ca să-i exalteze pe daci în detrimentul latinilor, ori pe moldoveni în detrimentul celorlalți români. Rătăciri!

 Trebuie să ne autodefinim în baza a ceea ce avem cu adevărat. Fondul nostru genetic nu are aproape că nicio importanță în ceea ce privește civilizația noastră. Dar dacă ar fi studiat cu seriozitate, am descoperi probabil nu puține surprize. S-ar putea să ni se arate de exemplu că suntem mai mult slavi ori tătari decât latini și daci. Oricum, nu ar conta.

Apeductele înseamnă civilizație
Și contează, din contra, gradul nostru real de civilizație. Gradul de urbanizare, tehnica, știința, legile, industria, infrastructurile, morala publică, cultura, arta. Cred că da,
aparținem la civilizația occidentală, dar într-o măsură mică și într-un mod superficial. Prin codurile de legi, pe care ne e cam lene să le respectăm, și care se bazează, da, pe dreptul roman. Prin tehnica și știința care, da, își cam au originea în Occident. Prin originile noastre lingvistice, care, da, sunt într-o măsură considerabilă latine, dar care nu țin de civilizația propriu-zisă. Și prin creștinism. În rest, ar fi ridicol să-l ducem pe un extraterestru într-un sat moldovenesc prăpădit și să-i spunem: iată o mostră de civilizație occidentală, cea mai avansată civilizație de pe Terra. Ucrainenii și rușii nu aparțin mai puțin decât noi la civilizația occidentală. Într-un timp, pe când gemeam sub otomani, civilizația occidentală ne venea de la răsărit. Cu timpul, s-ar putea chiar ca răsăritul slav să aparțină Occidentului într-o măsură mai mare decât noi, depinde de cum vor evolua lucrurile.

Deci, exaltarea originii noastre latine când noi suntem de fapt un fel de tătaro-mongoli, e legermente ridicolă. Disprețuirea rușilor, care ca civilizație ni-s oricum superiori, pe motiv că ei nu sunt urmașii lui Traian, e ridicolă de-a binelea. Faptul că Băsescu a afirmat că noi suntem urmașii Romei și prin urmare nu avem ce căuta în Uniunea Euroasiatică dovedește că confuzia de sub cerul nostru e foarte mare. Nu putem baza alegerile noastre geopolitice pe fleacuri ca originea, e neserios.


Occidentul nu crede originilor, nici actelor de noblețe. Occidentul, spre norocul umanității întregi, e deschis către toți. Nu se va lăsa amăgit de originile noastre latine și ne va pocni în pălărie atunci când nu ne vom conforma standartelor sale.  

lunedì 7 ottobre 2013

SATISFACȚII DE SPECTATOR


Enrico Letta

            „Privitor ca la teatru/ Tu în lume să te-nchipui: /Joace unul și pe patru,/ Totuși tu ghici-vei chipu-i…” Aceste versuri eminesciene le pronunț în legătură cu spectacolele politicii italiene din ultimul timp, spectacole de zile mari, care mi-au prilejuit îmbelșugate satisfacții. Iar chipurile pe care le-am ghicit, și o spun cu orgoliu personal, au fost acelea ale lui Berlusconi și Grillo: îi cred de multă vreme niște populiști iresponsabili, niște saltimbanci care amețesc mulțimile cu vorbe; și întâmplările legate de moțiunea de cenzură mi-au dat dreptate. Berlusconi, strâns cu ușa, s-a dezumflat și a căzut în ridicol. Iar Grillo și toată gloata lui de strânsură care strigau alegeri anticipate au fost puși la punct de însuși mersul evenimentelor.

            Mi-a plăcut în primul rând discursul lui Enrico Letta la ședința din 2 octombrie a Senatului, când a cerut votul de încredere pentru cabinetul său. Un discurs liniștit, moderat și creștin-democrat, după cum zic gurile rele făcând aluzie la trecutul politic al lui Letta; un discurs în care se fac largi referințe la istoria și personalitățile Italiei. Discursul începe cu citarea lui Luigi Einaudi, al doilea Președinte al Italiei: „În viața națiunilor, eroarea de a nu prinde momentul potrivit poate fi ireparabilă.” Și momentul potrivit pentru Italia de azi, a explicat Letta în continuare, e acela al unui guvern stabil, care să relanseze țara pe calea dezvoltării. În încheierea adresării sale, Enrico Letta a spus: „În ziua de 11 martie a anului 1947 marele liberal Benedetto Croce s-a adresat de la tribuna Parlamentului către colegii săi din Adunarea Constituantă. Cuvintele pe care le-a spus Croce atunci eu aș vrea să le readresez cu umilință vouă, la fiecare în parte, înainte de a  vota încrederea.  Zicea Benedetto Croce: „Iar acum fiecare din noi să se retragă în adâncul propriei conștiințe și să aibă grijă de a nu-și pregăti pentru viitor, cu un vot negândit, niște remușcări dureroase și rușinoase.” Letta e un om cult și un politician responsabil, mi-am zis.

             Dar nu atât politica propriu-zisă și politicienii creează marele spectacol, cât mass-media care scrie despre ele. Angajați și ei în lupta politică, jurnaliștii sublimează politica, o îmbracă în cuvinte meșteșugite, o fac digerabilă pentru mase, o transformă în artă și literatură.

Michele Serra
 Citesc cu plăcere, în „La Repubblica”, succintele articole ale lui Michele Serra din rubrica „L’Amaca”. Iată un fragment încântător din „hamacul” de pe 1 octombrie: „Din toate falsificările verbale pe care am avut a le suferi de-a lungul anilor, cea mai cruntă și totodată cea mai însemnată cred că este folosirea cuvântului „moderat” de către Berlusconi, laolaltă cu toți scribii și gardienii săi. Chiar ieri omul de la Arcore îndrăznea să folosească acest cuvânt, pentru a-și fraieri susținătorii, care, trebuie de spus, sunt foarte „fraieribili”. Pentru că nu există în Berlusconi și în berlusconism absolut nimic, nici măcar o virgulă, niciun crampei de viață sau de idee care să mărturisească moderația. De la armata nemaivăzută de pițipoance care l-a însoțit – că nici Spartacus nu a avut atâtea – la cadourile foarte scumpe și foarte cocălărești pe care le-a făcut, de la ostentația pomenilor făcute la proclamarea în public a virtuților sale excelente, de la bogăția ce da pe de-asupra la puterea fără margini, de la ura politică folosită în loc de coagulant electoral la acuzația nerușinată că cei urâți de dânsul îl urăsc (…) – dar faceți-vă milă și spuneți-mi, oare în ce este moderat acest om?”

Eugenio Scalfari
Pe Eugenio Scalfari, bătrânul fondator al ziarului „La Repubblica”, îl citesc cu plăcere, dar uneori mai pe sărite, căci este cam prolix. Foarte bun articolul său  „Al Capone è all'angolo ma ancora può colpire”, în care, conștient de importanța istorică a înfrângerii lui Berlusconi, descrie în amănunte, așa cum își imaginează el, căderea zgomotoasă a Caimanului. Iată un fragment: „Dar bosul -  tot mai încruntat, mai întunecat, mai turmentat, mai asudat – nu mai are vâna lui Al Capone, puterea cu care se obișnuise de treizeci de ani, seamănă astăzi cu Regele Lemnișor, bătut de valuri și de altercațiile curtenilor care-i stau primprejur. Aceștia se ceartă de la votul care iată că se apropie, discută despre consecințele pe care le va avea și, și nu le mai pasă de dânsul. Țipă, se îmbrâncesc, unii oftează, alții chiar plâng. Iar el, cu supărarea care-i fierbe în suflet, își închide des ochii -  ochii, care de la atâtea liftinguri nereușite, seamănă cu două crăpături…
            Din când în când vine câte un comis ca să anunțe că degrabă începe votul. Și atunci el se scutură, se ridică și anunță cu voce hotărâtă că se votează moțiunea de cenzură. (…) La un moment dat – votul deja începuse – iată că sosește gâfâind un vice de al lui Schifani, președinte al grupului parlamentar în Senat, și îi înmânează o foaie de hârtie pe care sunt lipite fotografiile unei liste pe care o ținea în mână Quagliariello: cu numele senatorilor PDL gata să treacă Rubiconul și să se înregimenteze de partea lui Letta. Îs 23, dar se știe că vor adera alți doi…”

Și în felul acesta Scalfari creează romanul evenimentelor istorice pe viu, pe urme proaspete. O, cât aș dori ca și în Moldova mea jurnaliștii să reflecteze și să investigheze sfera vieții politice cu îndrăzneala și pasiunea colegilor de breaslă italieni! Și cât aș dori ca politicienii noștri să iubească politica nu pentru că politica îi îmbogățește, dar din pasiune civilă, din patriotism, din dragoste de țară! Și de ce nu, din ură pentru adversarii politici! Aș vrea să-i aud și să-i văd cum luptă „cu retoricele suliți în aplauzele grele a canaliei de uliți”, dar politicienii noștri tac, rușinoși ca niște mirese.

Voi încheia acest articol exprimându-mi bucuria răutăcioasă pentru gafa grillinului Crimi, compromis pentru că l-a insultat pe Berlusconi într-o manieră care vădește slabe calități politice. Mă voi bucura răutăcios pentru ridicolul în care a căzut berlusconianul Bondi în parlament, când a țipat în numele lui Berlusconi și a neîncrederii în guvern, dar a fost dezumflat în mod caraghios de însuși Berlusconi, care a ordonat votarea încrederii. Și mă voi bucura enorm de cum i-a jucat festa Enrico Letta Michaelei Biancofiore, semnându-i cererea de demisie!