Visualizzazioni totali

lunedì 11 maggio 2020

Il sorriso di una cristiana convertita al Islam


Prima di essere rapita dagli islamisti, in tutte le sue foto, Silvia Romano sorrideva trionfalmente, con una felicità spensierata, siccome lì, in Africa, non c’era nessun problema. Siccome la ong per cui lavorava era la soluzione migliore dei problemi della povertà e dell’ignoranza della povera gente. Siccome bastava sorridere ed il cuore dell’Africa si apriva a tutte le benedizioni della civiltà occidentale. Quel suo sorriso mi è sembrato, forse in un modo sbagliato, esagerato, falso, narcisistico, sin da quando è comparso sulle pagine dei giornali italiani.

Silvia Romano sì sorrideva. Ma fu rapita lo stesso dagli islamisti, che ben sapevano che gli italiani allo estero siano una potenziale miniera d’oro, milioni e milioni d’euro da ricattare, perché i governi di Roma hanno questa debolezza, pagare per la liberazione dei suoi cittadini.

Pagare un ricatto per la liberazione di un cittadino? Va bene. Non sono assolutamente contrario. Si, gli americani fanno meglio, credo, di non pagare. Ma dipende dai gusti di ciascuno.

Gli italiani hanno pagato, 4 milioni di euro, si dice. Per questi tempi di vacche magre non sono pochi. E Silvia Romano, dopo un anno e più di prigionia, è atterrata all’aeroporto di Ciampino. Sorpresa, però. Il suo solito sorriso sbocciava da sotto un velo verde, come la bandiera di Allah. Mi sono convertita al Islam, ha spiegato. Ma non mi ha costretto nessuno. Ed i miei aguzzini si sono comportati bene con me. Ho letto il Corano. Convertirmi è stata una mia scelta…

Per carità, ognuno è libero di credere in che gli pare. A me sarebbe di più piaciuto se Silvia Romano avesse abbracciato l’ateismo e l’illuminismo.

 Il popolo italiano però è ancora cristiano. Anche gli atei italiani sono cristiani, per le loro radici culturali. E credo che sia molto doloroso per questo popolo italiano vedere una sua figlia rinunciare alla sua storia, alla sua identità culturale, alle folcloristiche madonnine, a San Francesco, a l’inferno di Dante, a padre Pio, a Roberto Benigni che spiega i 10 comandamenti… Come puoi farlo quando questo popolo ti ha sostenuto moralmente nella tua prigionia, quando ha fatto tutto il possibile per liberarti. Come puoi sfoggiare con tanta ostentazione il velo, simbolo di sottomissione? Anche se in cuor tuo ti sei fatta musulmana, forse potevi risparmiare al popolo italiano la vista di quel velo verde… Semplicemente, per un po' di rispetto.


...Silvia, ma non ti piacciono le minigonne? Non gradisci il vino, la champagne? Che dici di Beatles? E di Bertrand Russell? E Mireille Mathieu, con la sua Santa Maria, non ti va bene? E Hotel California?
    

lunedì 4 maggio 2020

Vânătoare de dinozauri


Fiică-mea nu l-a citit pe Ray Brudbury. Cum așa, nu l-ai citit? Era la noi acasă...

 Și asta în legătură cu o postare a ei pe fb despre un fenomen științific „efectul fluturelui”, pe care eu îl credeam în mod eronat legat de fluturele lui Ray Brudbury din „Si un trăsnet căzu”, când eroul povestirii, în timp ce era la o vânătoare de dinozauri în cadrul unei călătorii în timp, lunecă de pe cărarea recomandată de organizatori și … strivește un fluture. Strivește un fluture, moartea căruia, printr-un infinit lanț de cauze și efecte, provoacă schimbări colosale în toată istoria planetei. Așa că, atunci când călătoria în timp ia sfârșit și eroul nostru se întoarce acasă, nu își mai recunoaște propria țară. Orașul era altfel, iar la alegerile prezidențiale învinge nu candidatul pe care îl indicau sondajele, cele anterioare călătoriei în timp, ci un tip reacționar de rea faimă… 

Ei bine, efectul fluturelui era cu totul altceva. Dar nu asta era important.

Important, din contra, era faptul că fiică-mea nu îl cunoștea pe Ray Brudbury, acest mare și fundamental scriitor.

 De ce? Ei, de ce. De atâta. De atâta că au fost timpuri tulburi, frenetice, nefericite anii când au crescut mari copiii mei. Uniunea Sovietică se prăbușise. Noi le spuneam copiilor despre istoria noastră nefericită, despre Stefan cel Mare și Mihai Eminescu, despre aceea cum rușii, răii de ruși, ne-au furat pământurile, și săracii copii ce înțelegeau? Că rușii treceau noaptea hotarul, încărcau câte un lighean de țărnă și fuga înapoi peste Nistru! Apoi ni se mai dăduse pământ și păpușoii trebuiau prășiți. Apoi ne luasem vacă și cal, ca să avem ce mânca și cu ce căra lemne de la pădure. Apoi trebuia să facem compot de vișine și suc de mere pentru la iarnă… Și în felul acesta, Ray Brudbury a cam rămas în umbră.

Drace! Dar poate că ei nu l-au citit nici pe Isaac Asimov, nici pe Jack London, nici pe Jule Verne! Dar poate ei nu cunosc nici Pisica care umbla din capul ei de Rudyard Kipling, pe care ai citit-o la toate clasele în care ai predat, dar copiii tăi nu erau în clasele în care predai tu! Dar poate că nici O mie și una de nopți nu le-ai citit-o, în acea minunată traducere a Ninei Ischimji! Dar poate că ei habar nu au de Muntele vrăjit al lui Thomas Mann!..

Mari și de neiertat sunt păcatele tale, Victor Andreevici. Nu te scuza cu timpurile grele. Ești vinovat. Recunoaște.

Recunosc, cum să nu. Dar nu crede că uite, copiii tăi au rămas ignoranți și rămân la poalele muntelui pe care te afli tu, sus-sus pe Olimp, ca să vezi. Uite, domnule, el l-a citit pe Camus! Mare lucru. Dar nu l-ai citit pe Jack Kerouac, nici nu știi o boabă de engleză. Lasă, fii pe pace că știu ei, copiii tăi, mult mai multe decât tine.

 Și încă mai râd în taină de ignoranța și incultura ta.

sabato 2 maggio 2020

TEIUL


Puiul de tei de la noi de la poartă
A emigrat, și pe solul străin
Vrea să-și croiască o altă soartă,
Dar deocamdată e clandestin.

Ochiul încet și cu teamă-l deschide
Și urmărește lumea din jur:
Oare norocul îmi va surâde?
Îmi vor da oare permis de sejur?

Nu de sejur, de soggiorno, măi frate,
Stai binișor și nu mai tremura,
Tu să faci frunzele mari și late,
Eu ți-oi da apă și te-oi apăra.

Vom fi amândoi într-o țară străină
Uniți printr-un pact de-ajutor reciproc,
Vom discuta unul cu altu-n română
Și nimeni n-o să priceapă deloc

Ce legătură-ntre noi există
Și cât de mult, teiule, tu mă ajuți :
Când dor mi-e de casă și viața mi-e tristă,
Tu-mi șoptești dulce de Echimăuți.

venerdì 1 maggio 2020

Amintiri dintr-un viitor apropiat


La vera storia della foto del bacio a Times Square - Focus.it
Ziarul „Timpuri Noi” publica pe 2 iunie 2021 un articol sceptic cu privire la semnarea la București a Actului Unirii dintre Republica Moldova și România. Îl reproducem mai jos.


Unirea. Victorie sau faliment

Oricum nu ai întoarce-o și potrivi-o, Unirea Republicii Moldova cu România e dovada vie a unui faliment. Națiunea moldovenească, adică, altfel spus, comunitatea de oameni care locuiește teritoriul Republicii Moldova, nu a reușit să se autogestioneze eficient. Nu a avut elite la nivel care să o conducă cu înțelepciune spre succes politic și bunăstare materială. Stat suveran după destrămarea URSS, fără datorii, recunoscut pe arena internațională, Moldova a deraiat în mod lamentabil într-un război interetnic, apoi a căzut în ghearele corupției. Populația țării a sărăcit tot mai mult din an în an și, la un moment dat, țara s-a pomenit că o treime din locuitorii săi se cheamă diaspora. O apoteoză a corupției elitelor moldovene a fost furtul miliardului și statul capturat al lui Vlad Plahotniuc.

Poate că agonia Republicii Moldova ar fi durat încă mulți ani. Dar a intervenit pandemia Coronavirus, care a ascuțit toate contradicțiile existente, și seceta din primăvara-vara anului 2020. Moldovenii disperați l-au votat Președinte pe Octavian Țâcu. La referendumul de pe ambele maluri ale Prutului din 2021 a fost votată cu o majoritate de voturi Unirea Republicii Moldova cu România.

După multe declarații triumfaliste și serbări populare, rămâne totuși întrebarea: „Chiar și în cadrul României unite, chiar și în componența Uniunii Europene, vor reuși oare foștii cetățeni ai Republicii Moldova să dea dovadă de spiritul civic și caracterul economic combativ necesare pentru supraviețuirea într-o societate liberă, odată ce ei nu au reușit s-o facă în condițiile unei suveranități absolute? Ori vor fi sortiți să se bazeze pe ajutoarele și pomenile celor mai puternici?”

Articolul dat a fost puternic contestat de mulți comentatori și oameni politici de pe ambele maluri ale Prutului.

Nu te poți opri, Măria Ta...


Roma e plină de nenumărate frumuseți. Apeducte mărețe care aduc apele munților în oraș, amfiteatre, biserici, grădini înalte de unde ți se deschid minunate perspective. Poduri grațioase peste Tibru, străzi înguste și pitorești pline de atelierele meșteșugarilor, situri arheologice prin care se plimbă pisici leneșe, restaurante drăguțe cu măsuțele afară...

Dar după ce oștirile mele au cucerit acest oraș și l-au jefuit fără milă de tot ce avea mai de preț, Eu, Marele Cuceritor, am cam început a tânji. Splendidele frumuseți ale Cetății Eterne mi-au părut o grămadă de bijuterii prăfuite. A avut dreptate Hanibal că a ocolit Roma, s-ar fi plictisit și el dacă ar fi început să plouă. Mă gândesc și la aceea ce pățise Alexandru Macedon. Avea deja în mână un imperiu imens, cucerise Persia, își căsătorise ostașii cu ochioase și focoase prințese persane, ce mai putea să-și dorească? Nu. Macedon iși împinse tovarășii reticenți într-o altă aventură: cucerirea Indiei. A făcut bine că nu s-a oprit. Nu te poți opri când ești tânăr, tot vrei și vrei.

 Nu m-am oprit nici eu. Mai întâi mi-am trecut în revistă regimentele. O armată de mai multe neamuri, cam indisciplinată dar setoasă de glorii. Am dat poruncă acestor gloate barbare să cucerească Roma nu numai cu vorbele mele spuse în vânt, dar efectiv, înrădăcinându-se ca un virus pe orice palmă de sol liber.

Și s-a pornit! Detașamentele de rozmarini și-au pus scările și au început escaladarea zidurilor. Vor fi gata mai apoi să se amestece cu cartofii prăjiți la primul ordin al meu. Infanteria a invadat terenul sportiv ca o mare turburată! Să vezi ce straniu amestec, margarete cu turbane albe, trifoi înfloriți cu buzdugane roz ridicate de asupra capetelor, cicori matăhăind cu săbiile zimțate ale frunzelor, ce mai! Iată falanga macedoneană a usturoiului, pornită la atac cu strigătul de luptă „Usturoi! Usturoi! De la baba din gunoi!” Iată și trupele grele, stejari în cuirase de piatră, nu rezistă regele Darius în fața lor. Iată și ienicerii, nucari crescuți în legea italienilor din nuci trimise din Moldova într-o geantă de rafie tărcată, vor fi cei mai redutabili și mai nemiloși. Rămân în rezervă mușcatele, cu fețele lor însângerate, vor fi și o armă psihologică de mare efect.


Războiul continuă. Nu te poți opri, Măria Ta.