Visualizzazioni totali

lunedì 24 ottobre 2016

Paradoxala Italie



Italienii îs nemulțumiți. Toți? Nu toți, dar mulți. Se vede după cum îi votează pe Grillo și Salvini, unul - saltimbanc, altul - huligan. Și de ce sunt nemulțumiți italienii?

Păi, din cauza nedreptăților, a inegalităților. Da, da.

SUA și Marea Britanie, dacă e să vorbim de inegalitate, sunt primele în listă. Au un capitalism puțin regularizat, dinamic însă, cu mulți bogați, dar și mai mulți săraci. Spre deosebire de țările Europei de Nord - Finlanda, Norvegia, Danemarca – unde vedem un model social mult mai egalitar, o societate a bunăstării, grație impozitării mai dure și politicilor de redistribuire. Și mai puțin dinamism, mă rog.

Între acești doi poli opuși ai capitalismului stau Germania, Franța și Canada.

Și Italia? Italia e paradoxală. Pentru că Italia se regăsește, din punctul de vedere al sociologilor, alături de SUA și Marea Britanie. Exact, în zona inegalităților extreme. Este oare posibil? Italia comunistă, Italia sindicatelor bătăioase, Italia Serviciului Sanitar Național gratis pentru toată lumea, să fie ea o orânduială așa de crudă și nedreaptă?

Da, da. Așa e, o spun specialiștii. Atenție, însă, ne previn aceștia, dacă Statele Unite și Marea Britanie sunt dinamice, Italia de abia se târâie, economia ei bate pasul pe loc.

Uitați-vă numai la indicele mobilității intergeneraționale, adică fiți atenți la măsura în care tinerii moștenesc situația materială a părinților lor, fie ea bună sau rea. În țările cu o inegalitate mare mai mult de o jumătate din copiii bogaților vor fi bogați și ei – și viceversa. Pe când în nordul Europei procentul e mult mai mic, doar 20-30 la sută din tineri vor fi sortiți să moștenească bogăția sau sărăcia părinților. În ceea ce privește mobilitatea intergenerațională, Italia este iarăși în compania proastelor exemple. Cu o importantă deosebire însă. În țările anglo-saxone, da, inegalitatea e foarte mare și se transmite din tată în fiu. Dar posesorii unui atestat de studii superioare de calitate câștigă în schimb mult mai mult decât cei care posedă, să zicem, doar diplomă de școală medie. Mai mult cu 70%! Cu alte cuvinte, inegalitatea ca și cum ar fi constrânsă să se transmită nu așa, pur și simplu, prin acte de ereditate, ci prin intermediul unei costisitoare investiții în studii universitare! Frumos!  În Italia nu, nu se întâmplă așa ceva. Unul care se cheamă „dottore” câștigă de abia cu 20% mai mult decât unul care nu e „dottore”. De fapt, așa e și în țările nordice. Unde în schimb e mai mult stat social, mai multă bunăstare!

Ce le rămâne de făcut italienilor? Să fie nemulțumiți. Să voteze contra centralelor atomice, contra TAV-ului, contra articolului 18, contra reformei învățământului și a celei constituționale. Să ceară și să tot ceară de la stat, să facă greve care paralizează transporturile…

Mă întreb, unde vor ajunge ei cu o așa situație și cu așa atitudini iresponsabile?


Unde? Păi la restaurant, știut lucru. 

venerdì 14 ottobre 2016

„Noi suntem români, noi suntem români. Noi suntem pe veci aici stăpâni!”

Citind „Convivere”, o carte de Andrea Riccardi

Albert Camus, un algerian și un francez
…O fantomă umblă prin Europa, fantoma comunismului, zicea Carl Marx pe la mijlocul secolului 19. De fapt nu era comunismul. Naționalismul a fost acea fantomă care îi băga în sperieți pe guvernanții din secolul 19.

Naționalismul a apărut în strânsă legătură cu imperiile multinaționale. A fost o reacție la slăbiciunea și imperfecțiunea lor. Și atunci când imperiile s-au prăbușit în urma a două războaie mondiale și decolonizării, naționalismul a câștigat lupta. Au fost create o mulțime de state naționale. Ce a câștigat și ce a pierdut umanitatea odată cu victoria naționalismului?

Să luăm Austro-Ungaria habsburgilor. Era o monarhie cu o lungă istorie, considerată de unii „închisoare a popoarelor”, dar în  care de fapt trăiau în bună pace catolici și romano-catolici, protestanți și ortodocși, evrei și musulmani, germani, unguri, români, cehi, slovaci, sârbi etc. Desigur, nu era totul perfect în acest imperiu, desigur, nu poate fi considerată o eroare crearea statelor naționale pe ruinele imperiului. Dar iată că Cehoslovacia s-a desfăcut totuși prin anii 90, cehii și slovacii nu au vrut să trăiască împreună, cu toate că erau slavi și unii și alții. Iar în Polonia polonezii s-au aflat într-un crâncen conflict cu ucrainenii. Evreii au fost masacrați de trupele germane, milioane de polonezi și germani și-au schimbat locul de trai după reconfigurarea granițelor. Iugoslavia, acel conglomerat de popoare slave creat după prăbușirea imperiului habsburgic, este cazul cel mai grav. Izbucnesc conflicte interne încă în timpul celui de al doilea război mondial, partizanii lui Tito îi masacrează pe italienii civili din zonele eliberate, iar în anii 90 Iugoslavia se prăbușește distrusă de ambițiile nemăsurate și nereținute ale etniilor care o compuneau. Și-ar fi imaginat oare în secolul 19 supușii împăratului de la Viena să se urască așa de tare între ei? Nu. Atunci de unde această ură? Din naționalism, acel morb care îi poate face pe doi vecini care au trăit bine toată viața ca la un moment dat să devină dușmani de moarte.  

E de spus mai înainte de toate că dezvoltarea ideii de națiune, care prinde rădăcini adânci în mințile și inimile oamenilor, a însemnat de multe ori destrămarea unor relații seculare de conviețuire pașnică dintre comunități diverse din punct de vedere religios sau etnic. Pe neașteptate, aceste comunități, infectate de morbul naționalismului, încep a se privi chiorâș.

Naționalismul dorea omogenitate. Cei diverși erau marginalizați. Modelul unor astfel de relații venea din Spania secolului 15 și se numea limpieza de sangre, presupunând lupta contra evreului și a musulmanului. Noua națiune cerea omogenitate lingvistică, teritorială, etnică, religioasă. Și astea erau condiții greu de găsit în niște teritorii de imperii unde istoria amestecase oamenii după bunul plac al împăraților. Iată de ce naționalismul asimila, convertea, expulza și, în cazuri extreme, nimicea. Una din aberațiile cele mai sinistre ale naționalismului a fost hitlerismul, care a purificat și omogenizat cu glonțul, cu  camera de gazare, cu crematoriul aprins.

În vastul Imperiu Otoman turcii se împrăștiaseră peste tot. Multe populații au fost islamizate forțat. Și evreii erau peste tot. Orașele imperiului găzduiau comunități din cele mai diferite. Istambulul era plin de greci, armeni, turci, evrei, bulgari, levantini. Ierusalimul număra arabi musulmani, arabi creștini, evrei. Alexandria era arăbească, dar și greacă, italiană, evreiască. Sublima Poartă domnea într-o lume pestriță, plină de etnii și confesiuni diferite. Dar și Imperiul Turc se desface în bucăți. Țările succesoare au urmat să aibă de furcă cu puternice minorități care nu corespundeau destinelor naționale oficial proclamate. La ce mai rămâneau grecii la Istanbul, în Republica Turcă? Ce căutau turcii la Salonic, al doilea oraș grec după mărime?

Imperiul Otoman, se cere o precizare, reprezenta un model de conviețuire pașnică dintre popoare diferite. Care nu erau deloc egale între ele, e adevărat. Această conviețuire se făcea sub controlul unei birocrații despotice, de multe ori într-o climă violentă și mai ales în cadrul unui Stat Confesional Islamic. Sultanul era și Califul. În 1924, odată cu proclamarea Republicii, dispare și Sultanul, și Califatul. În ceea ce privește Califul, fost o eroare, căci de atunci musulmanii suniți nu au mai avut o figură importantă care să îi unească și să-i conducă. Astăzi califii autoproclamați sunt niște bandiți sângeroși. În lumea otomană un non-musulman, dhimmi, nu avea drepturile unui musulman. Revoltător? Da, dar în statul otoman existau comunități non-musulmane cu statutul de millet, în cadrul cărora patriarhul exercita autoritatea religioasă și civilă. Era o structură originală și utilă pentru conviețuirea diferitor culte religioase. Nu e rău să ne amintim că, spre deosebire de Europa medievală în care evreii fură prigoniți, iar musulmanii nimiciți ca în Spania, în Imperiul Turc creștinii și evreii au fost tolerați. Nu până la urmă însă; presimțind prăbușirea imperiului, se face încercarea disperată de a opri căderea și atunci are loc primul genocid din secolul 20, masacrarea armenilor, care a servit drept model pentru exterminarea evreilor. Atunci când Hitler le anunță colaboratorilor săi perplecși decizia despre soluția finală pentru evrei, se zice că i-ar fi liniștit cu aceste cuvinte: „Cine mai vorbește astăzi despre masacrarea armenilor de către turci?”

Naționalismul a schimbat totul. Cad imperiile. Și în lumea aceasta nouă, a statelor naționale libere,  în care independența națională devine un simbol al libertății în genere, au loc incredibile purificări etnice. Comunitățile evreiești dispar din lumea arabă, cu toate că evreii și arabii se înțelegeau foarte bine între ei. Încetul cu încetul dispar din lumea musulmană și creștinii, care au de suferit din cauza încrâncenării identitare a musulmanilor. Grecia și Bulgaria îi alungă pe turci. Turcii îi alungă pe greci, punând capăt prezenței lor milenare, încă din vremurile „Iliadei”, în Anatolia. Istanbulul, vechiul Constantinopol, devine exclusiv turcesc. Se românizează intens și România, pierzând sași, evrei, tătari… Frumos? Da, unora această omogenitate le pare frumoasă.

În aceeași cheie naționalistă nebunească s-au întâmplat lucrurile și după căderea imperiilor coloniale. Sute de mii de francezi, așa-zișii pieds noirs, au părăsit Algeria, țara în care se născuseră. Tot așa au trebuit să facă italienii din Libia și portughezii din Angola.

Iar acuma să ne gândim. Oare Uniunea Sovietică, o altă „închisoare a popoarelor”, nu era mai bună și mai luminată decât multe succesoare ale ei?

Rusia actuală, de exemplu, care apără cu toate mijloacele posibile comunitățile rusești de peste hotare, așa zisul „russkii mir”,  este exemplul cel mai grăitor de amestec obraznic în treburile altor state pe baza unui naționalism de cea mai joasă speță. 

martedì 11 ottobre 2016

Clubul poeților părăsiți

Moldova, ca o poezie
Femeia pleacă la muncă în străinătate. Bărbatul rămâne acasă cu gospodăria. Și cu „ciocanul” în mână. E un caz foarte tipic pentru Moldova, țară democratică, capitalistă, dar foarte săracă.

E bine știut că cei ce se despart în felul acesta riscă: să piardă ori să câștige. Sau să piardă dintr-o parte și să câștige din alta. În acest sens s-a tot scris: despre înnebuniri, sinucideri,  copii abandonați. Au fost publicate și poeziile, proaste, pline de dor și jele, ale femeilor emigrate. Ce plictiseală!

Dar nu e deloc plictisitoare, din contra, aș zice că e chiar distractivă, istoria unor bărbați abandonați de soțiile lor zburate peste hotare, pentru totdeauna. Acești oameni, atenție mare, nu au ales destinul banal al bețivului ori al spânzuratului în podul casei. Nici al curvarului. Nu, bărbații aceștia au ales să fie poeți!

Sigur, poeți de versuri proaste și foarte proaste, dar poeți! O, cum își încordează ei lira pentru a-și plânge de milă! Cum evocă dulceața gurii și gingășia țâțelor, cum deplâng minciuna și perfidia feminină! Cum le pare rău c-au fost naivi... Ah, ei, bunii și naivii. Iar  ele, relele și perfidele. Și curg la vale versurile. Și rimează „dor” cu „mor” și „chin” cu „venin”... Așa e, zău, am fost martor…

Îi zic femeii că mi-e dor de casă și că ar fi bine să ne întoarcem definitiv în țară.  „Eu rămân în Italia. Tu, du-te dacă vrei. Ai să scrii poezii, la umbra nucului vara, la gura sobei iarna. Poate că te-or alege și Președinte la Clubul Poeților Părăsiți.”



lunedì 10 ottobre 2016

După îndemnul lui Voltaire


Am crezut întotdeauna în rațiune, am iubit-o pe Athena Palada.  Am repudiat religia și toate prejudiciile. Am îmbrățișat știința.

Athena Palada, zeița înțelepciunii la Greci
Și mă mir cum este posibil, în timpul nostru luminat din abundență, ca unii intelectuali - ei, știutorii prin definiție! - să aibă rătăciri religioase. Hm, omul e duplicitar și conformist, aceasta o fi explicația. Așa e, natura umană e complexă, biserica e doar simbolul unei comunități, nu te încrâncena, îmi zic. Și deci încerc să-i respect pe acești intelectuali, să fiu adicătelea tolerant. Dar nu pot. Îi înțeleg pe oamenii simpli, dar nu îi iert pe filosofi. E peste puterile mele să-l împac pe Darwin cu Adam și cu Eva. Și deci, îl judec aspru pe prietenul meu italian care merge la biserică, îl deplâng pe fostul meu elev, azi profesor important, care se declară credincios.

Oricum, pe termen lung, mă consolez, rațiunea este învingătoare. Știința a schimbat lumea și progresul galopează. Milioane de oameni au ieșit din neagra mizerie în care trăiau – datorită progresului și globalizării.

Totuși, într-un mod cu totul paradoxal, progresează nu numai știința, tehnica și bunăstarea, ci și populismul, ignoranța, religiile, șarlatanii. Ungaria devine fascistă. Polonia - catolică și retrogradă. În Uniunea Europeană! Să nu mai vorbim de țările musulmane. România e plină de biserici și catedrale noi, de moaște sfinte și exorciști. Republica Moldova, țara oligarhilor, acordă Premiul Național pentru literatură unui obscurantist, amintindu-mi-l pe Caligula, împăratul roman care, după cum se spune, îl făcu senator pe calul său preferat.


Totuși, nu sunt disperat. Cred în progres. Și îmi cultiv grădina, după îndemnul lui Voltaire. Rosmarinul meu este frumos. Se zice că rosmarinul întărește memoria.