Pussycat

Mă uit fermecat în ochii acestor tinere femei,

Ce oare mă fascinează, ce oare mă atrage?

Zâmbetul lor pare să vină de așa de departe,

Cântecul lor mă răvășește, și în trecut cu putere mă trage.

Nu înțeleg deloc limba lor englezească,

Dar pare că totuși le cunosc  și profund le admir.

Cântă despre cum curge măreț râul Mississipi,

Și emană o infinită tristețe My broken souvenirs.

Și apoi în cântecele acestor americance așa depărtate

Plouă cu apă caldă și plouă din cer cu stele,

Și Toni Wille îmi amintește fetele cu care

Mă plimbam cândva pe aleile primăverilor mele.

Aveam pantaloni evazați și  pe umeri

Îmi cădea o coamă poetică, neagră și lungă,

Pe Georgie a mea o chema dulce Lenuța,

Era micuță, și ca Toni, avea la dinții din față, strungă.

Cântece prostești

Ia ascultă cântecul ista, îmi zice Ea, dimineața. Ce cântec, o fi vreunul prostesc, vreo filastrocă de a ta, vreo manea, doamne ferește... Ba ascultă, prearafinatule, și nu te mai strâmba atâta. „Come vorrei essere una vacca/ da latte e fare tanta cacca/ e passeggiare poi nella prateria/ insieme al toro Geremia...”

 O, ce frumos! mă strâmb, dar îmi dau seama că textul îmi place. Îs cuvinte care te fac să zâmbești. Care nu-s imaginabile în țara mea. Mă înveselesc. Ascult cu o infinită plăcere cântecul prostesc.

Urcăm în mașină, să ne ducem la lucru. Ea stă la telefonul ei. Ce îmi mai pui? Fabrizio de Andrè, Francesco de Gregori, Pussycat. Îmi pune Catălin Crișan. O, sublim... Răsună „Te iubesc”...

Dau să ironizez, dar simt că, brusc, mă topesc. „Am plecat la drum/ printre nori de fum...” „Te iubesc în cuvinte rare și frumoase”, „Te iubesc în cuvinte magice, duioase...” Mă emoționez. „Lasă-ți inima să vorbească ce vrea ea...”

Mă duc la lucru. Și cântecul îmi răsună în minte toată ziua.

Revenim seara acasă. Și ea îmi pune alt cântec prostesc. „Non si va in cielo ...”

„Non si va in cielo in minigonna perché in cielo c’è la madonna…” Rămân iarăși încântat. Înduioșat, prostește. Cu senzația că nu mai fac parte din oamenii serioși. Nici din elite. Că sunt un om simplu, din popor. Următorul pas spre prăpastie e să gust cu plăcere din manele.

Ah, ce am mai îmbătrânit...

Iar Ea râde.

Duminică, 26 aprilie 2020

Mă plimb pe terasa casei și sunt mulțumit. Am prânzit cu spaghetti cu dovlecei și roșii crude. Și vin alb. Foarte bune. E cald. Pe cerul albastru zboară nori albi. Un pescăruș se luptă cu o cioară, vrând să cucerească un loc pentru un cuib pe acoperiș, unde va depune ouăle.

Soarele ucide virușii, zic. Soarele și vara sunt patria mea. O femeie pe balconul de alături fumează, în mod absurd. Oamenii sunt ignoranți și absurzi, îmi zic. În loc să faci pași și să admiri norii albi, tu te așezi, de tânăr, pe un scaun și fumezi ca un bătrân din timpurile demult apuse. Oamenii se tem de vaccinuri, de dârele albe ale avioanelor, de 5G. Sunt fericit că n-am cântat păunii, zicea Grigore Vieru, într-o poezie care îmi plăcea foarte mult. Sunt fericit acum că nu cred în prostiile mulțimii. Că vreau să mă vaccinez. Că vreau 5G. Că îmi plac dârele albe de abur condensat ale avioanelor în înălțimile celeste.

Și mai sunt fericit că aici, în Italia, m-am vaccinat definitiv contra oricărui rasism și naționalism. Italia poate fi rasistă și naționalistă, dar elitele acestei țări nu iartă rasismul și naționalismul. Prea au suferit din cauza lor. Și eu sunt de partea acestor elite culte.

 Iată de ce nu înțeleg cum oare se poate întâmpla ca unii compatrioți moldoveni de ai mei să mai folosească îmbinări de cuvinte ca „fărâmă de neam”, atunci când e vorba de poporul Republicii Moldova.

 Fărâmă de neam? Fărâme de neamuri! Amalgam de neamuri! Poporul Republicii Moldova. Națiunea moldovenească, dacă vreți.

Da. Săraca națiune condusă în mod iresponsabil spre prăpastie, batjocorită acasă, alungată „la Italia”, „la Franța” etc. Săraca națiune pe care, ca să vezi, nici luminatul Occident nu reușește s-o lumineze.

Dar nu face să fiu trist pentru asta. Foarte bune spaghettele cu dovlecei!