Visualizzazioni totali

venerdì 16 dicembre 2011

RUȘII ȘI LEONIDA LARI


   Am citit dezgustat ceea ce au scris rușii de la Regnum.ru și cei din Liga Tineretului Rus cu prilejul morții poetei Leonida Lari. Au făcut din ea o sperietoare naționalistă, o adevărată vidmă setoasă de sânge rusesc. Pentru că Leonida Lari ar fi strigat să fie arși de vii copiii rușilor și să fie spălate străzile cu sânge rusesc. Brrrr...

E clar, rușii n-au iubit-o pe Leonida. O naționalistă, o extremistă, cum s-o iubești?! Bun, de acord. Dar oare pe moldovenii mai moderați rușii i-au iubit? I-au înțeles? Au priceput oare rușii simplissima idee că moldovenii vorbesc românește și că unirea Moldovei cu România ar fi tot atât de naturală ca unirea Calugăi cu Moscova? Nu. Ideile astea elementare n-au ajuns la mintea lor. Rușii continuă să repete papagalicește niște povești mincinoase ale propagandei sovietice. Limba moldovenească. Asuprirea națională a moldovenilor de către români între 1918-1940, românizarea forțată. Și, făcând treaba asta, rușii se arată foarte rigizi, foarte incapabili de a însuși noul, ori, vorbind mai pe de-a dreptul, foarte încremeniți în prostie. Poate greșesc, rog să fiu corectat atunci de domnii de la Regnum.

Dar vorbeam de Leonida Lari. Dacă rușii ar citi-o, ar descoperi că a fost o poetă. Nu o Poetă Mare, dar de multe ori o poetă delicată. Pe alocuri mistică, romantică. S-a consacrat luptei de emancipare națională a propriului popor, a îmbrățișat cauza unionismului, a fost de trei ori aleasă ca deputată în parlamentul României. Din îmbinarea poeziei cu politica de multe ori rezultă un extremism de prost gust. Poate că vouă, domnilor ruși, nu vă place gestul teatral al logodirii simbolice a Leonidei cu Ștefan cel Mare. Recunosc, nici mie. Poate că nu vă place prezența Leonidei în partidul România Mare al lui Corneliu Vadim Tudor. Nici mie. Dar de ce, dragii mei ruși, la moartea acestei poete nu ați avut oleacă de bun simț, oleacă de „sovesti” și oleacă de „blagopristoinosti” ca să recunoașteți că Leonida Lari a fost totuși o poetă adevărată și o luptătoare adevărată pentru niște idealuri adevărate? De ce măcar nu ați prins ocazia să spuneți că această idealistă a fost tratată cu ură și neînțelegere nu numai în Moldova, dar chiar și în iubita ei Românie?! Ha, v-ați limitat pur și simplu să vă vărsați veninul.

Vă credeam mai blagorodnici, zău. De fapt, voi, cei de la Regnum și de la Liga T.R., v-ați comportat ca niște holopi nemernici.

lunedì 12 dicembre 2011

MULȚUMIM, JOHN ONOJE!

OROAREA DE VIDUL POLITICII



Natura are oroare de vid, zicea Aristotel. Și politica, aș zice eu. Iar demonstrația acestui postulat poate fi găsită cu ușurință în politica moldovenească de la Chișinău. Moldova nu are Președinte de țară din 2009. Fie pentru că această situație a convenit unora, fie pentru că demnitatea politicienilor moldoveni e așa de joasă încât nu i-a stimulat deloc să acționeze energic pentru a pune lucrurile la locul lor, alegerea capului statului a tot fost amânată și amânată. Din cauza nealegerii Președintelui s-au produs alegerile anticipate din noiembrie 2010 și riscă să se producă alte alegeri anticipate în 2012. În această toamnă, când funia constituțională se strânsese la par și parlamentul trebuia să declanșeze procedura alegerii Președintelui, au ieșit încă o dată în evidență hibele mortale ale politicii moldovenești: lipsa oricărui elan teoretic în a prefigura viitorul țării, lipsa de voință în a găsi soluții politice de compromis, lipsa discursului politic propriu-zis, a cuvântărilor politice, a dialogului politic dintre partide. Politica este, în toată lumea civilizată, un spectacol fascinant făcut din monologuri și dialoguri nervoase, publicul spectator este atras de jocul actorilor, îi aplaudă sau îi huiduiește. Actorii politicii de la Chișinău stau mai mult în culise și nu le ajunge curaj decât pentru a ieși în fugă la mijlocul scenei, a spune în grabă 2-3 replici scurte și bâlbâite, pentru ca mai apoi să dispară din nou după cortină. Un spectacol jalnic cu spectatori dezamăgiți. Alegerile Președintelui care trebuiau să aibă loc pe 18 noiembrie nu s-au produs pentru că nu a existat niciun candidat înscris. Situația a produs hilaritate pe mapamond. Televiziunea rusească a râs de moldovenii care nu vor să fie președinți de țară și a propus ajutorul frățesc al poporului rus.

Dar iată că, revoltat că actorii nu-și fac datoria și că publicul se plictisește, din mijlocul sălii se ridică și se îndreaptă spre scenă un tip pitoresc. Are pielea neagră ca fundul ceaunului, buze groase, poartă pe cap o stranie pălărie de soldat englez colonial. Ține în mână un braț de gazete. „Vreau să fiu eu Președintele Moldovei!”

Acesta e John Onoje, vânzător de ziare ambulant, emigrant din Sierra-Leone, proaspăt cetățean al Republicii Moldova. Are tupeu, se propune ca Președinte cu toată seriozitatea, se înscrie pe lista candidaților, trece comisia medicală. Apt! Înscris în listă alături de Marian Lupu! Într-adevăr, Onoje, din punct de vedere formal, corespunde exigențelor constituționale, este cetățean al Republicii Moldova și locuiește pe teritoriul țării de mai bine de 11 ani. John și-a abandonat țara din cauza războiului civil care bântuia acolo și, venind în Moldova, spre lauda lui, a însușit limba țării și s-a orientat de minune în – vorba lui Dan Dungaciu – vectorii geopolitici. Omul, intrat cu ușurință și fără trac în rol, pledează pentru rezolvarea grabnică a problemei transnistrene. Pledează cu hotărâre pentru limba română și pentru unirea cu frații români. Limba noastră, zice! Frații noștri, zice!

Îngrețoșat de actorii politici care nu știu să-și joace rolul, moldoveanul l-a primit pe John Onoje cu simpatie. Are o față umană, nu importă că este neagră. Este un afro-moldovean, un afro-român, trăiască Obama al moldovenilor! Webul a explodat în glume binevoitoare. Iată-l pe Onoje pe un afiș electoral: O mână caldă pentru Moldova! Iată-l cum trece în revistă garda de onoare, împreună cu Președintele României Traian Băsescu; are pe cap un fes cam mare, iar în mână – un clit de ziare...

Nu sunt sigur dacă liderii de la Chișinău realizează ce se întâmplă. Dar se întâmplă că are loc o nemaipomenită bufonadă. Un om al străzii, un emigrant, care da, merită tot respectul și simpatia, dar nu poate nicidecum reprezenta Moldova ca Președinte, face uz cu multă dibăcie de procedurile birocratice și reușește să demaște spectaculos incompetența și iresponsabilitatea clasei politice, lenea și impasibilitatea ei. Sunt sigur că John și-ar fi căutat liniștit de treabă dacă cei trei corifei ai politicii moldovene, Lupu, Ghimpu și Filat, ar fi căutat să mimeze cel puțin un discurs și un dialog politic. Nu, ei nici măcar aceasta nu o fac, ținându-se mai mult de intrigile din culise. Așa că pe scena politică lipsește jocul politic propriu-zis, iar jurnaliștii nu mai știu ce să inventeze pentru a umplea coloanele ziarelor. Au lipsit luări de poziție serioase cu privire la alegerea președintelui, chiar subiectul lui Onoje e evitat de politicieni. Să vedem ce vor avea de zis aceștia cu privire la recentele demonstrații ale comuniștilor, care cer demisia guvernului.

În Rusia iese la iveală, cu prilejul alegerilor din Duma de stat de la 4 decembrie, imensul cinism cu care politicienii din partidul „Rusia Unită” al lui Putin își tratează propriul popor. „Novaya Gazeta” publică mărturiile a sute de tineri care au fost corupți de putere pentru ca să voteze pentru „Rusia Unită”. Și aceștia, uniți în grupuri și urcați în autobuse, au votat de 15-20 de ori la diferite secții electorale, dar și-au mărturisit ticăloșia pentru că cei care urmau să-i „remunereze” au întârziat s-o facă! Astăzi Rusia responsabilă, Rusia progresistă protestează contra acestui cinism și samovolnicie prin demonstrații și mitinguri în toată țara. Sunt mai puțin cinici politicienii moldoveni? Mă bucur sincer că John Onoje i-a rușinat și a umplut vidul politicii moldovenești cu figura sa pitorească. Mulțumim, John!

lunedì 5 dicembre 2011

VIOREL MIHAIL, UN CULTIVATOR DE NUANȚE

Răsfoiam zilele astea cartea scriitorului israelian David Grossman „Con gli occhi del nemico”. Citeam la întâmplare fragmente în care se vorbea despre adâncile rupturi existente în societatea israeliană. Se urăsc reciproc evreii cu palestinezii, cei de dreapta cu cei de stânga, bogații cu săracii, laicii cu religioșii. Iar ura naște violențe, ziduri înalte de beton armat, neîncredere, suspiciune. Și, cu toate victoriile repurtate pe câmpul de luptă, cu toate realizările economice excepționale și democrația pe care a instaurat-o, Israelul nu este încă o națiune adevărată. Așa zicea Grossman în cartea sa. Iar eu mă gândeam între timp la țara mea. Moldova este și ea străbătută de ziduri, bariere, baricade de orice fel. Și este națiune doar dintr-un punct de vedere strict formal.

Dar dacă războiul pe care l-a dus poporul evreu are origini foarte vechi, apoi în Moldova conflictele au devenit efervescente doar după prăbușirea Uniunii Sovietice. Pentru că până la acea vreme omul nostru a stat cu capul aplecat ca să nu i-l taie sabia sau a trăit conflictualitatea în forme latente. Nu puteai să urăști alte popoare în URSS, unde prietenia popoarelor era un slogan scris cu litere mari pe toate gardurile. Și, deoarece ura contra capitalismului exploatator era un sentiment cultivat doar de propaganda oficială, pe care puțini o credeau, moldoveanul trăia liniștit, în pace filozofică cu sine și cu lumea. Colectivizat cu forța, a descoperit la un moment dat că viața în colhoz are părțile ei bune. Impus să învețe rusește, a descoperit că i se deschide în față o țară cât o lume și s-a descoperit pe sine însuși mai deștept decât rusul, pentru că știa mai multe limbi decât acesta. Dar a venit perestroika și s-a început un război total. Au căzut în pulberea drumului idolii comunismului; au fost considerați cu toții criminali, iar faptele lor bune negate contra oricăror evidențe. A căzut alfabetul chirilic. Și limba moldovenească. Din frate mai mare rusul a devenit ocupant și imperialist. Unii nu au fost de acord cu această bruscă răsturnare și s-au declarat comuniști. Rusul s-a închis în găoacea lui. Ca rezultat, în 20 de ani de independență, cetățenii Moldovei au învățat bine doar un singur lucru: să urască. Direct, linear, fară excepții și fără nuanțe. Iar ura a creat ziduri despărțitoare. Nu poți să-i respecți pe ruși, că ei sunt Ocupanții. Nu poți, fiind rus, să fii prieten cu moldovenii, pentru că aceștia s-au dat cu fasciștii și naționaliștii români. Noi suntem ortodocși. Europa înseamnă pederastie. Musulmanii să nu fie legalizați. Iată doar câteva din ideile brute și nenuanțate care servesc în Moldova drept ziduri de despărțire între oameni.

Recunosc, am o mare slăbiciune pentru cuvântul nuanță. Vreau să respect nuanța. Și îi descalific pe cei care n-o respectă. Cred că pentru pacea socială, democrație, modernitate și progres e nevoie anume de respectarea unor nuanțe. Prin nuanță, prin abaterile de la regula generală, prin înțelegerea celui care e diferit de noi ajungem poate mai curând la pace și omenie. Apropo de omenie. Săptămâna trecută a murit la Chișinău nașul meu Nichita Gorduz. Fusese operat la spitalul de urgență. Se știa că va muri. Dar atunci când soția și când copiii, veniți de prin străinătăți, au cerut să-l vadă și să-și ia adio, au fost refuzați. Nu se poate! De ce nu se poate? Pentru că nu se poate! Există regulament!.. Am rămas profund indignat de faptul că medicul nu a îndrăznit să încalce acel regulament care poate că nici nu este atât de absurd cum pare, dar care de data aceasta merita încălcat cu siguranță.

Dar să revenim la nuanțe. Mă revoltă lipsa de nuanțe în ziarele care s-au aflat la început pe creasta valului de eliberare națională și de luptă anticomunistă, „Literatura și Arta”, „Timpul”. Acesta din urmă publică articolele unui oarecare George Damian, jurnalist român, care vede în alb-negru istoria sovietică și scrie despre limba rusă ca despre o armă de distrugere în masă și despre Uniunea Sovietică ca despre un malaxor al morții. Chiar de-ar fi adevărate aceste prezumții, ele nu fac decât să alimenteze focul urii și înstrăinarea oamenilor față de timpul în care au trăit și au iubit. Pe când Moldova, indiferent de soarta sa istorică viitoare, are nevoie de emoții pozitive și unificatoare. Există totuși și jurnaliști care cultivă nuanța cu multă inspirație. Vorbesc de Viorel Mihail de la „Săptămîna”.

Viorel Mihail e un scriitor cu acte în regulă. S-a afirmat în perioada sovietică, s-a aflat pe baricadele luptei pentru eliberare națională de la sfârșitul anilor 80, a fost printre creatorii ziarului „Glasul”. În numele culturii și a literaturii române s-a considerat român și a promovat românismul. La un moment dat însă și-a nuanțat atitudinile. Da, vorbim limba română, dar suntem poporul moldovenesc, națiunea moldovenească. Avem soarta noastră istorică, specificul nostru, teritoriul nostru, statalitatea noastră. Fac parte din poporul moldovenesc și rușii, și găgăuzii și toate etniile conlocuitoare. Pornind de pe această platformă de idei, Viorel Mihail a criticat cu duritate naționalismul românesc deșănțat promovat în Basarabia de mai multe publicații, afirmând că acestea s-ar hrăni din banii contribuabilului român. A luat apărarea limbii și culturii ruse, bătându-și joc de personaje alde George Damian, de sub pana cărora ies enormități tip „limba rusă – armă de distrugere în masă”. Și, pe când cei de la „Timpul” l-au criticat pe Vladimir Filat ca pe un posibil dictator, el l-a lăudat ca pe un salvator al patriei. Viorel Mihail e foarte liber în mânuirea limbii, are un stil țărănizant, cultivă zeflemeaua și vorba groasă. Își colorează discursul cu o mulțime de rusisme și cred că deschiderea și vivacitatea limbajului său ar fi apreciată de un specialist al interferențelor lingvistice cum este de exemplu Alex Cohal. Iată ce scrie V. Mihail într-o scrisoare deschisă către ambasadorul României la Chișinău Marius Lazurcă, referindu-se la demonstrațiile unioniste și propaganda pro-românească: „ Scopul lor: menţinerea ţării noastre în zona gri a incertitudinilor, unde gradul de permisibilitate absolută transformă Legile Statului Moldova în Legile junglei şi turme de gorile... patrulează pe străzile Chişinăului, cerînd, nestingherit, schimbarea ordinii constituţionale în ţara noastră. Vă puteţi imagina ca această debandadă penibilă să se producă în Germania sau în Franţa, iar guvernele acestor ţări să nu acţioneze în spiritul prevederilor Articolului 40 (2) al Constituţiei României?! Cum ar proceda România dacă pe teritoriul ei ar activa presă scrisă, posturi de radio şi de televiziune care ar pleda pentru reeditarea Arbitrajului germano-italian din 30 august 1940 de la Viena? Să nu ne ascundem după un fir de păr: ţara dumneavoastră încurajează asemenea mişcări antistatale, le finanţează direct. Pentru atare fapte, orice stat european ar suporta consecinţele amestecului brutal în treburile interne ale altui stat, iar cînd Chişinăul încearcă să vă zică: “Măi fraţilor, asta nu e frăţie, asta e curată hoţie”, cineva de pe Bulevardul Libertăţii (?) îşi asmuţă imediat copoii, zăvozi de pe Bîc, să pornească hămăitul, larma şi flocăitul: “Săriţi! Ajutor! Că de după colţ a năboit un nou val de isterie xenofobă antiromânească la Chişinău.”

Cred însă că Viorel Mihail, în nobila sa intenție de a spune adevăruri nuanțate și de a apăra culoarea locală basarabeană, a cam exagerat totuși. Și a ridicat din nuanțele sale și din vorbele sale de duh o altă barieră despărțitoare, de astă dată între români și moldoveni. Zic asta pentru că pe nuanțe, oricât de fermecătoare ar fi acestea, nu te poți baza. Așa mi se vede de aici de la Roma. Românii și moldovenii din Italia se „nuanțează” italienește în doi-trei ani. Basarabenii, odată înglobați în România, ar deveni români într-o săptămână.