Visualizzazioni totali

martedì 30 marzo 2010

Ricordando Claudio Rinaldi

L'UOMO CHE GUARDAVA “CASABLANCA”

Ero il suo primo badante. Qualche settimana prima la sclerosi multipla l'aveva inchiodato sul grande letto matrimoniale da dove non si è potuto più rialzare senza il mio aiuto. E lui era la mia prima esperienza sul suolo italiano, dopo aver fatto vent’anni l'insegnante nella scuola sovietica e quella moldava. Mi consideravo fieramente intellettuale. Lui lo era per davvero.

Lui, Claudio Rinaldi, ex-direttore dell’ Europeo, di Panorama e dell’Espresso, era una celebrità. In un italiano ottocentesco imparato in Moldavia dai romanzi di Verga gli parlavo del mio paese e della sua tormentata storia. “Il tuo tragico paese...” ribatteva Claudio. Diceva pure “la tua tragica minestra”, “il tragico pappagallo”. E metteva così, con quel suo perfetto distacco ironico, la storia del mio paese, la minestra ed il turpe oggetto di nome pappagallo sullo stesso piano: erano nozioni ugualmente “tragiche”. Per dare un barlume di nobile apparenza alla cultura del mio paese mi avventavo in dissertazioni etimologiche. “Ma tu lo sai che tante parole rumene derivano dai termini militari latini? Il rumeno “mire”(sposo) deriva da “miles”(soldato). “Turma”(greggio di pecore) viene dal “turma” latino, che era un contingente di soldati. Il verbo “a însura” (sposare) deriva dal “inuxorare”, prendere moglie. Ma ti rendi conto di quanto siamo parenti? No,Claudio non mi considerava per niente parente e freddava il mio entusiasmo etimologico a colpi di ironia.

Sul terreno della guerra siamo diventati quasi amici. I libri e i film di guerra furono la base della mia educazione sovietica. E a Claudio piaceva parlare della disfatta di Caporetto, imitava a meraviglia il modo con cui Mussolini coniava le parole dei suoi discorsi, citava Churchill: “Potevate scegliere fra il disonore e la guerra. Avete scelto il disonore e avrete la guerra!”. Hitler era uno scemo perché voleva spazi vitali in un’ epoca in cui era importante soltanto l'industria. Mussolini era un fesso che si buttava in avventure improvvisate. Gli piaceva ripetere “à la guerre comme à la guerre”. Lodava il valore dei russi. Ed io, grazie ad un atavico residuo di uomo e di soldato sovietico nascosto sotto le spoglie del cittadino moldavo, mi sentivo felice a sentirglielo dire.

La guerra in Iraq, scoppiata all’inizio del 2004, ci ha fatto azzuffare in modo teatrale. Io facevo l'antiamericano spietato e Claudio il “bushista”. “Ha fatto bene, Bush, a colpire Sadham, diceva, è così che il mondo va avanti, con guerre e sangue innocente versato in abbondanza.” “ D'accordo ,sì, ribattevo, pure io me ne infischio di quella razza inferiore dei musulmani, guarda però come bruciano gli oleodotti, i pozzi di petrolio, si stanno perdendo inestimabili tesori delle antiche civiltà”. “Bravo, ti preoccupi di più della natura e della cultura che della vita della gente!”. “Il tuo Bush è un oscurantista che crede in Dio, fallirà in Iraq come i russi in Afganistan”. “Macché, Bush è un tipo simpatico, hai visto che bella moglie, che figlie carine. E così Claudio difendeva l'America pur essendo uno che nei suoi articoli bocciava decisamente la guerra, ed io facevo l'antiamericano, pur amando i jeans, Marylin Monroe e Gettaway. Lui dell’America amava molto Bruce Springsteen. Come si può non amare un'America che canta così? Quando poi si è stufato di litigare con me sull’Iraq, Claudio è passato sulle mie posizioni e allora lo sentivo dire così: “I nostri oggi hanno fatto un bel colpo: dieci marines uccisi con un ordigno!” “Che bello! Facciamo un brindisi!”.

Non era di cattivo umore, nonostante la malattia inclemente. Quando si trattava di andare in campagna,lui diceva così:portiamo la salma in macchina. Continuava a lavorare e scriveva i suoi articoli a letto, sul palmare, finché non gli venivano i crampi alle dita. Parlava molto al telefono con gli amici, rideva spesso con molta vivacità. A volte si divertiva insegnandomi la saggezza popolare di proverbiacci maschilisti come: Basta che respirino; Ogni lasciata è persa; Comandare è meglio che fottere. Scherzava pure sulla sua professione, dicendo che fare il giornalista è sempre meglio che lavorare. Usava spesso la parola maledizione, che esprimeva, in un certo modo, la sciagura che gli era capitata. Maledizione, qui c'è uno squallido quadrupede, diceva quando entrava Luna, la cagnetta di Carlo Caracciolo, seguita, un attimo dopo, dal suo amico, il Principe.

Era nemico, mediaticamente, di Berlusconi, ma riconosceva il genio politico del Cavaliere.
Mi raccontava della volta, tempi lontani, che Berlusconi gli aveva mandato a casa qualche cassa di bottiglie di vino e che lui voleva scaricare tutto nel water.

Raccontava la barzelletta di Umberto Eco su Berlusconi venditore di macchine usate. Dei “sinistrati” invece non aveva una grande opinione. Chi lo irritava di più era D'Alema.

Alle cose che un tempo aveva amato continuava ad aggrapparsi con un amore che sembrava a volte disperato. Amava il tennis e si dichiarò innamorato della russa Maria Sharapova. Gli piaceva vedere la sua grinta, sentire i gemiti che faceva quando colpiva la palla. Gli amici gli regalarono un quadro della sua amata in dimensione naturale. Pensavo si facesse così coraggio. Mi diceva di volerle scrivere una lettera, e voleva che io gliela traducessi in russo. Quasi odiava il padre della Sharapova, che seguiva sua figlia dappertutto come un’ombra. Quando morì George Best, mi disse con molta ammirazione le sue ormai celebri parole: “Ho speso un patrimonio per belle donne, macchine veloci e champagne. Il resto l'ho sperperato”.

Di tanto in tanto guardava “Casablanca”. Si emozionava... Non capivo che cosa lo attirasse in quel vecchio film che umiliava l'amore dinnanzi al dovere. Gli piacevano Ingrid Bergman e Humphrey Bogart...? C'entrava in qualche modo con la sua vita...? Non lo saprò mai. Maledizione.

Marea Diversiune

MAREA DIVERSIUNE

Un veritabil intelectual moldovean nu discută despre modernizarea statului si despre reforme. Nici despre marile probleme morale ale omenirii. Nu promovează laicismul, nu e anticlerical. Nu-l interesează organismele modificate genetic, nici eutanasia. Nu vorbește despre bunele moravuri, despre știință și tehnică, chiar despre sex vorbește puțin. Intelectualul moldovean veritabil este pasionat de două lucruri mult mai nobile: unul e să se revolte contra trecutului în timpul căruia a fost un campion al cumințeniei; și altul să pledeze, dintr-un jilț confortabil,cauza unirii Moldovei cu România. Ambele lucruri îi convin de minune. Vechile imperii care i-au asuprit țara și-au dat demult duhul, deci nu are de ce să se teamă. Iar perorațiile unioniste, care tot perorații rămân de 20 de ani, pe lângă faptul că-i mai sunt și plătite, îi conferă intelectualului nostru o aură de noblețe eroică. Luptător pentru idealul sfintei Uniri! Măgulitoarea apreciere nu vine însă din partea oropsitului popor care la idealuri nu se prea gândește, ci din partea altor confrați intelectuali, cu care luptătorul nostru împărtășește idealurile. Dar și interesele.

 Și care ar fi interesele intelectualilor? Deoarece produsul muncii intelectualilor sunt cuvintele, textele, limba în genere, ei vor dori să aibă cât mai mulți cumpărători. Cu intrarea Moldovei în cadrul României piața de desfacere s-ar mări considerabil. Iar idealele sunt doar ambalajul mărfii. Prin urmare, interesul poartă fesul.
Interesul acesta al intelectualului nu este însă condamnabil. Este un interes ca oricare altul. De ce ar trebui intelectualul să nu caute și el profitul ca toată lumea, dar să se jertfească pe altarul unui ideal? I s-ar putea imputa ceva doar în cazul când interesul său ar intra în coliziune cu interesele maselor largi ale poporului. Și să ne întrebăm: intră? Poporul Republicii Moldova ar avea de câștigat de la unirea cu România? Lucrul acesta nu-l știe nimeni pentru că nimeni nu l-a calculat. Pare că da. Dar poate că nu. Depinde.

Cel mai trist lucru din infinita vorbăraie care tot curge de ani și ani ca apele Prutului la vale e că nu a fost creat niciodată un proiect al unirii. Să se așeze politicienii români și cei moldoveni la o masă și să discute unirea în amănunte. Să lucreze experții un an, doi, trei ori câți trebuie, să fie pregătită opinia publică, legislativele ambelor țări să adopte legile necesare, iar la urmă să se facă un referendum și oamenii să voteze. Da. Ori ba.
Dacă nu am fost în stare să facem această treabă elementară, eu nu înțeleg cum de i se mai deschide intelectualului nostru gura să vorbească și să tot vorbească. Fără nici un rost. Dar cu multe efecte negative.
Căci discursul unionist nu se referă, cum ar fi normal, la beneficiile concrete pe care eventuala unire ar putea să le aducă locuitorilor țării, ci este constituit dintr-un șuvoi de fraze pur propagandistice, ori de invective contra cotropitorilor și urmașilor acestora. Neam și Țară. Ștefan Vodă. Marele Eminescu. Suntem români și punctum. Din afacerea cu unirea cetățenii care nu vorbesc limba română sunt excluși din start, pentru că nu fac parte din Neam. În felul acesta unirea dezbină. Unirea învrăjbește. Unirea blochează orice progres în viața socială și politică a țării.

Din cauza intelectualului nebunatec cu capul în nori carul țării rămâne în pietre, neclintit. Câtă muncă intelectuală de calitate au depus pașoptiștii, premărgătorii oportuniștilor noștri nenorociți, pentru a realiza Unirea din 1859! Moș Ion Roată a cârtit, dar a votat-o. Intelectualul nostru doar vinde niște cuvinte. Restul nu pare să-l intereseze.

Și dacă comuniștii nu colaborează cu actualul partid de guvernământ, și dacă minoritățile naționale și intelectualii lor nu-i iubesc nicidecum pe liberalii și progresiștii noștri, și dacă țara noastră nu-i țară, apoi asta se întâmplă pentru că intelectualul nostru e un tip antipatic.

giovedì 25 marzo 2010

Despre refacerea virginității la moldoveni

DESPRE REFACEREA VIRGINITĂȚII LA MOLDOVENI

Ideea libertății absolute care guvernează civilizația occidentală de azi este un zeu atotputernic. Nimeni nu reușește să se sustragă imperativelor sale. Omul este liber! Omul are dreptul! Trăiască democrația! Zeul libertății condamnă regimurile tiranice și totalitare. Condamnă pe soții care-și bat nevestele. Condamnă exploatarea muncii copiilor. Condamnă condamnările la moarte. Să cârtești contra zeului libertății este riscant:poți trece drept un conservator și un regresist. Și așa se face că de frica animaliștilor nu pot să recunosc în public că,în naivitatea mea țărănească,am luat cu mână proprie viața atâtor iepuri,găini,iezi,viței,porci. De frica moraliștilor nu pot deschide gura să zic că am prășit cu copiii mei minori la păpușoi,după cum nu pot zice că da,pedeapsa cu moartea,uneori,îmi pare rațională. De frica altor progresiști mă voi gândi bine înainte de a face afirmația că îmi par ridicole căsătoriile dintre persoanele de același sex. Zeul libertății,prin urmare,mă face să trăiesc cu frica-n sân. E o glumă,desigur.
Dar ceea ce mă sperie cu adevărat e snobismul,și încrâncenarea demolatoare,cu care proaspeții convertiți ai Libertății din Republica Moldova se apucă de judecat trecutul sovietic. Nu exista libertate în Uniunea Sovietică. Existau deportări,KGB,gulaguri. Și au dreptate,cum nu. Numai că se uită un lucru foarte însemnat. Pe lângă kgb și gulaguri a mai existat și o țară plină de școli și biblioteci și săli de concert. O țară cu impresionante ritmuri de creștere economică. Cu mulți copii și cu tabere de vară pentru copii. Cu nunți și veselie în satele moldovenești. Cu o cultură sovietică multinațională impresionantă. Cu mândria moldovenilor pentru vinurile și fructele lor,dar și pentru E.Doga, I.Druță, M.Volontir, S.Rotaru. Acești snobi ai libertății dau la gunoi perioada sovietică ca pe ceva rușinos. Ei se vor popor român și gata. Vor cu orice preț să-și refacă virginitatea națională pierdută. Da,ne-au frecat rușii,dar noi nu vrem ca să ne fi frecat. Păi v-au frecat oricum,au făcut din voi popor sovietic moldovenesc,e un fapt istoric,n-aveți încotro. Da,dar noi nu vrem! Noi vrem să fim popor român! Vreți,dar nu sunteți,măi.
Această atitudine mă deranjează prin strigătoarea ei superficialitate. Orice societate se conduce de o sumă de reguli. Nu poate exista,și nici nu cred că trebuie,libertate absolută. Și apoi,omul din cele mai libere țări ale apusului este adeseori apăsat de dure necesități și poate fi victimă a unor inimaginabile abuzuri. Libertatea cuvântului,a proprietății private nu sunt decât niște reguli și nu aduc fericirea de la sine. Societatea sovietică își avea regulile ei,la care omul se adapta. Era adeseori rigidă,birocratizată,greoaie. Ridicolă. Cu atât mai mare era meritul celor care se luau de piept cu ea. Sistemul sovietic totalitarist nu era o mașinărie infernală. Avea un chip uman,în sensul că nacialnicii erau oameni cu capul între urechi. Puteai să vorbești cu acești monștri,să-i rogi,să încerci să-i atragi de partea ta. Meritul cel mare al tinerilor intelectuali moldoveni — Bucov,Lupan,Coroban – care au ales în 1940 Uniunea Sovietică din convingeri comuniste,a fost acela de a fi dialogat cu monstrul și de a-l fi convins să accepte moștenirea noastră culturală românească. Atunci când Stalin era încă viu. Dacă am fi avut mai multă personalitate,dacă nu ne-ar fi fost frică să deschidem gura,dacă nu am fi fost atât de ticăloși anume noi,moldovenii,sunt sigur că și foametea din 46-47 nu ar fi avut un bilanț atât de greu. Nu ne-am răsculat;și e vina noastră.
Perioada sovietică trebuie asumată cu toată responsabilitatea. E istoria noastră adevărată,cu binele și răul ei. Să vorbim cu dragă inimă de ce a fost frumos în acele vremuri. Să condamnăm ticăloșiile. Dacă vom considera că rusul a fost doar ocupantul venit pe pământul nostru să ne exploateze și să ne deznaționalizeze,nu ajungem departe. Nu trebuie să ne lăsăm în prada unor clișee ieftine care n-au nimic comun cu istoria. Nu ne fură nimeni identitatea noastră etnică românească dacă vom considera că suntem o națiune împreună cu toți cei care locuiesc în Republica Moldova,fie ei ruși,ucraineni sau găgăuzi. Societatea sovietică din care ne tragem a avut virtuțile ei. A fost,de exemplu,mult mai decentă decât regimul ceaușist din România. A înțelege,a analiza istoria și omul în istorie este un lucru care ne-ar face mult mai mare cinste decât a înjura totalitarismul și pe ocupantul rus.
Experiența sovietică,contactul spiritual cu atâtea popoare,faptul că Moldova noastră e o țară multinațională și nu mononațională,situarea noastră la o răspântie de civilizații diferite sunt atuurile noastre,bogăția noastră. Și nu mai trebuie să plângem după virginitatea pierdută.

giovedì 4 marzo 2010

Cum l-au „muruit” pe Muruianu


CUM L-AU „MURUIT” PE MURUIANU

Un comunist și un totalitarist rămas în fruntea CSJ,Ion Muruianu,care a contribuit la aceea ca Republica Moldova să piardă la CEDO o grămadă de dosare și o grămadă de milioane de euro,și-a permis într-o luare de cuvânt să-și dea frâu liber supărării ce i-au provocat-o ziariștii cu critica lor și să-i numească pe aceștia „câini turbați”. Asta s-a înțeles din ceea ce au scris ziarele liberale ale Moldovei, „Timpul”, „Jurnal” și toate sit-urile progresiste din partea locului. Într-adevăr. Cum să numești un ziarist „câine turbat”? Mai ales după ce ziaristul a fost decorat cu Ordinul Republicii pentru meritul de a fi scris la gazetă contra partidului de guvernământ! Dar chiar dacă n-a fost decorat,totuna a contribuit la biruința opoziției și crede că meritele sale în fața patriei și poporului sunt mari. Deci poate un ziarist progresist să fie numit câine turbat? Nu,domnule,nu poate,e o crimă de lèse-majesté foarte gravă. Și jurnaliștii progresiști încep să-ți demonstreze cu lux de amănunte că presa,într-o țară democratică,îți dai seama,trebuie să fie o a patra putere,că presa moldovenească progresistă a luptat,domnule,nu șagă,că... Prin urmare, „câinii turbați” l-au „muruit” pe săracu' Muruianu pe paginile ziarelor până când acesta n-a mai reușit să se recunoască în oglindă,după care au ieșit să protesteze în stradă contra odiosului. În sfârșit,tămbălăul mediatic de proporții universale cât pe ce nu a dus la demiterea lui Muruianu de către parlament. A,aflu azi că parlamentul l-a și demis.
Maledizione. Vă spun sincer că treaba asta nu-mi place. Anzi,mi fa veramente schifo. Să demiți un înalt funcționar numai pentru niște vorbe ceva mai colorate? Să-l pui la stâlpul infamiei,să-l faci vinovat de denigrarea breslei jurnaliștilor din rațiuni comunisto-totalitariste doar pentru că acesta a criticat jurnaliștii? Ei bine,dar jurnaliștii sunt infailibili? Nu îl apăr pe Muruianu,pentru că nu-l cunosc. Dar dacă a greșit,atunci să se facă o liniștită cercetare a activității sale de către organele competente,să se scrie un raport,în sfârșit să fie demis dacă o merită,dar respectându-se întocmai procedura și litera legii. Dura lex,sed lex. Pereat mundus,fiat justitia. Ori poate nu-i așa? Ori poate ne place mai tare vorba marinarului Jelezneakov „Karaul ustal”? Nu știu voi,dar eu am impresia că în Moldova are loc o campanie de purificare politică,una purga, realizată cu urât-mirositoare procedee bolșevice. Uite un titlu din „Timpul”:„Brigada „Fulger” e condusă de un...ministru comunist”. Ei și? Ce vor să-mi spună punctele de suspensie? De ce ar trebui să-l preocupe pe cineva convingerile politice ale unui militar? A dat jurământul? Să fie bun să-și slujească patria,dacă e comunist,anarhist,baptist,onanist...etc., etc., nu ne interesează! Dar nu ne interesează chiar deloc,cavolo!
Dar să ne întoarcem la muruiala noastră. Și să mergem la origini,la discursul din 13 februarie 2010 al Președintelui Curții Supreme de Justiție la adunarea generală a judecătorilor,de la care s-a și declanșat cataclismul. Și întrebarea e urmatoarea. Oare chiar a fost așa de prost acest om suspus ca să se apuce de criticat de-a valma,fără niciun fel de discernământ,toată onorata tagmă a jurnaliștilor,după cum este învinuit? Dar iată alineatul care a zădărât câinii: „Înainte de a trece la subiectul propriu-zis al discursului anunțat cred că am obligația să evidențiez așa-zisul fenomen al „condamnărilor” statului la CEDO și consider important și oportun să declar,cu toată responsabilitatea,că pe marginea numitului fenomen se fac diverse speculații și insinuații neghioabe,unele mai șocante decât altele,dar ele toate,laolaltă,urmăresc minimum 3(trei) țeluri:1) reclamă(publicitate) pentru unii avocați; 2)lustruirea fariseică a imaginii unora și ponegrirea,cu orice preț,a altor magistrați; 3)defăimarea premeditată a întregului sistem judiciar și a statului în consecință. Un rol diabolic și distructiv în această afacere îl joacă mass-media,care,fiind prin definiție dulăii de gardă ai societății,se transformă uneori,să-mi fie scuzată expresia,în câini turbați,care devin periculoși pentru societate prin minciunile pe care le răspândesc și prin intoxicarea cu dezinformații a opiniei publice referitor la întregul corp de judecători. Totodată,nu trebuie să uităm că judecătorii nu sunt oameni cu cap-de-fontă,iar condițiile proaste în care activează și supunerea zilnică unor critici dure și distructive constituie,de fapt,metode indirecte de presiune asupra justiției.”
E allora... Nu poți zice că stilul lui Muruianu ar fi delicat și distins. Ca unui judecător i-ar fi stat mult mai bine dacă evita epitetele neghioabe,fariseică,diabolic. Dar îi găsesc totuși o scuză:a învățat să vorbească așa citindu-i și ascultându-i pe jurnaliștii din țara sa,bănuiesc chiar că este un fan al săptămânalului „Literatura și Arta”. Dar noutatea cea mare a lecturii discursului lui Muruianu e alta,și anume aceea că omul nostru,cu toate defectele pe care le are stilul său,nu intenționează să interzică gazetăria și nici să-i aresteze pe gazetari. Nu neagă rolul presei într-o societate democratică. Subscrie cu dragă inimă la ideea că jurnaliștii sunt dulăii de gardă ai societății. Atât doar că își permite să dezvolte un pic metafora dulăilor,zicând că acești dulăi se transformă – și Muruianu nu uită să pronunțe,fiți atenți,cuvântul uneori – în câini turbați. Având în vedere atacurile de presă la adresa unor judecători sau chiar la adresa sa,atacuri,care,în opinia lui Muruianu,sunt violente,nefondate și deci turbate. Ei bine,oare chiar presa moldovenească e atât de inocentă și imaculată și infailibilă ca să nu poată suporta liniștită o atare învinuire? Vai! Ne-a făcut câini turbați! Și noi suntem doar dulăi de gardă. Nu se poate! Intolerabil! Să fie destituit!
Niște câini normali cum ar fi procedat? I-ar fi luat urma lui Muruianu prin dosare,l-ar fi hăituit prin procese,ar fi trecut gardul vieții lui private și ar fi scormonit să găsească compromat-uri. Ham într-o parte,ham în alta,ham,ham. Ai noștri,dulăii noștri de gardă adică,nu. S-au aninat de un fleac și au început:ham-ham-ham-ham-ham-ham... Și nici nu le pasă că,în felul acesta,își compromit ei credibilitatea și toarnă apă la moara cuiva care deja a făcut suficientă făină în țara noastră. Ce-i cu dânșii? Că doar nu-s turbați?.. Mannàggia,Moldova.
Aceasta e părerea mea. Ham-ham. Bau-bau. Nu mă destituiți,vă rog,îmi cer scuze anticipat.