Carlo
Policano, un italian care locuiește și activează la Chișinău,
fiind un bun prieten al Moldovei, a publicat nu demult pe Facebook un
articolaș despre Pușkin, care a trezit însă o vie polemică. Așa
cum domnul Policano citează o poezie denigratoare la adresa poetului
rus, pe care ar fi scris-o V. Alecsandri, am intervenit afirmând că
bardul de la Mircești nu ar fi putut semna niște versuri atât de
proaste și vulgare. Dar m-am bazat doar pe intuiția mea istorică
și literară. Nu dispun de dovezi concrete. Cu cele ce urmează mă
adresez specialiștilor și opiniei publice ca să demonstreze că
versurile în cauză sunt o nerușinată făcătură care îl
denigrează pe V. Alecsandri. Căci, după cum mi-am dat seama,
există o sumedenie de persoane care, pornind de la niște atitudini
naționaliste și rusofobe, sunt gata să sacrifice bunul nume al lui
Vasile Alecsandri de dragul unei pretinse revanșe față de
imperialiștii ruși și poetul lor Pușkin. Țin să subliniez de la
bun început că nu îi aduc domnului Policano nicio învinuire,
dumnealui a relatat doar ceea ce a aflat din sursele sale de la
Chișinău.
Carlo
Policano, în
articolul său, zice așa:
„Cel
mai celebru dintre personalitățile exilate la Chișinău a fost
Pușkin, care s-a aflat în acest oraș din 1821 până în 1823.
Poetul rus, aflându-se într-un loc pe care îl considera ostil,
și-a trăit exilul basarabean într-un mod virulent și provocator.
Așa cum între timp viața de societate a Chișinăului devenise
strălucitoare grație mulțimii de emigranți ruși, Pușkin o făcea
pe anticonformistul și pe Don Juan, avea o viață de boem.
Moldova
i-a oferit poetului rus prilejul să cunoască viața de la hotarele
de miază-zi ale imperiului, unde a descoperit durerosul contrast
dintre convențiile societății înalte ruse pe de o parte și
libertatea senzuală a populațiilor din sud, străine vieții
urbane, pe de altă parte.
Părăsind
Chișinăul în 1823, Pușkin zice cu bucurie adio unui oraș care
l-a strâmtorat, l-a sufocat. Această atitudine a sa, precum și
alte versuri critice ale poetului față de locul său de exil, au
provocat reacția supărată a unui important intelectual moldovean,
Vasile Alecsandri. Acesta îi răspunse cu 3 strofe otrăvite.”
Traducerea
traducerii pe care o face Carlo Policano mi se pare importantă
pentru mesajul ei cultural, de aceea voi reda-o mot-a-mot în
continuare:
„Ești mai negru decât țiganii, tu, cel care ai cerșit la noi
ani de zile, tu, cel care ai fost primit și care nici măcar
mulțumesc nu ne-ai spus. Te-am ospătat cu daruri de pâine și
sare. Iar tu în zori ni te-ai căcat în flori. Dă-ți atunci seama
că nu ești un cal arab, dar un porc.”
(Sei più nero degli zingari, tu che hai mendicato da noi per anni,
tu che sei stato accolto e che non ci hai detto neanche “grazie”.
Con doni di pane e di sale, col vino della nostra cantina ti abbiamo
ospitato. E tu all’alba ridendo, ci hai cacato sui fiori.
[…]
Lo vedi allora? renditene conto:non sei stato un cavallo arabo ma un
PORCO!)
Acesta
ar fi deci mesajul pe care îl trimite Vasile Alecsandri lui Alexandr
Pușkin, mesaj care astăzi, într-un context de intensă
globalizare, îl preiau italienii, mâine americanii, poimâine
chinezii. Și care mesaj, paradoxal, nu lovește nici atâtica în
marele Pușkin, dar în micul de Alecsandri și în nefericita
cultură românească a două țări vecine și prietene. Suntem de
acord? E bine așa? Iată
și originalul pretinsei „opere alecsandriene” din care sorb
vigoare aprigii luptători pentru ideea națională:
„Fiind
mai negru ca țiganii
Ce-ai
tot cerșit la noi cu anii,
Tu
cel primit cu dor de sus
Nici
bogdaproste nu ne-ai spus.
Cu
dar de pâine și de sare,
Cu
vin din valea noastră mare
Te-am
ospătat, dar tu în zori,
Râzând,
te-ai scârnăvit în flori.
Apoi
prin codri de milenii
Ai
tot umblat, râzând alene,
Ei,
vezi, atunci pun mâna-n foc:
Tu
n-ai fost cal arab, ci porc!
Să
facem acum câteva observații.
- Aceste execrabile versuri nu conțin nici un marcator lingvistic al limbii române din sec. 19 în care a trăit Alecsandri, din contra, avem chiar expresia „codri de milenii”, care face mai degrabă parte din apanajul expresiv al secolului 20.
- Autorul lui „Vasile Porojan” și a „Istoriei unui galbân”, luptător convins pentru cauza eliberării țiganilor, nu și-ar fi permis să-i folosească pe țigani ca termen negativ de comparație.
- Boier mare, om fin educat la Paris, ar fi coborât oare Alecsandri atât de jos ca să scrie despre un alt poet cum se scârnăvește în flori în zorii zilei? E de neimaginat.
Și
totuși minciuna, falsul, făcătura aceasta grosolană a prins și a
înșelat multă lume.
Cum
a fost posibil? A fost posibil, cred, datorită ignoranței generale
în materie de literatură, a fost posibil datorită valului de
naționalism care a cuprins Basarabia proaspăt desprinsă de URSS.
Faptul că ne-am recăpătat istoria, literatura, demnitatea a fost
foarte bun, o meritam, a fost rău însă că această minunată
revoluție basarabeană a servit drept prilej pentru a lovi fără
discernământ în valori general recunoscute.
Pușkin,
în acest sens, a fost o țintă perfectă. Boris Druță, un literat
amator, compune un eseu
(http://www.poezie.ro/index.php/essay/193729/index.html
) în care își varsă toată supărarea asupra poetului exilat în
Basarabia. În viziunea lui Boris Druță, Pușkin se face vinovat de
a fi zis că Moldova este o pustietate, că moldovenii sunt greoi, că
moldovencele cedează cu ușurință, că Chișinăul este
plictisitor etc. În loc să fie recunoscător poporului moldovenesc
pentru ospitalitate, curvarul și bătăușul de Pușkin, căci așa
este descris poetul (mă rog, cred că pe bună dreptate), deci în
loc să pupe mâna moldovenilor, rusul își bate joc de ei. Pușkin
se face a nu vedea cultura, tradițiile, folclorul moldovenesc. Un
rus obraznic și porcos, mai pe scurt. Anume așa ca să corespundă
clișeului naționalist preferat al moldovenilor: rusul este un porc.
Și cred că anume în acest raționament putem găsi explicația
apariției falsului cu poezia lui Alecsandri. Boris Druță o citează
și oferă ca sursă ziarul
„Țara” din 21 mai 1991.
Îmi imaginez că cineva, aș vrea mult să știu cine, a făcut
gestul orwellian de a rescrie istoria, pentru ca să se dovedească
că nu numai noi, dar și înaintașii erau vajnici luptători cu
rușii.
Declar
că, pentru a dovedi paternitatea lui Alecsandri asupra versurilor în
cauză, nu mă satisface sursa „Țara”
21 mai 1991,
nu tot ce scriu ziarele e de crezut. Aduceți-mi un citat din opera
completă a lui Alecsandri. Unde și când a publicat Alecsandri
această poezie? Sau cine mărturisește că ar fi citit-o poetul cu
vreo ocazie, la „Junimea” de exemplu?
Nu
este șagă să aruncăm o ocară veșnică asupra bardului de la
Mircești. Și nu este bine să ne imaginăm că suntem ca popor și
cultură mari și tari. Să recunoaștem cu modestie că merităm din
partea altor popoare și niște zâmbete ironice.