Visualizzazioni totali

giovedì 24 luglio 2014

„Spaghetti rupti”

            
Templul lui Heracle Învingătorul, Roma
            Vreau să povestesc istoria unui mister care m-a urmărit ani de zile. Un mister, aș zice, științific, ca acela al navelor și avioanelor care dispar în Triunghiul Bermudelor, ori ca Monstrul din Loch Ness. Din ce cauză dispar și unde dispar avioanele care zboară de asupra Bermudelor? Ce animal înfiorător o mai fi și dinozaurul submarin din Loch Ness? Și oare cum se poate ca niște spaghete aruncate în apa clocotindă să se sfarme în mici bucăți?

            Anume despre aceste misterioase spaghete și vreau să vă vorbesc.

            Lucrurile s-au întâmplat cu ani în urmă. Eu și soția fuseserăm invitați în ospeție la o pereche de italieni din alt oraș. Am mers cu plăcere. Mai vedem locuri noi, ne-am zis, mai gustăm din bucatele locului. Am ajuns înspre seară, dar cina încă nu era gata. Dar fiți pe pace, ne zise amfitrionul, va fi o cină pe cinste! O prepară prietenul meu, fost bucătar la „Gambero Rosso”! Mâncăm spaghetti ai frutti di mare.

            Am așteptat nerăbdător minunile culinare ale lăudatului bucătar. Care însă nu se prea grăbea. Am discutat între timp despre situația internațională de-a fir a păr, despre Berlusconi și Putin, despre încălzirea climatică. Am încercat din răsputeri să evit temele legate de nutriție, pentru a nu provoca stomacul și mai tare. Într-un târziu, iată că am fost rugați să trecem la masă. Cu o privire triumfătoare, bucătarul de la „Gambero Rosso” a pus pe masă un străchinoi cu spaghete amestecate cu scoici, crevete și alte monstruozități marine. Oooo!..

            Când însă am dat să mă servesc, bag de seamă că spaghetele îs fărâmițate în zeci de bucățele. Fire-ar să fie, ce mai înseamnă și asta? – o întreb în șoaptă pe soție. Ori așa se face la „Gambero Rosso”?  Taci și mănâncă, mi se răspunde. Nu mai tac, zic.
            - Scusi, mă adresez bucătarului, ma perché spaghettele astea îs așa de rupte?
            - … Non vi piace?! Apoi să vedeți. A avut loc un lucru straniu. Când le-am aruncat în apă, spaghetele s-au rupt! Da, da, s-au rupt bucăți. Vă jur că nu mi s-a mai întâmplat așa ceva în viața mea! Dar acum iată… Nu știu ce aveau.
            - Vreun defect de la fabrică… e vabbè… Las’că-s bune ș-așa.
            Bune pe dracu’, îi zic soției în șoaptă. Le-a mai și răsfiert…

            Tot drumul înapoi am vorbit numai de „spaghetti rupti”. Tu ai văzut vreodată, de când trăiești pe-acest pământ, vreo „macaroană” ori vreo „spagheată” să se spargă la contactul cu apa fierbinte? Nu. Nici n-ai să vezi. Se spărgeau borcanele tale de compot reci, dacă le cufundai în apă prea fierbinte, dar spaghetele se înmoaie și gata. Concluzia e că bucătarul de la „Gambero Rosso” le-a rupt în prealabil, cu mâna lui. Dar de ce? Iată adevăratul mister.  Nu se știe. Nu vom putea ști niciodată.

            Dar soarta misterelor e să fie dezvăluite întâmplător. Și așa s-a întâmplat și cu misterul „spaghetti rupti”.

            Nu demult am întâlnit-o pe Nina, o moldoveancă care lucra badantă la o bătrână chiar în cartierul nostru. „Ce mai faci?” „Bine, dar nu prea. M-au dat afară de la lucru.” „Și deci ești șomeră?” „Nu, că mi-am găsit alt lucru, cu doi bătrâni.” „A, bine, și cum e?”  „Rău. Nu le place mâncarea pe care le-o gătesc.” „Și ce le gătești tu că nu le place?” „Macaroanele, zic că le fierb prea tare. Și să mă uit numaidecât la ceas, de parcă macaroanele celea n-ar fi mai bune dacă-s mai moi! Și nici spaghetti rupti nu vor să mănânce…”  „Spaghetti rupti”? „Da, eu le rup în trei, în patru, ca să le fie mai ușor să le mănânce, dar ei râd ca proștii și mă întreabă dacă am văzut în Moldova spaghetti. Nu numai am văzut, dar am și mâncat! Dar rupte!”

            …Nu importă ce a urmat în discuția mea cu Nina. Dar explicația misterului spaghetelor  pregătite de bucătarul de la „Gambero Rosso” cred că m-a iluminat anume în timpul acestei discuții.

 Așadar, e foarte probabil că bucătarul cunoscuse un moldovean, sau mai mulți, și că aceștia îi făcuse cunoștință cu felul de mâncare „spaghetti rupti”. Auzind că eu și soția mea suntem moldoveni, a vrut să ne facă o surpriză plăcută și ne-a pregătit anume „spaghetti rupti”, și oleacă răsfierte, cum știa el că le plac moldovenilor!  A rămas însă contrariat văzând stupoarea noastră în fața culturii culinare italiene făcute harcea-parcea. Și i-a fost rușine să-și recunoască intențiile. De aceea ne-a trântit prima minciună care i-a venit pe limbă, că spaghetele deci s-au fărâmat în apă fierbinte…

            Iată așa se cunosc popoarele între ele, i-am zis soției la cină, întingând mămăliguța în mujdei, după ce i-am spus cum a pogorât peste mine înțelegerea misterului spaghetelor. Popoarele se cunosc prin lucrurile și din unghiurile cele mai neașteptate. Mie îmi pare că pe indieni i-a făcut mă-sa cu celularul la ureche, rar văd pe stradă unul care să tacă.  Despre chinezi aici în Italia circulă legenda că nu mor niciodată, beati loro! Despre moldoveni se va spune cu siguranță că sunt poporul care din moși-strămoși mănâncă „spaghetti rupti”. „Nu numai, mi-a replicat soția. Mai suntem și poporul care, imediat după înmormântarea răposatului, face un chef strașnic cu mancare și băutură multă. Și tot noi suntem poporul barbar care de Ziua Morților, la Prohoade, face picnic la cimitir, direct pe morminte…”

            Și atunci eu am început să dezvolt ideea că de fapt cheful după moarte sau gustatul din bucate în cimitirul înflorit primăvara sunt lucruri de o frumusețe sublimă și de o filosofie profundă pe care italienii iștia nu le pricep, după cum nu știu nici cât de bun e mujdeiul, și murăturile, și… Dar asta de fapt e o altă temă.


                                                                                                        Victor Druță

lunedì 21 luglio 2014

Atac de rusofobie



Actualul "novyi russkii"
Nu am fost rusofob niciodată, nici chiar atunci când mă sufocam în Chișinăul sovietic de atâta limbă rusă și atâta limbă maternă coruptă masiv cu cuvinte rusești. Am cunoscut întotdeauna ruși simpatici, de o simplitate și onestitate dezarmantă.  Sau de o inteligență strălucită.  Sau de o moralitate superioară. Acești ruși m-au făcut să respect poporul rus. Raisa Timofeevna, prietena și colega de lucru a mamei, fotograful Smirnov despre care am mai scris, învățătoarele mele de limbă rusă, rusoaice get beget, femei frumoase și pline de spirit, care îmi vorbeau de Lermontov și Tolstoi. În timpul a șapte zile cât am călătorit cu trenul până la Cimkent, în sudul Kazahstanului, unde aveam să fac doi ani de armată, mă împrietenisem cu un rus din Strășeni. Avea cu el o Istorie a filozofiei, pe care o citisem și eu cu ceva timp în urmă. Am discutat cu el îndelung despre antichitate și despre Univers. În timpul serviciului militar am fost în optime relații cu soldați și ofițeri ruși, despre care îmi amintesc cu plăcere. Am avut prilejul să fiu anchetat și de ofițeri ai KGB-ului, dar nu m-am supărat pe ei, erau oameni culți, bine preparați, care își făceau datoria, nu aveam nimic cu ei, cu atât mai mult că cei care mă denunțaseră erau moldoveni de-ai noștri, vorbitori de limbă română. Deci, nu am fost rusofob, cum de fapt nu era nimeni din cercul meu de cunoștințe.

Am zis că nu am fost rusofob. Dar astăzi s-ar putea să devin. Pentru că ceea ce se întâmplă în Rusia de azi mă face să gândesc că poporul rus s-a schimbat. În rău. Nu s-a schimbat doar clasa politică, nu, s-a schimbat tot poporul. Datorită clasei politice, desigur. Îndobitocit de propaganda naționalistă a lui Putin, care i-a indus ideea solidarității cu rușii din „străinătatea apropiată”, poporul acesta a susținut acapararea Crimeii. S-a înrolat apoi în detașamentele de voluntari care luptă împotriva armatei în regiunile separatiste ale Ucrainei. Poporul acesta se lasă prostit de propaganda mincinoasă a Kremlinului în legătură cu avionul malaezian doborât. E vinovat Kievul, strigă Moscova. Au vrut să doboare avionul lui Putin! Și rușii cred. Cred de asemenea că fasciștii de ucraineni au răstignit un copil de trei ani în centrul orașului Sloviansk! Minciuna cea mai de necrezut, o înghit! Nu ies în stradă, nu protestează. Iar comentariile antiputiniste pe rețelele de socializare sunt puține. Poporul rus, prin această tacită susținere a politicienilor săi, care sfidează bunul simț și normele de conviețuire internațională, se pune într-o situație delicată. Aceea de a fi disprețuit de toți vecinii. Aceea de a-i face pe oameni să găsească o scuză valabilă sentimentului rusofobiei.

Cu siguranță că foarte mulți ucraineni au devenit sau vor deveni rusofobi. Vor urî pe rusul din Rusia, vor urî pe rusul separatist din Donețk, vor ajunge să urască filme, cărți, cântece rușești. Iar către această ură îi va îndemna nu numai buletinul de știri de la televizor, dar și fiul, soțul ori fratele lor - morți în război, uciși de ruși. Vor avea la sigur sentimente antirusești olandezii, cei care au pierdut atâția cetățeni cu zborul frânt al avionului indonezian. Și alții. Și mulți alții.

Apropo de avionul doborât. Dacă până acum gherila rusească din estul Ucrainei avea un minim de îndreptățire morală pentru că se declara apărătoarea drepturilor rusofonilor ucraineni, acum Occidentul a înțeles clar: nu e vorba de partizani cu arme rudimentare, ci de arme performante și specialiști ruși foarte bine pregătiți care le manevrează. Deci rușii, Putin, ies vinovați. Numai că, în masa lor, ei cred ce spune televizorul, nu ceea ce spune internetul… Răul făcut de politica nebunească a clicii de la Kremlin e enorm. Dar și responsabilitatea poporului rus e enormă, pentru că ignorantia non est argumentum.

Rusofobia, ca de altfel orice fel de xenofobie, e condamnabilă. De aceea caut cu înfrigurare să nu mă las molipsit. Caut un antidot. Caut texte scrise de ruși care le-ar spăla onoarea măcar cât de cât. Spre fericirea mea, găsesc ce caut. O găseam până nu demult pe răposata Novodvorskaya, îi găsesc de exemplu pe Andrei Piontkovski, Alexandr Nevzorov și Xenia Sobciak. Și alții. Îmi par totuși puțini, acești ruși de treabă. Lipsiți de importanță de față a 80 la sută a celor care pe Putin îl susțin.

Senzația care nu mă părăsește în ultimul timp atunci când gândesc la Rusia e aceea că vechea mea patrie URSS era mai bună decât Rusia actuală. Un lucru paradoxal, nu-i așa?  URSS era un stat totalitar, condus de partidul unic al plictiselii politice absolute. Totuși, nimănui din conducătorii acelui partid nu-i trăsnise prin minte să declare Rusia o civilizație diferită de cea europeană, să se proclame ortodocși, originali, morali, spirituali spre deosebire de occidentul ateist și mercantil. Nu, sovieticii erau profund europeni: urmau învățătura nemților Marx și Engels, doreau o Europă comunistă în numele unor idealuri europene. Sovieticii au europenizat cât au putut Asia Mijlocie și Răsăritul Depărtat. L-au dus pe Campanella și Giordano Bruno la Samarcand și mai departe. L-au băgat pe Camus și Oscar Wilde în bibliotecile Cimkentului meu. Beatles-ii erau ascultați pe vremea tinereții mele în tot spațiul sovietic. Iar sergentul Pesoțki din Baku, cu care mă cam certam uneori, era îndrăgostit de ei. Ei bine, astăzi ajung să aud că Rusia nu este Europa. Că Rusia se vrea diferită de Europa, fiind ea chipurile plămădită din alt fel de aluat. E absurd. Tocmai pentru că e făcută din același aluat, pentru că e legată cu mii de fire de Europa, Rusia trebuie să facă parte din Europa, până la Oceanul Pacific. Să nu-și umfle pieptul și să-și imagineze originalitatea. E o țară slabă, cu toate că are arme puternice. Ruperea de Europa înseamnă căderea, în mod automat, în brațele Chinei…


 Vladimir Vladimirovici, scrieți cerere de asociere la UE. Dacă nu știți cum, întrebați-l pe Iurie Leancă, premierul moldovean. O să vă lămurească.