SAVUREAZĂ GUSTUL CRITICII ADEVĂRATE, PE PZF!

Un nou portal denumit Platzforma.md a fost lansat recent în Republica Moldova. Și acesta ar trebui să fie un prilej de bucurie pentru toți moldovenii cu gustul criticii. Al criticii serioase, ne-demagogice și ne-populiste. Al criticii care țintește amănuntul, care vrea o mică schimbare pozitivă, nu o revoluție universală. Un portal care bate la dreapta și la stânga, chit că în Moldova nu avem nici dreaptă, nici stângă politică adevărate.

Vitalie Sprânceană

Iată cum prezintă portalul cei care l-au creat, Vitalie Sprânceană și Petru Negură:  „Portalul platzforma.md (PZF) îşi propune să devină un spaţiu online de reflecţie şi atitudine critică. Prin publicarea unor discuţii şi analize calificate ale anumitor fenomene şi problematici sociale neglijate sau manipulate în spaţiul public (inegalităţi, vulnerabilitate, opresiune, identităţi, culturi, ideologii etc.), PZF aduce în prim plan interpretări necesare pentru deconstruirea înţelegerilor dominante ale acestor fenomene în societatea noastră. Totodată, PZF doreşte să contribuie la lărgirea discursului public în Moldova prin includerea unor puncte de vedere marginalizate sau ignorate, precum și prin găzduirea unor întîlniri între viziuni diferite sau opuse.”

Pentru diaspora moldovenească acest portal este important anume de aceea că mulți dintre autorii lui sunt sau au fost moldoveni din emigrație.  Vitalie Sprânceană, de exemplu, a studiat ştiințe politice în Bulgaria, filozofie în Moldova și acum face un doctorat la universitatea George Mason din SUA. Petru Negură este lector la Universitatea Pedagogică de Stat din Modova (Chişinău), doctor în sociologie la Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales, Paris. Este autorul cărţii Ni héros, ni traîtres. Les écrivains moldaves face au pouvoir soviétique sous Staline, L’Harmattan, Paris, 2009 şi al mai multor articole de sociologie şi istorie socială (a culturii, a învăţămîntului şi a serviciilor sociale) în reviste naţionale şi internaţionale de specialitate. Lilian Negură este profesor la Universitatea din Ottawa. A publicat mai multe zeci de lucrari științifice pe tema transformării reprezentărilor sociale în contextul noilor realități sociale și economice din Occident. Vasile Ernu, cel „născut în URSS”, este scriitor român.  Vitalie Vovc, născut în 1977 la Bălţi, locuieşte şi activează în prezent la Paris. Este consultant în organizări şi optimizarea fluxurilor pentru mari grupuri industriale. Acești oameni care au văzut nu numai satul sau orășelul lor de provincie vor fi în stare, credem, să combată în mod eficient mărginirea, izolarea, provincialismul de care suferă de multe ori gândirea social-politică din Moldova.

Petru Negură

Iată câteva crâmpeie din articolele de pe Platzforma, care mărturisesc despre luciditatea și deschiderea europeană ale autorilor. Scrie Petru Negură în articolul „Noua protipendadă politică la nunta Marelui Vameș”, în care se vorbește despre nunta lui Tudor Balițchi, Șeful Serviciului Vamal din Republica Moldova: „Aşa-zisul scandal de corupţie de la Vamă şi nunta şefului Serviciului vamal din RM au în comun nu doar instituţia amintită de ambele evenimente. Atît nunta înaltului funcţionar, cît şi „flagrantul” de la Vamă au fost, cu sau fără vrerea actorilor implicaţi, nişte spectacole mediatice, care ne ascund mai mult decît ne arată. „Flagrantul” de la vamă a urmărit să ne asigure, pe noi cetăţenii şi pe observatorii europeni, că „lupta cu corupţia” e în toi, să nu ne facem griji, şi că aşa le vor veni de hac şi altor funcţionari publici necinstiţi. De cealaltă parte, spectacolul nunţii ne-a introdus (e drept, nu pînă la capăt), într-o atmosferă de familie, cu miri, naşi, cumetri (ca la moldoveni, de…), ambalată în fastul strălucitor al unui eveniment glamouros, spectacol care face deliciul publicului pe ultimile cinci minute ale jurnalului TV. Luate însă împreună, aceste spectacole mediatice ne aruncă în faţă lipsa de onestitate – unii poate nu se aşteaptă la o asemenea virtute de la nişte „bieţi actori” politici –, şi mai cu seamă inconsecvenţa şi lipsa de profesionalism a clasei noastre politice, prinsă în flagrant delict de ipocrizie şi de incapacitate de a lupta efectiv şi eficient cu corupţia.”

Și iată ce spune Vasile Ernu, de pe pozițiile sale stângiste, despre noul proiect de țară al României, anunțat de Președintele Băsescu, acela al unirii cu Republica Moldova: „Un astfel de proiect de ţară, singurul nostru proiect postcomunist anunţat, pentru că proiectele UE & NATO nu sînt proiectele noastre, ci nişte proiecte externe, la care am aderat, este anunţat fără a ni se oferi nicio explicaţie. O petardă, o fumigenă de la care lăcrimăm, aruncată de Preşedinte cu un scop mai degrabă electoral. Basarabia este o vacă bună de muls pentru că alegătorul cu paşaport românesc de dincolo de Prut este un votant fidel al grupului Băsescu. Preşedintele ştie bine acest lucru. Avem un proiect, domnule Băsescu? Ne puteţi arata măcar o pagină scrisă despre cum arată paşii minimi care trebuie făcuţi  în vederea realizării acestui proiect? Mîine poate doriţi să refaceţi Dacia Mare, sau poate chiar Bizanţul. Să o facem, dar poate ne daţi şi ceva palpabil, descriptibil, măsurabil şi raţional. Sau şi mai bine, poate participăm şi noi, cetăţenii, la acest proiect sau noi sîntem doar carne de tun buni doar la robie şi război?”

Iar Vitalie Sprânceană, în articolul „Fasciștii sunt (întotdeauna) ceilalți” scrie: „O fantomă bântuie prin spațiul public moldovenesc: cea a fascismului. Etichetele ”fascism”, ”fasciști” au devenit monedă curentă în polemicile politice și se aud din toate taberele. Ba fostul președinte comunist Voronin numește guvernarea actuală ”fascistă” la un marș în Piața Marii Adunări Naționale. Ba politicieni, ziariști ori simpatizanți ai actualei guvernări găsesc similarități între marșul spre Chișinău a comuniștilor din 2013 și cel al lui Mussolini spre Roma din 1922.

Ultimul scandal ”fascist” mai cu răsunet, comentat intens atât în mass media cât și de politicieni s-a produs într-un local glamuros din Chișinău în seara de Haloween: cetățeanul german cu origini evreiești Herbert Schiesser s-a deghizat în Hitler pentru petrecere și a oferit generos saluturi naziste.

Incidentul a trezit și interesul poliției moldovenești care a declanșat o anchetă pe acest caz”.

Așadar, PZF este un portal cu autori și idei interesante, mușcător în atitudini, delicat în exprimare, național în formă, socialist în conținut… A, nu, asta de la urmă e o glumă. Mi-am amintit cum pe timpuri arta sovietică era definită națională prin formă, socialistă prin conținut.

 Succese, PZF! Îndemn diaspora să citească, să comenteze și să scrie pe platzforma.md 

DAȚI-I MOLDOVEI O CLASĂ MEDIE!

            Am dat de articolul lui Mircea V. Ciobanu „Intelectuali de dreapta și intelectuali de stânga” din „Jurnal de Chișinău” tocmai când terminasem de citit un alt articol, „Così, in tre mosse, la classe media sprofonda e i ricchi volano”, scris de Riccardo Staglianò și publicat în „il Venerdì di Repubblica”. Poate de aceea articolul lui Ciobanu m-a uimit, prea era în contradicție cu articolul italianului.

            Dar să vedem despre ce e vorba. Riccardo Staglianò scrie despre filmul documentar al americanului Robert Reich „Inequality for All”. În care se vorbește că circa 70 la sută din economia americană se bazează pe achizițiile clasei medii. Anume ea, clasa medie, mișcă mașinăria economiei, cumpărând case, mașini, haine, produse alimentare. E suficient ca acest torent de bani care iese din buzunarele clasei medii să se oprească și se va opri totul. Iată de ce clasa medie e foarte importantă. Dar situația ei s-a înrăutățit în tot Occidentul. Societatea s-a polarizat, bogații au devenit tot mai bogați. Cei mai bogați 400 de americani au un patrimoniu egal cu patrimoniul jumătății mai sărace a națiunii americane. Săracii au crescut în număr pe contul clasei medii. Care e această clasă medie? În Statele Unite sunt cei care au un venit anual între 25 și 75 mii de dolari. Sărăcirea clasei medii occidentale are mai multe cauze, modernizarea tehnologiei care a micșorat substanțial costurile de producție și nevoia în manodopera clasei medii, apoi globalizarea care a produs delocalizarea industriilor în țările lumii a treia, apoi investițiile în capitaluri financiare, în loc de a investi în industrie. Și marea problemă e următoarea: Banii au ajuns în mâinile celor foarte bogați care nu-s în stare să-i cheltuiască. Bogații deci, ca să nu-i piardă, îi investesc în variate fonduri și încearcă să facă bani din bani. Când aceste fonduri sunt prost gestionate și explodează, consecințele le plătesc cei săraci și clasa medie, oferindu-ni-se astfel paradoxala imagine a unui capitalism care privatizează câștigurile și socializează pierderile. Și acum, dacă ne întrebăm cum ieșim din această situație, cu politici de dreapta sau cu politici de stânga, răspunsul vine de la sine. Sigur, prin politici de stânga, prin impozitarea progresivă a bogaților. Numai în felul acesta se pot găsi fonduri pentru a ajuta săracii și clasa medie, dându-le locuri de muncă în plus și salarii mai bune. Desigur, lucrurile doar în aparență sunt atât de simple, există și soluții de dreapta foarte serioase.

            Ce zice însă Mircea V. Ciobanu în articolul său despre intelectualii de dreapta și intelectualii de stânga? Ce propune pentru țara sa care are o economie liberă de piață? Ceea ce m-a uimit mai ales e că Ciobanu nici nu discută despre soluții de dreapta sau de stânga. Pentru dânsul e clar a priori că dreapta e bună, iar stânga e rea.  „Stângiştii” sunt pentru „dreptate”. Dreptatea / egalitatea universală fiind – din punct de vedere critic – imposibilă, ideea este utopică şi, în câteva cazuri, a condus la catastrofe. Intelectualul de dreapta are o dorinţă mai modestă: libertatea (a pieţei, a expresiei, a circulaţiei, a alegerii). Intelectualii sunt, aşadar, diferiţi. Dar intelectualul absolut este un aristocrat al spiritului. Unul care locuieşte în blestematul turn de fildeş. Pe el nu-l preocupă vânzoleala politică.”  În aceste puține cuvinte ale criticului de la Chișinău am găsit mai multe erori grave: desconsiderarea stângii considerată utopică și idealistă; lupta pentru libertate, considerată apanaj al dreptei; dreptatea, considerată imposibilă, uitându-se că „aievea s-a serbat”; apoi ideea puțin realistă despre intelectualii absoluți și aristocrații spiritului; și, în sfârșit, ca o scuză pentru stângiști, devalorizarea intenționată a politicii în genere, considerată ocupație ignobilă pentru un intelectual absolut (de-ar auzi asta Roberto Benigni!) . Deci, am conchis, stânga pentru Mircea V. Ciobanu înseamnă de fapt „icoana stelei ce-a murit” a comunismului sovietic. Falimentul sistemului sovietic e adevărul suprem, în fața căruia nu se mai pot îndreptăți nici Gramsci, nici Togliatti, nici Berlinguer…

            Erorile acestea, care se văd atât de bine de pe solul italian, nu sunt comise numai de M. Ciobanu. Din păcate, ele aparțin, cu mici excepții, întregii opinii publice din Moldova și sunt alimentate de lipsa unei stângi, și a unei drepte, moderne.  Ambele, stânga și dreapta, sunt conservatoare. Nu exprimă un conținut social real. Stânga nu are o clasă muncitoare sau medie pentru care să lupte, parazitează pe nostalgiile bătrânilor. Dreapta e reprezentată de rechini capitaliști care parazitează pe stat. Teoriile lor nu reflectă realitatea, ci o maschează.

 Prin urmare, M. Ciobanu poate că ar avea o scuză. Dar n-a fost scuzat. Rechinii webului l-au atacat fără milă. Sociologul Vitalie Sprânceană i-a spus fără menajamente pe facebook că a scris un text nereușit și greșit. Iar scriitorul român de stânga Vasile Ernu, în care de fapt Mircea Ciobanu și țintea cu articolul său, a replicat că un text ca al lui Ciobanu nu mai este imaginabil într-o țară din vest, dar nici în România, nici în Rusia. Sunt mai lenți moldovenii? Dacă ne bazăm pe ce zicea Marx, că nu conștiința determină viața, ci viața determină conștiința, răspunsul ar fi că evoluția capitalismului moldovenesc este cu mult în urma capitalismului din alte țări, prin urmare nici conștiința socială nu e suficient de dezvoltată. Nu ne rămâne decât să așteptăm apariția unei puternice clase medii moldovenești, care să-i limpezească pe intelectuali. Mai ales pe intelectualii absoluți și aristocrații spiritului.

RĂSFOIND CARTEA LILIEI BICEC

În această lună aprilie 2013 a apărut în Italia, la editura Einaudi,  cartea Liliei Bicec

 „Miei cari figli, vi scrivo”. Este o istorie despre emigrația moldovenească în Occident. Despre femeile moldovence care au fost detașamentele de avangardă ale acelei armate de sărăciți pe neașteptate, nevoiți să rupă cu unghiile și dinții o bucată de pâine pentru supraviețuire. Femeile moldovence au combătut războiul lor peste hotare în numele unui ideal sfânt: copiii. Să-i hrănească, să-i îmbrace, să le dea studii. În numele lor, al copilașilor de departe, ele au fost în stare să comită acte de curaj nebunești, să escaladeze munții, să treacă râurile în vad, să violeze frontierele statelor, să riște ele însele de a fi violate. În numele copiilor au fost arestate, s-au umilit, au îndurat foame. Paradoxal, cu toate că scopul sacrificiului a fost atât de nobil, rezultatul de multe ori s-a dovedit a fi nul. Copiii au primit bani, haine și mâncare de la mămica, dar nu au primit căldura ei sufletească, ocara sau povața potrivită la momentul potrivit. Și rupându-se ceva în ei, au rătăcit în derivă, s-au ofilit, unii s-au sinucis. Cartea Liliei Bicec vorbește despre tentativa eroică a unei mame de a menține cu orice preț o legătură afectivă vie cu copiii ei. Această mamă, de fapt autoarea însăși, le povestește în amănunte copiilor, în scrisori, propria aventură, pentru ca ei să cunoască prețul adevărat al hainelor frumoase și bunătăților pe care le primesc. Încearcă să le spună de departe povestea neamului lor masacrat prin foame și dus în Siberia, a părinților din părinți, a limbii și literaturii. Pentru că nu există limbă maternă fără mamă, nu există patrie fără părinți, chiar dacă la grădiniță și la școală se învață și limba, și istoria… „Miei cari figli, vi scrivo” a fost primită bine de presa italiană, au apărut articole elogioase în Il Foglio  și în CorriereImmigrazione .

Răsfoind-o, m-am gândit la ce a pierdut și la ce a câștigat Moldova de la emigrația masivă a cetățenilor ei. Pe de o parte, a pierdut multă forță de muncă tânără și multă intelectualitate. Pe de altă parte, emigrarea forței de muncă în exces a diminuat șomajul. Satele, suprapopulate în perioada sovietică, au răsuflat mai ușurate. Între timp instituțiile de învățământ au continuat să producă intelectuali și specialiști în mari cantități. Iar bugetul a beneficiat de un flux puternic și în permanentă creștere de remitențe. Deci, cu toate că nouă, emigranților, ne place să credem că țara se prăpădește fără noi, și plângem marele exod și distrugerea familiilor, realitatea e alta. Nu suntem deloc indispensabili. Țara poate fără noi. Țării i-i bine fără noi. Ba chiar ne mai trimite alte regimente de emigranți, alte mii de cetățeni moldoveni alungați, expulzați din propria țară. Prin urmare, atunci când suntem chemați în Moldova ca să ne reintegrăm, trebuie să știm că de fapt suntem mințiți. Patria noastră nu are nevoie de noi, doar de banii noștri.

 Am îndrăznit să pun în legătură cu această dură realitate istorică discursurile despre identitatea națională, limba maternă, valorile naționale. Rezultatul a fost că, exact ca la bursă, dacă țara nu are nevoie de tine, prețul acțiunilor limbii materne și a culturii naționale scade vertiginos. Copiii mici ai emigranților nu vor fi convinși cu ușurință să învețe limba și cultura țării care i-a alungat de acasă pe părinții lor. Ba chiar vor încerca să-și ascundă originile, considerate pe bună dreptate umile. Îl vor iubi acești copii pe Eminescu? Pe Creangă? Pe Vieru? Îl vor avea drept „prieten îndrăgit” pe Guguță? Poate. Dar mă îndoiesc. Margaret Thatcher zicea că nu există societate, există bărbați și femei, și există familii. O fi tot așa și cu limba, e un mijloc convențional de comunicare. Și cu națiunea, aparții aceleia în care ești integrat.

Din cartea Liliei Bicec femeile moldovence ies cu o imagine de luptătoare dârze, din contra bărbații moldoveni, politicienii moldoveni rezultă în mod indirect ticăloși și neputincioși. E o impresie care poate fi confirmată și de italienii din Moldova, Nicola Baldassare de exemplu, care a avut cuvinte de laudă deosebite pentru femeile Moldovei. Răsfoind „Miei cari figli, vi scrivo” m-am gândit dacă suntem condamnați pentru totdeauna a fi prețuiți de lume pentru unele calități individuale și disprețuiți pentru ce suntem ca națiune. Pentru că nu poți respecta națiunea, o bună parte a căreia nutrește visul – moldovan dream! – de a emigra în străinătate. Și emigrând, ca să vezi, răzbate! Publică romane ca Nicolai Lilin ori Lilia Bicec, devine cel mai bun agent de vânzări al anului 2012 în Italia ca Ana Damian. Acasă însă suntem sub orice critică, drumuri desfundate, corupție generalizată, dezordine.

Totuși, anume pentru că nu suntem atât de răi ca oameni, cred că avem dreptul de a visa la Moldova ca la un polis ideal, prosper, democratic – o Atenă a sud-estului european. Urmărind blogurile și acțiunile tinerilor din Moldova (Vitalie Sprânceană, de exemplu), îmi vine să cred totuși că Moldova are un viitor nu peste hotare, dar chiar la ea acasă. Da, Moldova e mică și săracă, dar e mai ușor să faci ordine într-o țară mică. Și nu atât sărăcia ne dezamăgește și ne face să fugim, cât lipsa de idealuri și perspective, stagnarea, indiferența. Ar fi suficient să recunoaștem Transnistria și să rezolvăm în felul acesta problema contrabandei, problema integrității teritoriale, problema integrității sociale – și să ne multiplicăm în mod automat șansele de a fi acceptați în UE. Am putea apoi produce cantități uriașe de vin, de miez de nucă, de mere și prune. Din resturile vegetale am scoate energie că ne-ar ajunge și pentru export… Ar fi poate mai convenabil decât să exportăm femei și să înduioșăm Occidentul cu istorii tragice.

 O Moldovă prosperă și frumoasă îi va face foarte curioși față de limba și cultura națională pe copiii emigranților. Iar odraslele italienilor vor plânge să le cumpere tata „il cappello di Guguzza”. Ca să ajungem însă la aceste vremuri, urmează să plantăm moldovan dream nu prin curțile vecinilor, dar chiar în grădina casei noastre.  

INSTITUTUL CULTURAL ROMÂN DE LA CHIȘINĂU. O DECIZIE CONTROVERSATĂ

Unde ești tu, Horia doamne?..

  Domnul Patapievici, în calitatea sa de președinte ICR pe care a deținut-o, nu ar fi semnat probabil niciodată această decizie. Vorbesc despre decizia din 12 noiembrie curent a desemnării în funcția de director al Institutului Cultural Român „Mihai Eminescu” de la Chișinău a lui Valeriu Matei. Potrivit Agerpres, acesta îl înlocuiește pe Petre Guran, rechemat în centrala ICR. În funcția de director adjunct al ICR „Mihai Eminescu” de la Chișinău a fost desemnat Nichita Danilov. Aceeași decizie ICR prevede desemnarea în funcția de director adjunct la „ Accademia di Romania” din Roma a Danielei Crăsnaru, care îl va înlocui pe Cornel Baicu, numit în funcția de director adjunct al Institutului Român de Cultură și Cercetare Umanistică de la Veneția.

             În Republica Moldova, numirea în fruntea Institutului Cultural Român de la Chișinău a lui Valeriu Matei a provocat scandal. Opinia publică s-a împărțit în două tabere. Pe de o parte a baricadei se află Acțiunea 2012, Platforma Civică care a organizat controversatele marșuri unioniste din anul acesta și susținătorii ei. Iată cuvintele sunătoare cu care Acțiunea 2012 salută alegerea lui Valeriu Matei:  ,,Platforma Civică Acţiunea 2012 consideră că reputatul om de cultură Valeriu Matei, care abordează cu curaj şi sinceritate problemele identitare din Basarabia şi care apără şi promovează valorile naţionale pe ambele maluri ale Prutului, va administra oferta culturală a ICR în raport cu patrimoniul naţional şi în concordanţă cu aşteptările publicului românesc.” De cealaltă parte a baricadei s-au regăsit o mână de oameni care au denunțat alegerea lui Matei ca fiind una foarte proastă. Ei se numesc Mircea Ciobanu, critic literar; Emilian Galaicu-Păun, poet; Vitalie Sprânceană, tânăr intelectual, Petru Negură, sociolog... Mai sunt desigur și alții.

            Iată ce scrie despre proaspătul director ICR de la Chișinău Mircea Ciobanu:

 „Numitul Matei este exemplul perfect de impostură, produs(ă) atât prin forţarea abuzivă a propriei imagini, cât şi prin ceea ce s-ar numi transferul de imagine. La suprafaţă, avem un poet cu cărţi publicate, comentat de critici, fost director de editură. Mai mult: lider de opinie, ex-deputat, lider de partid parlamentar, candidat la preşedinţia ţării. Unde-i impostura?

Răspuns simplu: în toate! Ca poet, nu s-a impus. Mai mult, a fost acuzat (cu argumente solide) de plagiat şi, cel puţin până azi, producţia lui încă nu a fost scoasă de sub acuzaţie. Lumea ştie nişte titluri de carte, dar nu i-a prea reţinut textele. Criticii i-au scăldat imaginea de poet în parfum patriotic, fără analize substanţiale. Ca editor, a ruinat una dintre editurile cele mai importante. A candidat la preşedinţia Frontului Popular, la preşedinţia Filialei Chişinău a USR, la preşedinţia RM. Nu a reuşit în nici un caz să convingă, dar toate i s-au adunat, ca achiziţii necesare, pentru CV. În loc să-i fie taxate, firesc, drept rateuri şi să-i potolească orgoliile!

A fost preşedintele Partidului Forţelor Democratice pe care l-a falimentat cu acelaşi succes cu care a ratat şi alte scopuri. Nu mă interesează subiectul patrimoniului formaţiunii (să-şi bată capul finanţatorii). Dar în acest partid şi-au irosit energiile oameni de bună condiţie. Şi au cam rămas cu buza umflată şi cu imaginea şifonată. Sigur că – în alt context – au fost trădaţi şi frontiştii, care au pariat pe Iurie Roşca. E teribil de dureros. Dar Roşca e pus la stâlpul infamiei pe multă vreme. Pe când această Pasăre Phoenix renaşte şi îşi re-încropeşte cariera, într-o dorinţă patologică de a fi vreun – orice! – şef. Chiar dacă e incapabil de a comunica cu oamenii, e plin de emfază, e lipsit de empatie – antipodul absolut al unui manager.”

            Iar acum să citim reacția poetului  Emilian Galaicu-Păun: „Nici dacă ICR Bucureşti l-ar fi numit în funcţia de director ICR Chişinău pe… Vasile Stati, autorul de tristă faimă al Dicţionarului moldovenesc-românesc, nu m-aş fi arătat atât de neplăcut surprins, de nu chiar de-a dreptul derutat & întors pe dos. Nu sunt singurul, departe de aceasta: de trei zile-ncoace, lumea vuieşte, iar un grup de tineri intelectuali a şi lansat o petiţie, căreia subscriu, nu atât pentru a cere rechemarea lui Valeriu Matei din înalta dregătorie (dacă un premier-plagiator nu s-a… rechemat pe sine însuşi din funcţie, odată plagiatul făcut public, de ce ar face-o un director ICR pus de numitul premier în locul – sfinţit prin tot ce a realizat în calitate de director – lui Patapievici!), cât spre a denunţa o practică extrem de păguboasă în raport cu Republica Moldova(...)  Mai grav stau lucrurile în domeniul social, unde numitului Valeriu Matei a reuşit să pună pe butuci o mare editură, Hyperion, la scurt timp după ce a fost numit direct al acesteia; să piardă un ziar, Mesagerul; să ducă la fiasco administraţia USM, al cărei director de imagine & factotum era sub preşedinţia lui M. Cimpoi; să compromită însăşi ideea românismului între Prut şi Nistru, prin discursul său naţionalist, pigmentat de antisemitism, dar şi printr-o gestiune catastrofală a capitalului de imagine (de cel real, fiindcă se ştie câtă susţinere financiară a avut PFD din partea României, nu mă pronunţ aici, în lipsa unor probe documentare) pe care l-a avut, în anii ’89-’89, intelighenţia basarabeană.”

Vitalie Sprânceană mai adaugă câteva trăsături la portretul lui Valeriu Matei: „Insul cu pricina s-a făcut cunoscut prin practicarea unui discurs vehement, intolerant, vetust și cu clare trăsături xenofobe. Nu-și scoate oponenții politici din ”demenți”, ”bandiți” și ”alienați mental” făcând figura locală a unui tribun. E adeptul unui românism de matineu, intolerant și patriotard ce nu ține cont de realitățile și sensibilitățile etnice ale țării.

De asta cred că numirea lui Valeriu Matei în postul de șef al reprezentaței ICR la Chișinău e o alegere greșită. Una care dăunează reputației și imaginii instituției în Republica Moldova.”

Cum ar trebui să privim controversata alegere a lui Valeriu Matei în fruntea ICR din Chișinău noi, cei din diaspora occidentală, cei care iubim Europa și vrem s-o aducem acasă în Moldova? Cum? Întrebarea la care urmează să răspundem în cazul Matei este următoarea: Ne va apropia ICR Chișinău cu Matei în frunte de România și de Europa? Eu cred că ne va îndepărta. De aceea am semnat susnumita   petiţie . Dar voi?