La moartea lui Ion Druță

 

      Aș vrea să spun și eu câteva cuvinte la moartea scriitorului Ion Druță.

Mi-am amintit pentru început de memorabila sa vorbă „Ară și seamănă, și vei avea dreptate”.

      Ion Druță este scriitorul care a arat adânc în ogorul Moldovei. A creat chipuri literare de o forță extraordinară, a semănat idei curajoase, a împrumutat întregii Moldove suflet din sufletul său. A mers alături de poporul său, a încercat să-i înțeleagă firea. În această încercare, îmi pare, i-a ieșit de multe ori poezie curată, poate mai puțin adevăr despre ceea ce suntem cu adevărat.

          Pentru că nu cred că bunătatea ne apasă așa de greu. Nu cred că suntem născuți poeți; și nici mioritici. Nu cred că avem nevoie de Lumânarea Recunoștinței. Nu cred că e bine să abuzăm de cuvântul neam, pe care Ion Druță l-a tot folosit.  Nu cred că opțiunea pentru statalitate moldovenească ori unirea cu România ar depinde de caracterul moldovenilor din Republica Moldova, deosebit de cel al românilor din România. Și nu cred că ne va salva ortodoxia, promovată cu atâta zel de scriitorul nostru, în ultima perioadă a vieții.

         Este normal, cred, ca despre o mare personalitate să se spună după moarte și bune, și rele. De mortuis aut bene aut nihil e valabil doar pentru oamenii comuni. Și într-adevăr, ca o strălucită dovadă a faptului că Druță e o mare personalitate, au ieșit la iveală, încă înainte și imediat după înmormântare, și laudele, dar și grelele reproșuri la adresa scriitorului decedat.

         Asupra reproșurilor aș vrea să mă și opresc. Și să-mi spun părerea despre aceea cât cântăresc cu adevărat aceste reproșuri.

          A lăsat Moldova de dragul Moscovei.

         Nici nu merită să faci vreun efort pentru a demonstra cât de absurdă este această învinuire. Ion Druță a trăit în mijlocul unei mari capitale culturale a lumii. Provincialul Chișinău, unde era încolțit din toate părțile, l-ar fi sufocat. Și datorită Moscovei au putut să apară și să fie cunoscute marile sale opere.

      A făcut o opoziție blândă sistemului sovietic, pentru că de fapt nu a vrut decât să îmbunătățească acest sistem și, anume din această cauză, a și fost tolerat și premiat de sistem.

         E ridicol și acest reproș. Unica modalitate de a fi de folos poporului său era de a sta în sistem. A fi contra sistemului însemna să ieși din joc. Deci, ca să dau un exemplu, Ion Druță nu s-a ridicat împotriva colhozurilor în genere, ci l-a lăudat pe președintele de colhoz Pavel Rusu, care a avut curajul să rupă de la stat și să dea colhoznicilor săi oleacă de pâine în plus.

    Nu a pledat cu suficientă energie cauza sfântă a românismului.

         Românismul? Pentru mine, e unul din cele mai nesuferite isme. Și ce este românismul? Exaltarea calităților deosebite ale poporului român? Cruciada românismului? „Vorbiți, scrieți românește, pentru Dumnezeu!”? ...Nu cred că în Uniunea Europeană de azi ar fi o idee bună să promovăm românismul.

         Trăind în mijlocul poporului rus, având el însuși rădăcini slave, cum de altfel avem mai toți românii și moldovenii, putea oare Ion Druță să participe la cruciada românismului moldovenesc? Fiind atât de apropiat învățăturii creștine și Sfântului Pavel îndeosebi, putea oare cosmopolitul Ion Druță să arunce vreascuri în focul naționalismului moldovenesc stupid? În focul acelui naționalism care își bătea joc de Pușkin și țipa să-i scoatem monumentul din parc, să redenumim strada care-i poartă numele; acel naționalism pentru care rusul din Moldova, cetățean al Republicii Moldova, nu e decât un ocupant, un porc; pentru care Antonescu e un erou al neamului și bine le-a făcut evreilor în 1941. Putea oare Ion Druță, fiind pe de asupra și căsătorit cu o evreică, să fie de partea acestor indivizi?

          Pentru scriitorul nostru a contat omul nostru simplu și acel genius loci, spiritul locului, pe care l-a simțit foarte bine.

         Și, observ, omul nostru simplu nu a fost și nu este naționalist. Sângele nostru e amestecat cu cel al popoarelor de primprejur. În ciuda românismului, ne căsătorim cu rusoaice, cu ucrainence, cu evreice. Punem copiilor noștri nume străine: Vania, Grișa, Sveta, Oxana; mă rog, mai recent, și Giulietta, și Robert, și Amelia. Amestecăm ca proștii cuvintele din toate limbile pe care le înțelegem cât de cât... Mai pe scurt, nu e pentru noi românismul.

         A susținut ideea națiunii civice moldovenești, în detrimentul ideii că „suntem români și punctum”.

         Nu există minciună mai mare decât aceea că Moldova, din punct de vedere cultural, ar fi superioară celeilalte Românii. Am dat noi, ne-au dat și nouă. Procese complicate, vase comunicante, istorie în genere comună. Prin urmare, pretențiile înfumurate ale moldoveniștilor dodoniști sunt pur și simplu ridicole. Ion Druță nu a fost de partea lor.

         Dar națiunea civică, națiunea în sensul dreptului internațional, este altceva. Națiunea este țara și poporul ei. În cazul nostru, este Moldova în hotarele ei recunoscute de comunitatea internațională, cu toate etniile, cu românii majoritari, cu toți rușii din Chișinău, cu toți găgăuzii și bulgarii de la sud, cu toți ucrainenii din nord, cu toți țiganii de la Soroca și cu toți transnistrenii din stânga Nistrului. Aceasta, domnilor, este națiunea moldovenească, adică poporul Republicii Moldova, cu tot teritoriul, toate bogățiile și toate problemele ei. Suntem români și punctum? Da! Dar și ruși-ucraineni-găgăuzi-bulgari și punctum! Suntem, mai pe scurt, o comunitate de oameni. Cum s-ar numi această comunitate de oameni? Cum îi numesc străinii pe cetățenii Moldovei? Păi moldoveni. Moldoveni, indiferent de etnie. Și este logic să fie așa. Etnia nu-l mai interesează aproape că pe nimeni. Dar suntem oare noi moldoveni pe drept cuvânt? Adică, există, în afară de buletinul de identitate, niște valori comune tuturor cetățenilor Republicii Moldova? Un liant puternic între ei, un nerv viu care să treacă de la unii la alții? Da, uneori există, dar ca excepție, ca fenomen singular. În genere, însă, nu. A făcut o impresie deosebit de urâtă, la Românii au talent, fata din Găgăuzia care a declarat că ea nu vorbește limba română.

         Ei bine, și aici ajungem la reproșul care i s-a făcut lui Ion Druță pentru că a afirmat că „nu s-a fabricat încă o identitate națională moldovenească”. Păi, în lumina celor spuse mai sus, Druță avea dreptate. Avem nevoie de a fabrica o identitate națională moldovenească. O identitate inclusivă, care ar face așa, ca să nu se urască între ei unioniștii cu stataliștii și băștinașii cu veneticii. Identitatea etnică, în cazul nostru neamul, e o chestiune secundară, depășită demult, primitivă în fond.

         Să ne urâm, dacă asta o vrem, pentru că suntem de dreapta ori de stânga, credincioși ori atei, să promovăm ideea pământului plat ori ideea că puterile oculte ale planetei vor să ne otrăvească cu vaccinuri fel de fel. Să afirmăm aiurea că suntem o rezervație a extratereștrilor...

          Da, da, e mai bine așa decât să batem apa-n piuă cu moldovenismul ori românismul.

         Iar fabricarea națiunii civice moldovenești e clar că trebuie începută cu niște pași concreți din partea conducerii de stat. Și primul pas în acest sens trebuie să fie trecerea tuturor școlilor neromânești din Republica Moldova la limba română. Treptat, fără excese, fără exagerări, dar cu hotărâre. La început cu doar câteva obiecte de predare în limba română. Ar fi în interesul minorităților această măsură, s-ar integra mai ușor în societatea moldovenească. Doar această măsură va fi în stare să surpe treptat statutul de lingua franca pe care îl are limba rusă în Republica Moldova. Iar limba rusă în calitate de lingua franca, din punct de vedere obiectiv, nu este un rău în sine, dar nu poate să funcționeze la nesfârșit, pentru că se ridică generații de moldoveni care nu o cunosc.

          Fără limbă română nu există națiune civică moldovenească. Și fără națiune civică nu există nici pace, nici bună înțelegere între oameni. Și, apropo, nici o eventuală unire cu România. Pentru că asta e democrația, în democrație se votează, se fac referendumuri; și nu există Unirea fără un vot popular.

      Nu a condamnat agresiunea Rusiei împotriva Ucrainei.

         Și aceasta este într-adevăr o greșală foarte mare. Dar dacă Ion Druță nu a condamnat în public, din anumite calcule meschine, această absurdă agresiune, sper totuși să o fi făcut în forul său interior.

         Voi încheia aceste însemnări pe o notă sentimentală, spunând că Ion Druță, cu toate păcatele sale, a fost totuși un grand homme, un om mare. De ce?

         Pentru că a sublimat durerile și bucuriile noastre, pentru că ne-am regăsit în opera lui mai frumoși decât suntem în realitate, pentru că a încercat să ne modeleze după chipul eroilor săi, pentru că ne-a înnobilat cu niște lacrimi pe care ne-a făcut să le plângem... Da, poporul moldovenesc l-a iubit. Și a plâns de emoție citindu-l, și a ieșit plângând de la prezentarea pieselor lui de teatru, după cum am ieșit și eu, subsemnatul, cândva, de la „Păsările tinereții noastre”. Ion Druță i-a mai emoționat și pe oamenii sovietici, cu piesele sale, jucate în toată Uniunea Sovietică. Și pe românii din România, dovadă e mărturia fiicei mele  care a văzut spectacolul  „Frunze de dor” la București...

         Ion Druță va rămâne pentru multă vreme în panteonul poporului nostru. Să-l beștelești din motive ideologice este, cred, o infamie.