Visualizzazioni totali

lunedì 28 febbraio 2011

DIN PUȘCĂRIILE PARADISULUI


IURIE BOJONCĂ ÎȘI LANSEAZĂ O CARTE LA VENEȚIA
Eram copiii unui mare imperiu, eu și cu prietenul meu Iurie, și studiam la universitate. Pentru că imperiul ne dorea luminați, internaționaliști, ateiști. Studiam în aule luminoase, aveam profesori sclipitori de inteligență și erudiție. Profesorii, când ieșeam în pauză la o țigară, ne povesteau de timpurile când imperiul era condus de tiranul Stalin. Ei, profesorii, reușiseră să-l îmblânzească pe tiran, cu vorbele lor bine gândite și meșteșugite, și tiranul s-a îndurat și a dat voie să intre și în țara noastră cuvântul lui Alecsandri, Eminescu, Creangă. De atunci viața deveni mai bună, libertatea mai multă, dar erau încă atâtea de făcut!.. Îi iubeam pe profesorii noștri. Și pe scriitorii noștri. Îi citeam pe Blaga și Arghezi, îi ascultam pe Tudor Gheorghe și Nicu Alifantis – care oficial nu erau ai noștri, dar care nu puteau totuși să fie interziși. Pentru că libertatea creștea ca iarba peste tot din germenii culturii socialiste, comuniste, a întregului popor. Iar noi credeam că vom fi din ce în ce mai liberi într-o țară imensă care se întindea de la Carpați până la Oceanul Pacific; și îi citeam cu entuziasm pe scriitorii ruși, gruzini, estonieni, pe Ion Druță al nostru, pe Cinghiz Aitmatov, pe Imant Ziedonis. Imperiul ne părea mai sănătos ca niciodată. Nu bănuiam că are zile numărate. După absolvirea universității am plecat ca învățători la sate, cu inimile pline de avânturi iluministe. Ne-a ajuns din urmă perestroika lui Gorbaciov. Am mers la mitinguri, cenacluri, demonstrații, am scandat „Limbă! Alfabet!” în fața cordoanelor de miliție. În fine, am învins. Și am avut tot ce ne-am dorit, limba română ca limbă de stat, alfabetul latin, suveranitate și niște reviste porno pe de asupra. Un singur lucru ne-a lipsit, și anume banii.
Lipsei banilor, sărăciei adică, ar trebui să-i închin o odă. Numai datorită sărăciei noi, intelectualii moldoveni de la țară, ne-am lăsat ogrăzile pline de orătănii, oi, capre și vaci, beciurile pline de butoaie de vin și borcane de murături – toate acestea, luați seama, fiind lucruri, ființe și lichide cu puternică acțiune anti-intelectuală – și am plecat în lumea largă. Dacă aveam acasă salarii bune, nu ne-am fi coșit din ogradă chiar în cazul că tot universul ar fi intrat în zona Schengen și toate granițele de pe fața pământului ar fi fost șterse fără urmă! Mulțumită însă sărăciei, am văzut lumea! Eu sunt la Roma, iar Iurie, fost director de școală, fost profesor al unui prestigios liceu din Chișinău, este la Veneția.
Ei bine, evocarea de mai sus nu face decât să introducă noutatea că în ziua de 16 februarie la Veneția a avut loc lansarea cărții prietenului meu Iurie Bojoncă „Dalle prigioni del paradiso”, care este traducerea volumului „Din pușcăriile paradisului”, apărut anterior. Evenimentul este datorat Institutului Român de Cultură și Cercetare Umanistică de la Veneția (IRCCU), fiind primul din seria de manifestări cu care IRCCU intenționează să sprijine pătrunderea literaturii și presei literare din Republica Moldova pe piața editorială din Italia. La lansare, care a avut loc în aula „Marian Papahagi”, au participat și luat cuvântul Adrian Dinu Rachieru, critic literar, decanul Facultăţii de Jurnalistică, Comunicare şi Limbi Moderne a Universităţii Tibiscus din Timişoara, care semnează Prefaţa volumului; Viorica Bălteanu, italienistă, profesor la Universitatea de Vest, care a realizat selecţia, traducerea în limba italiană, notele şi Postfaţa volumului; reprezentanți ai comunității moldovenilor din toată Italia. Lansarea cărții s-a făcut cu o sală plină și într-o atmosferă călduroasă.
Iurie Bojoncă nu este la prima sa carte. Din opera sa poetică mai fac parte „Cer cuvântul” (1989), „Peştera mâglei” (1996), „Teama de scris” (2002). Despre experiențele vieții de emigrant vorbește cartea „Râul Zero și plopul fără soț”(2007).
Sunt în curs de publicare alte două volume: „Puzzle o Perché gli alberi sono gialli?” şi „Il motivo dello specchio”.
Dorindu-i prietenului meu un călduros „la mai mult și la mai mare” și făcând legătura logică cu imperiul și căderea lui despre care vorbisem mai înainte, îmi voi permite să-l citez pe Voltaire, care zicea cu ironie în „Candid sau Despre optimism”: „Cei care au afirmat că în lume totul merge bine au spus o mare prostie. Nu bine, dar foarte bine!” Așadar, Iurie, imperiul sovietic s-a prăbușit, provocând în căderea sa războaie și dezastre economice. Dar un rezultat paradoxal al acestei căderi și al sărăciei din țara noastră este faptul că tu publici cărți la Veneția, iar eu scriu articole la Roma. Și nu-i bun?

giovedì 24 febbraio 2011

CU PISTOLUL LA TÂMPLĂ




Dacă un terorist mi-ar pune pistolul la tâmplă și mi-ar striga: „Ei tu, trestie gânditoare care te frângi cum te bate vântul! Alege din două una! Ce vrei să fii, ortodox binecredincios care citește pios biblia si-și face cruce când trece pe lângă biserică ori un marxist ateist care visează să construiască comunismul? Răspunde, că te împușc!!! Ei bine, ce aș răspunde eu? Ce?
Că nu-s nici comunist, nici credincios! Dar, văzându-mă așa strâns cu ușa, ar trebui să aleg din două răul cel mai mic. Marxist! Marxist, aș zice. Marxismul are multe părți slabe, a făcut multe greșeli, dar oricum, a fost încercarea de a da lumii și societății o explicație științifică. Credința în dumnezeu a fost și ea bună la vremea ei, dar astăzi nu înseamnă decât dispreț față de știință, obscurantism. Cum pot să cred că dumnezeu ne trimite ploaia și arșița și ne pedepsește pentru păcatele noastre? Chiar să vreau, nu mai pot crede în aceste povești, nu pot! Am învățat la școală, nu, nu pooot! Marxist, vreau să fiu marxist!
A, vrei să fii comunist. Află deci că eu sunt cel mai mare anticomunist din lume! POC!! POK!!!
M-a împușcat, nebunul...

lunedì 21 febbraio 2011

„Toată lumea-mi zice lotru...”



Nu, nu suntem chiar îngeri nici noi, moldovenii. Presa italiană (http://milano.corriere.it/milano/notizie/cronaca/11_febbraio_16/banda-ladri-moldavi-arrestati-rapine-villa-19029090348.shtml) a dat săptămâna trecută noutatea despre arestarea unei bande de moldoveni care opera în nordul Italiei și care au pus la punct o serie întreagă de spargeri și furturi de automobile. Cei 19 moldoveni reținuți de carabinierii din Cassano d'Adda intraseră în Italia cu pașapoarte românești false și erau înzestrați cu aparate electronice sofisticate care neutralizau alarmele locuințelor și Gps-urile. Anul trecut, din iulie până în decembrie, bravii noștri compatrioți au dat lovitura de cel puțin 94 de ori. Spargeri în case și în unități comerciale pe o arie foarte extinsă în toată Lombardia occidentală până la Novara, furturi de automobile și motociclete. Prada era mai apoi scoasă din Italia și vândută în Ungaria și Moldova. Erau băieți disperați care se consacrau cauzei cu o dăruire totală, dormeau ca pusnicii în câmp deschis și în furgoane, în așteptarea orelor de trafic major, când reușeau să se confunde cu navetiștii care mergeau la muncă. Atunci când erau urmăriți, nu ezitau să sară din mașini sau motociclete în plină mișcare. Odată, unul din ei a sărit în apele de gheață ale lacului Como. Grupul avea baze operative la Rozzano, Milano și Cologno Monzese. Se conduceau, surprinzător, de o regulă strictă: lucrau dezarmați. Și cine îi ajuta pe haiducii noștri ca să identifice țintele? Păi bravele moldovence, colaboratoare domestice și îngrijitoare, care uneori furnizau informația în cunoștință de cauză, iar alteori involuntar, pălăvrăgind cu prietenele. Carabinierii au recuperat și restituit proprietarilor legitimi obiecte în valoare de circa 150.000 euro și 19 automobile.
O altă noutate care a făcut deliciul săptămânii trecute a fost următoarea, și o dau așa cum am citit-o în „Ziarul de Gardă”( http://www.zdg.md/editoriale/tatiana-etco-in-sfarsit-moldovenii-s-primii ), scrisă frumos de Tatiana Ețco:
„În sfârşit, Moldova este fruntaşă într-un studiu internaţional. Dacă până acum eram roşii de la comunism, acum suntem roşii de la băutură. Cel puţin aşa, roşii, ne arată datele Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS): ne plasăm pe hartă în zona roşie în privinţa consumului de alcool, adică unde se bea din abundenţă, şi chiar suntem în fruntea acestui clasament. Nu ştiu dacă neapărat este o noutate, dar cu siguranţă este un mare semn de alarmă. Recentul raport OMS arată că moldovenii sunt campioni la consumul de alcool.
Conform datelor, bem anual 19,2 litri de alcool pe cap de locuitor. Peste 10 litri din această cantitate o reprezintă alcoolul «neînregistrat», care, în general, provine din băuturi făcute la domiciliu. La cinstit, vorba moldoveanului, care cică «nu bea, da’ cinsteşte», suntem urmaţi de cehi, cu 16,2 litri de alcool pe cap de locuitor, pe când în lume, în medie, în 2005, s-a consumat câte 6,1 litri de alcool pur pe cap de locuitor. Românii şi ruşii rămân în urma noastră în topul iubitorilor de băutură. Şi dacă mai spunem că «ruşii beau ca porcii», să-mi fie iertată exprimarea neprofesionistă, atunci cum oare bem noi? În acelaşi context, cu băutul şi cu topul, premierul Filat se arătase supărat că moldovenii beau prea multă votcă. «Pe mine mă deranjează faptul că se consumă prea multă votcă în Moldova. Asta e o problemă, pentru că este mult mai sănătos şi mai indicat să se consume, dar în măsura cuvenită, un vin de calitate. Eu nu cred în această statistică. Cred în continuare că cetăţenii moldoveni sunt oameni muncitori, iar după muncă au şi dreptul să bea un pahar cu vin bun“, a fost reacţia premierului, care ieri a anunţat că de la 1 aprilie se vor mări cu 50% accizele la băuturile tari. Este o decizie care se lăsa aşteptată de mult, spun unii. Ar putea fi şi o mare problemă pentru consumatorul de 50 de grame, spun alţii. De fapt, nu atât o problemă pentru consumator, cât pentru nevastă, copii, bugetul familiei. Băutorii cu experienţă nu se vor lăsa intimidaţi doar de scumpiri.”
E va bene...

sabato 19 febbraio 2011

IL GRANDE ALVEARE




IL GRANDE ALVEARE
Nel cortile della nostra casa romana ci sono grandi alberi. Pini, abeti, cipressi, palme. Crescono rigogliosamente, spargono in giro aromi forti di resina, aghi secchi, poline giallo. Spaccano con le loro radici il pavimento, le grosse lastre di cemento. Gli alberi sono buoni. Posso avvicinarmi per darli una carezza sulla loro corteccia ruvida. E se io mi azzardo di tagliare con una accetta una radice che sta sollevando il selciato, il pino mi sopporta, non mi butta una pigna in testa.
Un giorno guardai in su. Per vedere se il cielo fosse sempre più blu. Il mio sguardo, vagando un po' fra i rami del abete, si fermò su qualcosa di strano. Ma cos'è quel coso appeso lì in cima? Una borsa? Un grande fungo? E che cosa sono quelli punti che li volano intorno? Ma sono api! E quello è un nido di api, cioè un alveare! ...Mi trafisse una grande emozione. Non avevo mai visto un simile fenomeno. Ed era siccome avessi scoperto, nelle sperdute lontananze del universo, una meravigliosa civiltà aliena.
Da quel momento in poi ho fatto vedere a tutti il grande alveare, la mia scoperta. Quasi mi vantavo. Smettila, mi zittivo, non l'hai costruito mica te, il alveare. E allora? Non è che posso frodare la gente della gioia di ammirare questo magnifico spettacolo!.. Intanto le api lavoravano. L'alveare si è coperto di stupende concrezioni dorate. E la gente? Che dice la gente di fronte al Grande Alveare?
C'è chi si accende di un incanto simile al mio: l'alveare è proprio fantastico! C'è chi passa indifferente: e va bene... C'è chi dice: guarda, che è pericoloso, le api pungono, bisogna denunciare la cosa alla protezione civile.
A sì? Sono pericolose, le api? Il mio alveare è una minaccia alla vostra borghese tranquillità? Allora io mi tramuterò in un grosso orso, mi arrampicherò sulla cima del abete, butterò giù l'alveare e mangerò tutto il miele!.. Ecco. Buoono, questo miele... mmmm....mmm...

giovedì 17 febbraio 2011

BANDĂ DE IMIGRANȚI LA ROMA



O BANDĂ DE IMIGRANȚI LA ROMA. SUNT MOLDOVENI?
Erau trei ori patru. Dar poate că cinci. Erau verzi, dar cu siguranță nu făceau parte din Partidul Verzilor. Aveau nasurile foarte coroiate, ca ale grecilor fanarioți. O fi făcut parte din PEM, partidul emigranților moldoveni? Nu, nu cred, erau mai degrabă de origine africană. Oare cum au ajuns ei aici, în Parcul Apeductelor, la Roma, în chiar inima creștinătății? Am asistat fără cuvinte la o scenă teribilă. Imigranții, cu corpurile lor robuste și cu o foame demnă de animalele cele mai fioroase ale junglei, s-au năpustit asupra unei ființe nevinovate, toată acoperită de preafrumoase și preainocente flori. Ființa nevinovată era un copac de cais, care, în ziua de 17 februarie 2011, îndrăznise timid să-și desfacă florile spre infinitul albastru al cerului. Iar banda de criminali imigranți care l-a atacat prin surprindere era un stol de papagali. Au început a ciuguli florile caisului lacomi, că zburau petalele în toate părțile. Iar apoi se așezau cu nemărginită tristețe pe fața îndurerată a pământului, petalele am în vedere. Doamne, mi-am zis, câtă nedreptate în lume! Dar unde este oare societatea civilă?! Și ce face guvernul? Silvio, tu poți totul? Unde ești? Da mai las-o oleacă pe Ruby aceea, nu vezi cât e de întristată pentru unchiul Mubarac? ...Așa îmi vorbeam în forul meu interior, oripilat de ce se întâmplă în această lume globalizată lovită nemilos de încălzirea globală. Și papagalii? O, erau foarte frumoși. I-am admirat cu cea mai mare plăcere. Verdele lor îmi părea sublim. Îmi readucea în memorie titlul unui roman celebru: Colinele verzi ale Africii. Dar ia stai puțin... pe față îmi trecu umbra unei îndoieli... ești sigur că-s papagali? Și florile de cais? Poate că erau de piersic.

lunedì 14 febbraio 2011

NO PASSARAN MULTICULTURALISMUL ÎN MOLDOVA!

MULTICULTURALISMUL. ECOURI ÎN MOLDOVA
„Europa a înţeles şi a recunoscut deschis - politica multiculturalismului a suferit eşec, ea contravine intereselor naţionale şi prezintă un pericol real pentru securitatea naţională a statelor. Ce au de spus în această privinţă elitele noastre care se jură că împărtăşesc valorile europene? Înţeleg ele oare că evoluţia noastră spre aceste valori este imposibilă fără recunoaşterea şi acceptarea de către minorităţile etnice a adevăratelor valori lingvistice, istorice, literare, ştiinţifice ş.a.m.d. ale populaţiei majoritare, valori care au fost, sunt şi vor fi cele româneşti?” Acesta e un citat din C. Tănase, de la ziarul „Timpul” din Chișinău. Dar ce legătură are multiculturalismul, cu situația din Republica Moldova? După cum se știe, multiculturalismul, apărut în SUA, a încercat să combată caracterul prea eurocentric al învățământului, care neglija civilizațiile orientale, vechi și bogate; iar în Europa a însemnat o politică de acceptare și respectare a culturilor pe care le reprezentau imigranții, din an în an tot mai numeroși. E un imperativ care, cu globalizarea în plină expansiune, rămâne în picioare. Dar așa cum în Moldova majoritatea absolută a populației este europeană, multiculturalismul nu ar trebui încă să ne intereseze.

Un îndemn fierbinte la patriotism
Pentru Moldova problema e alta. În URSS exista o națiune care avea rusa ca limbă de comunicare. Celelalte limbi sovietice erau libere să se dezvolte și să înflorească, dar sufereau naturala opresiune a rusei. După prăbușirea URSS situația din fostele republici naționale s-a răsturnat: limbile naționale au căpătat statut de limbi de comunicare, rusa a rămas să fie limba unei minorități. Asta oficial, pentru că în realitate oamenii au continuat să comunice ca și mai înainte, din inerție. În Republica Moldova, cu toate că instituțiile statului au făcut progrese foarte mari în introducerea limbii române în toate sferele vieții publice, se mai poate întâmpla, în sfera comerțului, mai ales, ca să fii rugat să vorbești rusește. Nu e ceva deosebit de grav, cu timpul, și cu niște legi ceva mai drastice, lucrurile ar putea fi schimbate.
Dar pentru că această situație când limba română este învinsă pe teren propriu nu-i place lui C. Tănase, dumnealui cheamă nejustificat în cauză problema multiculturalismului. Parcă zicând: iată, Europa renunță la multiculturalism, e vremea să-i zdrobim și noi pe ruși. Pe când eșecul multiculturalismului e legat mai puțin de funcționarea limbilor oficiale și mai mult de „londonistan”-uri, adică de acele enclave de regulă musulmane care, beneficiind de blândele legislații europene, re-creează pe pământ european niște spații dominate de spiritul imutabil și inconciliabil al coranului și al celor mai primitive societăți: poligamia, vălul și burca, mutilarea organelor genitale feminine, totalitarismul religios. Europa s-a umplut de moschei și, cu toate că europeanul e tolerant și respectă toate religiile, vederea miilor de musulmani desculți îngenuncheați cu fața spre Mecca, îi dă impresia unei deplorabile retrogradări în trecutul întunecat. Actele de terorism înfăptuite la Londra de tineri musulmani născuți pe sol britanic, participarea musulmanilor americani la atentatul din 11 septembrie 2001, nedorința musulmanilor de a-și lăsa copiii să se integreze pe deplin în societățile europene i-au făcut pe occidentali să pună la îndoială multiculturalismul. Oferi străinului democrație și libertate, iar străinul le folosește pentru a crea robie și tiranie. Într-adevăr, cum poți să accepți ca tatăl să-și omoare fiica numai de aceea că aceasta nu acceptă căsătoria cu un necunoscut din țara de origine și iubește un italian? Oricum, însă, în chestiunea integrării e importantă nu numai implicarea statului. Statul poate să interzică de exemplu vălul și burca în școli și în locurile publice, așa cum s-a făcut în Franța. Statul poate să impună un examen de cunoaștere a limbii pentru primirea permisului de ședere de lungă durată, așa cum face actualmente Italia. Dar statul nu te va putea niciodată integra până la urmă dacă nu va fi susținut de autoritatea unui popor cult și cu adevărat superior. Aici în Italia mă îndeamnă să mă integrez nu atât statul italian cât bunătatea și gentilețea oamenilor, marii scriitori, marii cântăreți, felurile de mâncare, vinurile bune, discuțiile intelectuale, inscripțiile de pe pereți, înjurăturile, filmele, televiziunea – într-un cuvânt, atâtea lucruri care mă fac să zic: domnule, poporul ăsta merită tot respectul.
Și acum să ne întrebăm: pe rusul de la Chișinău, care până nu demult a fost reprezentantul națiunii dominante, ce poate să-l facă să zică: domnule, moldovenii ăștia sunt un popor nemaipomenit, au o cultură extraordinară, sunt simpatici, plini de elan spiritual, luptători înnăscuți, merită tot respectul, vreau să fac parte din societatea lor, din tot sufletul. Ce? Păi, nimic. Aproape nimic. Dacă în vremurile sovietice am avut în ochii rușilor o imagine pozitivă mai mult sau mai puțin, astăzi cred că am decăzut. Ca etnie suntem o mică parte dintr-un întreg, ca națiune suntem niște nerealizați, niște ratați.Un italian, cu tot respectul pentru tradițiile moldovenești, mărturisește...

Cu toate că vorbim limba română, marii scriitori, pictori, artiști români nu vor fi niciodată ai noștri pe deplin, pentru că sunt din altă țară. Pendulăm între unirea cu România și independență și nu știm cum ne cheamă cu buletinul în mână. Vrem să creăm o societate în care să fim noi elementul dominant și totodată continuăm să revendicăm, în cel mai absurd mod, acea Transnistrie care, în cazul integrării în Republica Moldova, ar răsturna brusc fragilul echilibru național din țară în folosul rușilor. Plus la asta, ne lamentăm zi de zi în ziare și reviste, la radio și la televiziune că am fost cuceriți-colonizați-exploatați-deznaționalizați de ruși, de bolșevicii ruși, de imperialiștii ruși, de călăii ruși... O, de-aș fi rus, aș emigra naibii din Moldova pentru totdeauna! (Dar ca moldovean am rămas?)
Nu, nu vreau să zic că situația din Republica Moldova e disperată. Dacă ar fi disperată, ar fi cel puțin interesant! Situația nu e disperată, e pur și simplu tristă. Cu atât mai mult că multiculturalismul, fie că e, fie că nu e, nu schimbă nimic în Moldova noastră. Nu vom reuși să fim niciodată o națiune puternică din care să curgă ca un șuvoi năvalnic, gâlgâind răsunător, muzica, poezia, râsul. Doar dacă poate am înțelege și noi că „la vita è bella”. Și să râdem ca un moldovean emigrat în Franța care a postat pe un forum următoarele gânduri: „În emisiunea “L’ecole des fans” din Franța, cu și despre copii, emisiune condusă acum de celebrul om de televiziune Patrick Sebastien, o fetiță de trei ani este întrebată abrupt: “Tu sais comment on fait les bebes?” adică “Tu știi cum se fac copiii?” Iar răspunsul fetiței a fost unul și mai abrupt si fără nici un fel de complexe castratoare: “Oui, ont met la graine dans la… foufounette.” Adică “Da, se pune samânța în… păsărică.” Bineînțeles, sala a fost pe jos de râs. Amintindu-mi de pudibonderia jenantă a autorităților moldovenești in legătură cu apariția unei nevinovate cărțulii destinată educației sexuale a copiilor, mă întreb care ar fi fost reacția unei săli de spectacole din Chișinău, într-o situație similară?” La vita è bella... Mimoze la Roma, în februarie
...O, să râdem, frați basarabeni, să râdem, să alungăm tristețea!.. La foufounette, ha-ha-ha...

venerdì 11 febbraio 2011

Condamnarea crimelor frigului totalitar

În fotografie: victime inocente ale frigului totalitar

CONDAMNAREA CRIMELOR FRIGULUI
Mi-i frig. Afară-s doar 6 grade. Iarba verde stă zgribulită. Ciclaminele sunt reci. A înflorit imensul copac de mimosa, dar cred că și lui îi este frig. Mă gândesc câți oameni au înghețat de frig pe parcursul istoriei universale. Soldaților lui Hanibal le era frig când treceau Alpii cu elefanții lor. Armata italiană suferea de frig în stepa Donului. Mie mi-i frig la Roma! Nu, nu se mai poate așa. Frigul instituie un regim totalitar inuman. Trebuie condamnat. Să instituim o comisie care să cerceteze și să condamne crimele frigului. Guvernul să comande unui grup de artiști plastici un monument dedicat victimelor frigului. În școli să fie studiată în mod obligatoriu istoria victimelor frigului totalitar. Prim-ministrul Filat să interzică în mod categoric vânzarea în librării a poeziilor în care se exaltă frumusețea iernii. JOS FRIGUL! JOS POLUL NORD! TRĂIASCĂ MOLDOVA ÎNSORITĂ!

CINE A SCRIS POEZIA „NICUȘOR ȘI PISICUȚA”?



NICUȘOR ȘI PISICUȚA
Într-o zi de dimineață
A plecat mama la piață
Și i-a spus lui Nicușor:
Dragul mamei puișor,
Eu mă duc, tu fii cuminte,
Ce ți-oi spune ține minte.
Am lăsat ascuns în tindă
Pe dulap lângă oglindă
Lapte dulce-ntr-o ulcea
Să mănânci când ți-o plăcea.
Dar te uită și grijește
Să nu intre fără veste
Pisicuța mirosind,
Că atunci rămâi flămând!
Însă mama când pornește
Nicușor așa gândește:
Las'să vină, nu mi-e frică,
O învăț eu pe pisică!
Și la pândă, Nicușor
S-a ascuns după cuptor.
Când o vede pe pisică
Cum se uită la ulcică,
Nicu pleosc! Și deodată
Sare-n țăndări oala toată!
Și oglinda s-a știrbit,
Și pisica a fugit,
Cât e casa numai lapte
Și cioburi împrăștiate!
Nicule, prostuț băiat,
Pentru ce n-ai ascultat?!
Tu flămând și oala spartă
Și pedeapsa te așteaptă!

Aveam vreo 4-5 ani. Părinții mă învățaseră această poezie și eu o spuneam cu mult elan, spre mândria lor și spre delectarea ascultătorilor. Dar acum, după 50 de ani, mă întreb cine o fi scris această poezie. Venea la sigur din cărțile românești de până la 1940. Ajutați-mă să stabilesc autorul.

lunedì 7 febbraio 2011

„Timpul” în Moldova

CUM E „TIMPUL” ÎN MOLDOVA
După alegerea guvernului, Republica Moldova a căzut într-o amorțeală anostă. Dacă până la crearea alianței de guvernare subiectele în discuție erau constituite de variatele presupuneri despre cine cu cine se va alia și cine pe cine îl va trăda, acum, când Lupu nu a trădat, jurnaliștilor moldoveni de la „Timpul” parcă le-a pierit inspirația și nu mai au despre ce scrie. Dar așa cum coloanele ziarului urmează oricum să fie umplute, sunt inventate modalități noi de batere a apei în piuă. George Damian scrie un articol „Centurionul și poporul român” în care povestește subiectul unui film englezesc. Apoi i se dă cuvântul bătrânului profesor Pâslaru ca să vorbească de exemplu despre pedagogie și educație. Și acesta o începe de departe: oameni buni, educația există de când lumea și e foarte, foarte importantă. Fără educație nu există persoană umană... Între timp coloana se umple. Temele vechi, ale memoriei istorice, ale identității naționale ca umplutură sunt bune întotdeauna; le poți întoarce pe dos și pe față, iar forumiștii le primesc cu entuziasm, își dau cu părerea, căci în această materie sunt toți experți. Și Constantin Tănase le manipulează cu dibăcie, iar când se epuizează și acestea, mai născocește din fugă fabule cu morală transparentă despre Furnica care muncește din greu toată vara în arșiță, dar în zadar, în toamnă nu-i iese nimic; drept care se duce în Italia, divorțează de Greiere, se mărită cu un grec ( ? ) bogat... Ei bine, dar despre ce să scrii într-o țară mică și săracă? Beția e un viciu din ce în ce mai amenințător. Popii îs lacomi. Țăranul e neajutorat. Prețurile cresc. Păi tocmai aceste prețuri în primul rând urmează să fie analizate. Aș prefera mai degrabă să citesc niște materiale pe teme economice decât despre condamnarea crimelor comunismului; cu același succes poți condamna sclavagismul din Grecia Antică. Și îmi dau seama că pentru a face un jurnalism de calitate nu trebuie să ai nici bani foarte mulți, nici o țară mare și plină de scandaluri răsunătoare cum e Italia, trebuie doar să fii cinstit cu tine însuți, renunțând la romantismul păgubos și donchisciotist al ideilor, trebuie să scrii despre oameni construind pas cu pas un viitor demn.
Și totuși. Unele materiale parcă ți-ar aprinde speranța. „Timpul” publică un articol despre o fată(frumoasă!) din Durlești, Diana Crudu, cu liceu, două facultăți, masterat făcute în România, care se întoarce la baștină pentru ca să se consacre agriculturii. O agricultură modernă, gestionată după toate regulile businessului. Bravo, bravo, scriu forumiștii și odată cu ei mă bucur sincer și eu. Nu pentru mult timp, însă. Căci ajung să citesc comentariile câtorva locuitori chiar din Durlești, care pe fata cu pricina, și mai ales pe taică-său îi cunosc foarte bine. Primarul Nicolae Crudu ar fi făcut afaceri dubioase la Durlești, îngrijindu-se mai mult de propriile buzunare decât de sat și nevoile lui. Și atunci nu mai știi pe cine să crezi. În fotografie: Diana Crudu, o agricultoare modernă
Vasile Ernu, un basarabean care a scris o serie de cărți interesante despre soarta intelectualului în URSS și despre cum i se arată fostului intelectual sovietic România și Occidentul, publică uneori în „Timpul” articole care sunt contestate cu putere de o anumită categorie de cititori. E vorba despre tinerii neofiți ai democrației occidentale care urăsc comunismul și pe ruși cu toate fibrele sufletului lor zvăpăiat și imatur. Pentru aceștia Ernu, dacă și-a permis să laude anumite aspecte curioase ale vechii societăți comuniste, nu e decât un vândut și un kaghebist. În unul din numerele recente ale ziarului, Kagheb-ernu, căci așa e poreclit, a publicat un articol despre situația gravă în sistemul românesc de ocrotire a sănătății, care se confruntă cu un exod masiv al medicilor. Ei bine, acest articol care doar constată o problemă, e privit de durii și purii de mai sus ca un mare afront adus României, ca un act de trădare al lui Ernu însuși față de țara care l-a primit la sânul ei. Jos cu Ernu, vivat România Mare, țipă aceștia. Pe cand eu, din contra, aș vrea să-i laud pe cei de la „Timpul” că îl publică pe Vasile Ernu. Acesta e Kagheb-Ernu, dar mai precis Vasile Ernu, un scriitor original și controversat
Deci, ziarul nu e rău chiar în măsura în care îl critic eu. Și rămâne un punct de referință al moldovenilor din diaspora care îl citesc și îl comentează. Tocmai de aceea, în loc de povești de adormit copiii ar urma să vorbească mai mult despre viața, cultura, problemele Europei. Credeam mai înainte că o țară mică și săracă nu poate să aibă o presă bună. Dar anume pentru că bunul mers al lucrurilor depinde foarte mult de bani și pentru că banii uneori îi găsești și în mijlocul drumului, am totuși speranța că Republica Moldova și presa ei vor reuși cu timpul să fie două afaceri de succes.

sabato 5 febbraio 2011

Plânsul de milă - sportul național la români



Plansul de mila - sportul national la romani.

Am crescut cu Televiziunea Romana. In anii '90 nu exista nici pomeneala de cablu pe la noi si unicele programe pe care le puteam vedea erau TVM-ul , ORT-ul (Televiziunea Publica Rusa) si TVR-ul, asa ca Teleenciclopedia, Atlas, Ba Da/Ba Nu, Feriti-va de Magarus si Telejurnal, au fost emisiuni vizionate constant de familia mea ani la rand. In Moldova saracia era foarte mare. Ramasa singura dupa desprinderea de Uniunea Sovietica, intreaga tara era bulversata. La scoala invatam "Desteapta-te, romane!",dar mama ma trimitea sa cumpar paine cu ruble. Prin fereastra spre Romania se vedea altceva. O tara mai mare, plina de ROMANII,care stiau CINE ERAU , de unde veneau, ce limba vorbeau si(poate) unde se indreptau. Sincera sa fiu, ma simteam ca atunci cand, facand parte dintr-o familie, aceasta te da afara in frig in timpul unei petreceri si ramai sa urmaresti evenimentele prin geam, neavand permisiunea de a intra.[.........] In '94 am fost pentru prima data in Romania. Pentru ca era campionatul mondial de fotbal, am fost tinuti in vama la Oancea aproape toata noaptea. "De ce ei se pot bucura de golurile lui Hagi si eu nu?"....Invidiam acesti oameni, dar ei habar nu aveau ce au.
Cuvantul " tranzitie" era cel mai frecvent auzit la televizor sau radio. Devenise un laitmotiv, refrenul rostit de roman la orice pas. Interviu , intrebare "X", raspuns "Y + e tranzitie, totul e scump, se scumpeste cafeaua,tigarile, o ducem rau, avem o tara de doi lei, ca la noi la nimenea. Iliescu,Roman,Vacaroiu,Ciorbea,Constantinescu,Vasile,Nastase - niste nenorociti, hoti, imbecili!!!! Huuuooooo! "
Au trecut ani buni de atunci. Acum nu ma mai uit doar la TVR si nu ascult doar Radio Romania Actualitati, dar de cate ori deschid un post de stiri, ascult aceleasi versuri cantate pe o alta melodie. " E criza, e rau, e sfarsitul lumii, suntem ultimii dintre ultimii muritori ai acestei planete, vai de mama noastra, popor blestemat, fara calitati, asuprit, nedreptatit, discriminat. Basescu, Boc,Geoana,Tariceanu,Antonescu, huuuuooooooo!!!"
Nemultumirea nu se intalneste numai in media. Ea merge la serviciu, circula in autobuse,se plimba pe strada si face cumparaturi, da Bacalaureatul si face facultate, se casatoreste si face copii.
Pentru roman, marea bulgarilor e mai albastra, aerul Alpilor mai curat, merele italiene mai dulci, bautura englezilor mai tare si artarul canadian mai inalt.
Dorinta de a parasi tara este atat de raspandita si lipsa de respect fata de propriul popor atat de mare, incat ma doare si ma oboseste in acelasi timp .
Cand atmosfera generala este una depresiva si neincrederea fata de fortele proprii este majoritara, se ajunge intr-un punct mort in care progresul nu este posibil.
Si Marthin Luther King , atunci cand a spus " I have a dream" in 1967, era un negru discriminat si fara drepturi, dar a luptat pentru visul sau..
Corina Druță.