Visualizzazioni totali

mercoledì 30 dicembre 2015

Note pe marginea unei cărți despre marginali


Locuiesc de vreo duzină de ani la Roma. Mai ieri, mergând pe jos spre casă, observam cât de plină era strada de hârtii aruncate, pungi de plastic și căcați de câine. Pe aceștia din urmă îi număram, să văd câți erau de la o intersecție la alta. 9!  Una città di merda!, bombăneam sub nas. Romani needucați! Dormiți în pat cu câinii și cu mâțele, printre floace năpârlite. Vă tatuați ca niște cocalari ordinari! Sugeți puturoase țigări de tutun și marihuană. Pe străzi, mizerie! Pocăiți-vă, că vă ia dracu!

Vasile Ernu. „Sectanții”

Am izbucnit în râs. Fraza de la urmă îmi venise spontan, dar făcea parte din cartea lui Vasile Ernu „Sectanții”, pe care o citisem recent. O carte, trebuie să recunosc, vie, neobișnuită, chiar emoționantă despre niște marginali pe care i-am cunoscut și eu cândva. Lângă Echimăuți (Rezina), unde mi-i casa, se află satul Cinișeuți, pe jumătate ucrainean, unde există o numeroasă comunitate baptistă, cu o impunătoare biserică, iar fiicele mele au mers la acea biserică să facă cursuri de engleză gratis.  Sârcova, satul natal al mamei soției mele, unde aveam prilejul să mă duc din când în când, era pe jumătate din lipoveni, kațapi, cum li se mai zicea. Aveau minunate băi cu aburi rusești. Și mai existau la Sârcova și alte secte. Apoi am chiar rude atrase în mrejele sectanților, pe care le-am deplâns amarnic, după cum de altfel îi deplâng pe toți credincioșii.
 Cartea lui Ernu, o spun imediat ca să nu uit, are marele merit de a arăta o Basarabie extrem de neomogenă, cu etnii diferite, cu confesiuni religioase diferite. Cu genealogii, mai adaug, chiar a familiilor românești, pline de ruși, ucraineni, turci, tătari, evrei, polonezi etc.   Și apoi fețele oamenilor vorbesc de la sine: profiluri romane, ochi mongoloizi cu epicantus, nasuri cârne nostime presărate cu pistrui.  La o azvârlitură de băț de Rezina, la Vadul Rașcov, se găsește cel mai mare cimitir evreiesc din Europa de Est. Diversitatea aceasta extraordinară este marea bogăție a Basarabiei și, totodată, este garanția că o unire cu România pe baza unor lozinci prostesc naționaliste ca Suntem români și punctum ori Basarabia pământ românesc nu va avea loc niciodată.
Dar vorbeam de sectanți. Îi cunoscusem. Triste femei îmbrobodite, triști bărbați obsedați de ideile lor nepotrivite cu clocotul gâlgâitor al vieții, întrunirile lor cu morala plicticoasă de la tribună, cu cântecele celea despre Isus interpretate de niște fete cu fețe aparent îngerești, dar care îmi rezultau în mod inexplicabil prea puțin sexy. Apoi figurile stranii ale propovăduitorilor cu biblia în mână care se legau de tine tam-nisam în stațiile de autobus ca să te lumineze cu adevăruri eshatologice și eventual să te convertească. Apoi nunțile lor triste fără băutură și fără dans, nunți oximoronice, cu moartea în ele. Sectanții deci mi-au creat un sentiment de lehamete infinită și nu am pierdut niciodată ocazia ca să-mi bat joc de ei.

Niște oameni perfecți

Și acum vine Vasile Ernu ca să-mi spună cât de simpatici sunt acești acri obscurantiști și fundamentaliști religioși. Nu, nu. Cartea, de fapt, e foarte bună. Explorează în profunzime universul sectanților și a fost pe bună dreptate foarte lăudată. Îmi pare a fi prețioasa relatare a unui prizonier silit să lupte pentru o oștire străină. Imaginați-vă un ienicer care povestește celor din sânul cărora a fost furat cândva cum este făcută oastea turcească. Ori un ostatec al statului islamic care a văzut cum funcționează șariatul și ne spune și nouă. Prizonierul s-a eliberat, dar anii aflați în captivitate sunt viața lui, nu are o alta.
Și se întreabă: dar oare au avut și ceva bun sectanții aceștia care m-au ținut prizonier atâta vreme? Desigur, Ernu le găsește multe lucruri bune. Și într-adevăr. Sectanții sunt perfect conștienți de cât îs de puțini și cât de diferiți sunt de toți cei din jur, iar faptul acesta le conferă un curaj uman extraordinar, îi face adevărați eroi ai non-conformismului. Apoi au tendința clară de a demonstra tuturor că sunt perfecți. Nu beau alcool.  Își păstrează casele și gospodăriile curate. Nu merg la compromisuri cu puterea. Nu se închină banului. Iar regulile stricte îi disciplinează, abstinența îi ține treji, instruirea religioasă pe care o fac în comunitate îi face mai deștepți, cântările religioase le dezvoltă auzul și cultura muzicală. Au un excelent spirit de organizare. Devin forța de opoziție cea mai organizată în URSS.
Niște oameni perfecți, îți vine să exclami. Dar, mă gândesc, care a fost fundamentul ideologic al perfecțiunii și al opoziției sectanților? Biblia și apocalipsa, atât. Sectanții sunt oamenii unei singure cărți. Au făcut de fapt opoziție nu regimului politic totalitarist al Uniunii Sovietice, ci Leviatanului, monstrului biblic care incarnează pentru ei orice putere politică, orice stat.  Nu consumă alcool, nu fac fapte rele nu datorită unei banale bune educații, ci din frica irațională față de lumea de apoi, vrând să fie scutiți de pedeapsă atunci când vor suna trâmbițele Apocalipsei. Tot perfecționismul lor vine din frică. Ordinea comunităților sectante e comparabilă cu șariatul musulman. Și cartea lui Ernu, agnostic convins, conține exemple înfiorătoare de ignoranță și încăpățânare religioase extreme. Familia sectantului Covaliov, pentru a evita recensământul și înscrierea în registrele „diavolești” ale puterii țariste, se îngroapă de vie.

Omul cu tabu-uri

Totuși, cred că sectanții merită un respect profund chiar și pentru această frică în fața divinității. Dumnezeu le impune niște tabu-uri.  Și omul, indiferent dacă este credincios ori ateu, nu există decât pe temelia solidă a unor tabu-uri. Anume acestea l-au forjat pe homo sapiens de-a lungul istoriei. Anume ele au constituit esența vieții omului. Antropologii au descoperit sălbatici care, în momentul când erau conștienți de a fi încălcat un tabu, intrau într-o suferință atât de profundă, încât mureau de la sine, fără să se sinucidă și fără ca cineva din membrii tribului lor să le facă vreun rău. Se stingeau în câteva zile. Edip, atunci când a aflat că a încălcat tabu-ul incestului, și-a scos ochii. Priam vine în cortul lui Achile și îl roagă plângând pe ucigașul lui Hector ca să-i restituie trupul feciorului, pentru ca să îndeplinească ritul îngropăciunii. Regulile, tabu-urile sunt importante.
 În Occident se întâmplă, din acest punct de vedere, un lucru îngrijorător. Libertățile individuale devin tot mai multe, tabu-urile tot mai puține. Omul cu tabu-uri, omul adevărat, privește cu un dezgust axiologic la lumea libertăților fără limite, tot așa cum privea Ilie Moromete la Traian Pisică și membrii familiei lui care se tăvăleau într-o împuțită promiscuitate. E greu să vezi tinerele fete care sug cu poftă din țigări puturoase de tutun și marihuană, e greu să înțelegi ce îi face pe oameni să se urâțească cu tatuaje cocalărești și să-și pună inele de sârmă ca la porci în bot și în alte nebănuite locuri. Tot astfel e de neînțeles de ce o excepție de la regulă ca homosexualitatea (fie ea în veci binecuvântată în numele originalității!) capătă în societățile moderne nu numai depenalizarea pe care să zicem că o merită, dar este instituționalizată și ocrotită de stat, prin permiterea căsătoriilor dintre persoanele de același sex. Omul cu tabu-uri rămâne perplex, dezorientat, revoltat în fața doborârii unor reguli ancestrale care au însoțit umanitatea din zorii ei și până astăzi. Cum, să se frece bărbat cu bărbat, femeie cu femeie, bărbatul cu capra, femeia cu câinele? Să aibă copilul două mame și niciun tată ori doi tați și nicio mamă? Aceasta e libertatea care ne place? Ce îi rămâne să zică omului cu tabu-uri de față cu această revoluție culturală și antropologică? Pocăiți-vă, că vă ia dracu!

Veselul relativism occidental

E uimitor totuși că Occidentul, cu toate că a fost diagnosticat de mult ca fiind „putred” și sortit unei inevitabile pieiri, e perfect sănătos și plin de vigoare. O economie puternică, o știință ce se dezvoltă în ritmuri halucinante, cultură, muzică, literatură efervescente. Care e secretul? Bănuiesc că libertatea interioară a omului occidental, dumnezeii săi neserioși care l-au învățat să tolereze păcatele și să conviețuiască cu ele, relativismul. Știința noastră nu are adevăruri absolute. Au căzut Ptolemeu și Newton, poate să se prăbușească în orice moment și Einstein. Știm asta. Și avem în case icoane în care nu prea credem. Și Iisus învie pentru noi mai mult metaforic. Și italienii, catolici nedezmințiți, înjură de porco dio și porca madonna. Iar românii, creștini cucernici de nu mai încape, fut, în înjurăturile lor, tot ce e sfânt, cruci, biserici, parastase și anafure.
 Și Roma e un oraș murdar și plin de căcat de câine, dar are și atâtea lucruri frumoase. Iar Lucio Dalla era un pervertit de homosexual, iar Fabrizio de Andrè cam bețiv, dar cântau dumnezeiește. Nu judecăm aspru. Încercăm să înțelegem. Nu ne plac fundamentaliștii, puritanii, prohibiționiștii. Nu ne plac sectanții. Dar vorbim cu toți.

Ca încheiere a acestor note, îmi voi aminti o tragică întâmplare din tinerețea mea, foarte instructivă. Participasem la descărcatul și împărțitul cărbunilor în colectivul nostru învățătoresc, lucru care, desigur, nu putea să nu fie încoronat de o beție zdravănă. Mi-a fost rău. Și am jurat că gata, mai mult, ni-ci-o-da-tă! Peste câteva zile am fost invitați la o nuntă. Mâncare bună, găluște aburinde, și un vin chihlimbariu pe care toată lumea nu mai înceta să-l laude. Dar eu jurasem. Și nu am băut…  Am ieșit din secta nebăutorilor peste vreo două  zile. Dar după vinul cela minunat îmi pare rău și acum. 
https://bookhub.ro/note-pe-marginea-unei-carti-despre-marginali/ 

domenica 13 dicembre 2015

Conflictul dintre Moarte și Șampanie


 Lumea acestui sfârșit de an 2015 a fost puternic marcată de atentatele teroriste de la Paris și de războiul pe care încearcă să-l organizeze Occidentul contra absurdului Stat Islamic. Un război neconvențional, pe mai multe fronturi, militar, religios, filosofic. Este interesant să vezi cum dreapta politică extremă din Italia face din islam o sperietoare apocaliptică, bună de folosit ca nadă electorală. Matteo Salvini, de exemplu,  declară că avem de a face cu o invazie militară și culturală din partea unei comunități obraznice și bine organizate care pătrunde în Occident ca-n unt; a răspunde cu prea multă bunătate și toleranță la această invazie înseamnă să ne sinucidem. Pe când stânga încearcă   – așa cum o face Massimo Cacciari - să-i caute Occidentului vini și să-i facă reproșuri, zicând că nu a făcut nimic pentru a comunica eficient cu civilizația musulmană.
 Este evident însă,  pentru stânga cât și pentru dreapta, că problema Islamului există, fiind imposibil de a explica atâta violență gratuită doar cu inegalitățile sociale ori incidentele istoriei.

 Mi-a plăcut mult cum a fost definit conflictul în curs din punct de vedere filosofic în revista ”Espresso” din 26 noiembrie.  Sergio Givone, filosof, autor al unor opere fundamentale dedicate nihilismului, răspunde la întrebările lui Wlodek Goldkorn și pornește de la aria șampaniei din Don Giovanni de Mozart. E o operă care vorbește despre libertate și despre libertini, zice filosoful.  Și spune răspicat că libertatea este esența Occidentului, că libertatea corespunde dorinței și că însuși libertinismul, considerat drept abominiu și perversiune de către ideologii islamiști, este parte integrantă a Iluminismului. Iar Iluminismul este dușmanul absolut al oricărui fundamentalism care folosește divinitatea drept argument ultim și hotărâtor. Prin urmare, conflictul în curs se produce între Șampanie, ca simbol al bucuriilor și descătușării vitale, și Moarte, ca chintesență a ideologiei islamiștilor cu drapele negre. Frumos!

Este foarte interesant și ceea ce spune poetul sirian Adonis în „Corriere della Serra” despre sărăcia terenului emoțional-spiritual și despre violența intrinsecă a Islamului: „În sânul religiei mahomedane nu găsim decât islamul, pe când creștinismul cuprinde catolicismul, protestantismul, ortodoxia. Islamul are ortodoxia suniților, care acceptă doar o lectură ad litteram a Coranului, fără interpretări metaforice ori simbolice. De aceea nu rămâne loc pentru artă și poezie, ci doar pentru jurisprudență. O cultură a puterii și a conservării puterii, cu orice preț. Islamul naște ca o religie a cuceritorilor. Iar cuceririle presupun în mod inevitabil violența.”

 Am observat că rarii musulmani profund occidentalizați folosesc tonuri critice mult mai dure față de Islam decât italienii. Este cazul jurnalistului Magdi Cristiano Allam, care s-a convertit la catolicism și care spune pe șleau, cu coranul ca dovadă în mână, că Islamul înseamnă violență. Tot astfel, Hamed Abdel-Samad, politolog și istorician german născut la Cairo, autor al cărții „Fascismul islamic”, afirmă că ura cu care teroriștii islamici și-au lichidat victimele, simțindu-se autorizați de a o face de însuși Alah, este unul din primele elemente care înrudesc islamismul cu fascismul. Califatul este o sinteză perfectă dintre criminalitatea organizată și tinerii care se jertfesc în numele unei teocrații. Iar așa zisul Stat Islamic este grupul care poartă la extreme consecințe boala pe care Islamul a avut-o chiar de la origini.




Sunt foarte bine puse punctele pe i în articolul „Islam, religione e laicità” de Michele Martelli, pe portalul Micromega. Autorul meditează asupra manifestărilor organizate de comunitățile islamice din Italia pentru a condamna atentatele teroriste de la Paris și asupra lozincilor expuse în timpul acestor manifestații.  L’Isis non è l’Islam e l’Islam non è l’Isis”, „Il Corano è un libro di pace”, „l’Islam è religione di pace” - oare sunt adevărate aceste afirmații ale comunităților musulmane, se întreabă autorul. Și da și nu. Pentru că în Islam există Dar al-Islam, ori Casa Păcii, dar există și Dar al-Harb, ori Casa Războiului. Pacea se află deci, și trebuie păstrată, în interiorul lumii musulmane, pe când destinul lumii nemusulmane este acela de a fi supusă cu spada și convertită cu forța.
Condamnarea publică a terorismului de către comunitățile islamice italiene după atentatele de la Paris, afirmă M. Martelli, este semnul unei cotituri decisive în istoria Islamului din Occident. Poate că asistăm la o eficientă strategie a izolării măcelarilor islamiști („Not in my name” a fost cel mai răspândit slogan), dar poate chiar la încercarea de a regândi din rădăcină Islamul, pentru a-l adapta la democrațiile europene, a-l europeniza. Dar un Islam european nu se va naște decât dintr-o confruntare deschisă și curajoasă cu cultura europeană modernă, cu laicitatea deci. Iar faptul acesta presupune nevoia demarării (ori reluării) fie a unui proces de reinterpretare a Coranului, fie a unei dezbateri publice asupra raportului dintre Coran și laicitate.
Iar baza laică a democrațiilor moderne sunt două principii complementare, pe care Islamul nu le-a împărtășit sau le-a combătut aproape peste tot: a) separarea dintre stat și religie; b) egalitatea drepturilor umane și civile pentru toți cetățenii. Dacă Islamul este religie de stat, este evident că nemusulmanii vor avea drepturile limitate. În ceea ce privește egalitatea în drepturi, șaria e parte integrantă a Islamului, și anume acest cod juridic prevede inferioritatea femeii, lapidarea adulterelor, pedeapsa cu moartea pentru apostații atei sau convertiți la alte religii, condamnarea homosexualilor, reprimarea gândirii critice etc.
Ajuns la acest punct, Michele Martelli afirmă: „Mulți musulmani italieni, inclusiv imami și alte autorități religioase, au susținut în public că se consideră musulmani și totodată cetățeni laici care respectă Constituția țării, fără a se contrazice. Mă întreb dacă lucrul acesta este posibil fără a te dezice de conținutul concret al Coranului și al șariei, pe care se bazează integralismul religios premodern al unei părți considerabile din lumea musulmană.”


Da. Mă întreb și eu.