Lilia Bicec-Zanardelli, scriitoare (Italia):
Irina Constantinescu,
profesoară (București):
Un titlu bine ales, care
stârnește curiozitatea. Despre Italia s-a scris, desigur, foarte mult. În mod
greșit ai fi tentat să te întrebi ce ar mai fi de spus. Devii nerăbdător
să afli cum reușește profesorul de limba și literatura română, Victor
Druță, să aducă așa un colos în fața discipolilor domniei sale, știut fiind că,
pentru un demers didactic reușit, trebuie să stăpânești foarte bine arta de a
capta atenția, de a te plia pe nivelul de înțelegere al interlocutorilor, de a
anticipa logica și multe, foarte multe altele. Avem să aflăm pe parcursul
lecturii că, înainte de toate, domnul Victor Druță a fost și a rămas un dascăl
dedicat, indiferent dacă viața l-a purtat pe alte meleaguri și spre alte
orizonturi profesionale. Primul gând a fost să scrie cartea ca un răspuns la o
așteptare nerostită a acelora care i-au fost elevi, care l-au privit cu
încredere și ai căror ochi plini de întrebări încă îi mai stăruie în amintire
și după atăția ani. Așa ceva nu se poate uita și asta o știu foarte bine cei
care sunt cu adevărat dascăli, iar domnul Victor Druță a demonstrat cu
prisosință acest lucru.
„Tot speram însă ca într-o
bună zi să mă întorc acasă și să merg din nou la școală, în fața elevilor mei,
pe care mi-i imaginam întrebându-mă: „Dom’ profesor, cum e Italia?”
afirmă autorul în prefața cărții. „Încă nu m-am întors acasă, dar mulți ani la
rând m-am pregătit să le vorbesc elevilor mei...”
Exact cum spuneam. Numai
adevărații dascăli pricep acea magică țesătură, care te leagă pentru totdeauna
prin fire nevăzute de copiii din bănci, care te face să-i porți de-a pururi în
suflet, lor povestindu-le în gând, peste timp, printre altele și cum este în
Italia...
Lucrarea în sine este o
încântare, și, în acest sens, o enumerare prin ierarhizare a argumentelor mi se
pare a fi un demers superfluu. (...)
Ceea ce constați, după
parcurgerea lor, este faptul că autorul iubește cu adevărat această țară,
indiferent că o prezintă și cu bune și cu rele, cum se spune, că scrie cu o
bucurie molipsitoare, în felul acesta reușind în mod admirabil să ți-o aducă
aproape de suflet. Relevant în acest sens este un fragment din prefața cărții
în care autorul mărturisește:
„Am vrut să scriu dintr-un
impuls de extraordinară încântare pentru poporul, istoria, pământul și cultura
Italiei. Este pământul de unde își trage originea și poporul nostru românesc,
este limba pe care aproape că o știm fără s-o fi învățat vreodată, este țara
care ne-a primit pe atâția dintre noi, emigranți din Moldova și România, și pe
care – o spunem cu toată rușinea – poate am iubit-o mai mult decât am iubit
patriile noastre, cele din care am fugit.”
Și citești captivat că, citez,
„Roma antică, orașul creat de tribul Latinilor, cucerind tot teritoriul
Italiei, a înglobat o sumedenie de seminții.”, că „Roma antică a fost un cazan
în care au curs, au fiert, s-au amestecat, s-au contopit toate semințiile lumii
cunoscute de atunci, iar latina, limba unui mic trib din Lațium, a fost
liantul...”
Nu vreau să rezum în vreun
fel lucrarea, pentru că simt că aș aduce un imens prejudiciu.
Voi menționa apoi că un plus
de valoare îl conferă scrierii limpezimea limbajului, presărat cu un umor fin,
cu opinii personale savuroase, pertinente altfel, care fac deliciul lecturii:
„Un vechi prieten de al meu de la Brașov îmi
spunea odată, când vizitase Moldova, că are o fermă convingere. Cu cât mergi mai mult dinspre vest spre est, cu atât oamenii devin mai
spirituali, mai profunzi, mai buni. Potrivit teoriei sale, basarabenii sunt mai
sufletiști decât românii de peste Prut, rușii îi întrec pe basarabeni, iar omul
cu adevărat superior este chinezul sau japonezul. Mă rog, așa o fi. Eu totuși
am avut o cu totul altă impresie atunci când am ieșit dincolo de hotarele țării
mele. Rușii sunt mai glaciali decât basarabenii, care la rândul lor sunt mai
morocănoși decât românii, iar italienii îi bat și pe ruși, și pe basarabeni, și
pe români cu caracterul lor deschis, zâmbetele și gentilețea lor, iar lucrul
acesta este deosebit de evident la vamă. Nu există ființă mai tristă, mai
bănuitoare, cu fața mai pietrificată decât vameșul moldovean! Acesta nu e în stare să-ți zâmbească nici chiar dacă îl ameninți cu un
kalașnikov scos din valiză! Cu totul altceva vameșul italian: iți mai poate
zâmbi, dacă e bine dispus, mai poate glumi uneori…”
Da, este o scriere valoroasă prin diversitatea
volumului mare de informație, comprimat cu pricepere, care acoperă domenii
vaste precum istorie, cultură, civilizație, prin stilul accesibil prin care
este trimis către cititor, prin nuanțările specifice, pe care numai cine este
„înăuntru” le poate face cu acuratețe, și, nu în ultimul rând, prin lecția de
patriotism autentic, manifefestat cu aplomb și cumpătare, cu optimism și cu
mult dor.
Consider această carte mai mult decât utilă și îl
felicit pe domnul profesor pentru această inițiativă menită să ofere o perspectivă
accesibilă, lămuritoare, acelora care vogliono conoscere di più la storia di
questo affascinante paese (vor să
cunoască mai mult istoria acestei țări fascinante).
La ringrazio, signor
professore! (Vă mulțumesc, domnule profesor!)
Liliana Corobca, scriitoare (București):
„Cartea lui Victor Druță „Vorbiţi-ne despre Italia, domnule
profesor! Repere din cultura şi civilizaţia italiană” este, la prima vedere, un
dens eseu de popularizare a Italiei, inteligent construit, fără pretenții
academice, empatic și accesibil. Dar e mai mult decât atât, atunci când face
comparații, incursiuni istorice și conexiuni originale. Demersul unui profesor
exemplar care își abandonează meseria mi s-a părut emoționant. „Tot speram că
într-o bună zi să mă întorc acasă și să merg din nou la școală…” M-am gândit la
miile de specialiști înalt calificați din Moldova, ale căror studii și
experiență nu sunt recunoscute în Occident și ei nu-și continuă cariera, am
cunoscut profesori universitari care tăiau legume prin restaurante, medici
(chiar șefi de secții la spitale!-foști șefi) care făceau pe slugile în case,
juriști care curățau grajduri și exemplele pot continua. În Italia, dl Druță nu a profesat, dar indiferent ce a
făcut, el și-a păstrat demnitatea, a rămas profesor adevărat. Scrisul a avut un
efect terapeutic, pe lângă acela, mai didactic, de a-și introduce compatrioții
în istoria, cultura și civilizația Italiei. Mi-a adus aminte de tata, profesor
și el, care, în momente mai grele pentru familia noastră (cu doi studenți de
întreținut!) era gata de ducă la muncă în străinătate. Era la modă (dincolo de
necesitatea elementară) de a lucra în străinătate pentru a ajuta copiii la
studii și a le cumpăra apartamente. Copii abandonați pentru care părinții
aproape necunoscuți se încadrau perfect în formula succintă: „mamă-tată-bani”.
Nu l-am lăsat pe tata să plece nicăieri, am zis că ne descurcăm noi cumva.”
Diana Leșan, medic
(Paris):
"Am galopat printre rândurile
cărții asemeni trupelor romane prin Europa, am sărit dintr-o epocă în alta, având
mereu in minte vocea calmă a autorului, cu vocalele sale sonore și rotunjite,
semn că a împrumutat in acești ani din muzicalitatea limbii italiene.
Autorul este unchiul meu și mă
mândresc cu acest lucru.
Și astfel, ba imaginându-mi
evenimente cheie orchestrate de personajele descrise, ba citind o poezie, ba cu
gândul la filmele enunțate, printre diferențele si asemănările expuse, am ajuns
la final, mult prea repede ...dar anume cuvintele înșiruite pe ultima pagină
mi-au plăcut cel mai mult, pentru că acolo m-am regăsit. Și acest final m-a făcut
să îmi doresc să studiez mai mult, să citesc mai mult și să aștept cu nerăbdare
următoarea sa carte.
Ce cred eu că ar trebui să reținem
din lecția domnului profesor este faptul că dorul de patrie devine mai ușor dacă
învățăm să iubim și să apreciem țările in care am ales sau am fost nevoiți să
plecăm; și, ca să o putem face, trebuie să vrem să le cunoaștem istoria, arta,
literatura, personalitățile și oamenii de lângă noi, așa cum ne dă exemplu
domnul Victor Druță.
Felicitări, nanule!"
Cartea mea poate fi găsită prin linkurile:
