DOI MANKURȚI SE IUBESC

Ziarul „La Repubblica” din 28 martie scrie despre căsătoria lui Almir și Dusica, el musulman, ea sârboaică creștină ortodoxă. S-au căsătorit la Srebrenița. Acest oraș, o enclavă musulmană pe teritoriul Serbiei, e locul unde sârbii ortodocși și dreptcredincioși ai lui Mladici au masacrat în șase zile ai lui iulie 1995, în timpul unei curățenii etnice de proporții, 8372 de musulmani. Șase din unchii lui Amir au pierit atunci. Familia Dusicăi s-a pierdut în haosul războiului, iar ea a crescut într-o tabără de refugiați.

Mă gândesc că între acești doi tineri se căscau prăpastiile adânci ale memoriei lor istorice. Ale religiilor diferite. Dar ei, proștii, ca niște adevărați mankurți fără memorie, au luat și-au făcut nuntă. După care au produs repede și un băietoi dolofan. Va deveni și acesta, la sigur, mankurt. Dar până una alta unii poate că l-au și etichetat drept „ciudovișcinoie tvorenie”, creatură monstruoasă născută din păcat. Filoislamiștii îl învinuiesc pe Almir că și-a ales o femeie care nu poartă vălul. Naționaliștii sârbi strigă caraul că se islamizează poporul sârbesc. Și numai oamenii normali, care totuși nu-s puțini, nu zic nimic. Ei știu că dragostea e absurdă. Și atotcuprinzătoare. Da, cam așa scrie „La Repubblica”. E drept că de mancurți nu pomenește nimic.

Iar eu mă folosesc de această istorie doar ca să-mi creez o ocazie pentru a spune că de la o vreme nu îmi prea plac cuvintele etnie și puritate. Parcă ar avea ceva în comun cu curățenia etnică a lui Mladici. Nu, nu fac aluzie la nimic. Știu că noi moldovenii nici nu ne gândim la curățenia etnică... Ei, poate numai așa, numai oleacă... I-am reproșat lui Ion Druță că s-a căsătorit cu o străină. Și lui Mircea Snegur. Poate și lui Lucinschi. Liberala, hm, liberala Ana Guțu i-a reproșat Nataliei Gherman că nu poate candida la funcția de Președinte al Republicii Moldova pentru că sângele ei nu este pur din punct de vedere etnic. Și lui John Onoje i s-a reproșat că nu e moldovean pur sânge. Și rusofonilor tot nu încetăm să le reproșăm că sunt ocupanți și fii de ocupanți și neamuri de ocupanți. Sunt străini, deci impuri... Da, e adevărat, dar o facem dintr-o pornire nobilă, vrem să fim puri și să avem o țară pură. Numai ortodocși, numai folclor, numai tradiție...

Cred că de fapt așa vroiau și sârbii lui Radco Mladici. 

Doi e mai mare decât unu

Nu-mi pasă deloc de felul cum a fost făcută Unirea Basarabiei cu România.

Sunt sigur că ideile socialiste – da, am putea să le numim și bolșevice – care circulau în Basarabia anului 1917, erau mult mai progresiste, din punctul nostru de vedere european de azi, decât ideile guvernanților României, care cu doar câțiva ani mai devreme înecaseră în sânge răscoala țărănească. Basarabia era setoasă de „dreptate, voie și pământ”, după cum zicea Mateevici. Dorea democrație. Se găsea într-o fierbere foarte asemănătoare cu perestroika. România distruge perestroika basarabeană cu o brutalitate demnă de anul 1907. Se răfuie cu bolșevicii. Realizează o unire formală care nu rezistă nici unei critici. Îi promite Basarabiei autonomie și după 5 minute i-o ia. Din punct de vedere economic, îi lasă pe țăranii basarabeni să creadă că pe vremea țarului era mai bine.

Dar. Așa cum o Republică Democrată Moldovenească independentă nu era credibilă – pentru că nu avea nici națiune, nici cultură, nici economie, nici resurse – atunci rămâne, măi fraților, că Unirea a fost un fapt pozitiv. Ne-a salvat de război civil și de ocupație sovietică pentru 22 + 3 ani. Ne-a lăsat să credem că, până la urmă, vom deveni o țară și o națiune împlinită.

Unirile pașnice sunt o invenție a sfârșitului secolului 20. Unitatea Italiei a fost realizată prin război și represii, și cu toate acestea Italia e o națiune solidă. România Mare a fost un fenomen pozitiv, indiferent de cum s-a făcut. Tocmai de aceea, atunci când vorbește de suferințele bieților basarabeni înglobați cu forța în România, Stepaniuc face demagogie. Trișează. Era în interesul Basarabiei să fie înglobată în România, pentru ca să nu fie astăzi prada unor întrebări, unor frământări absolut anacronice. Pentru că prin discuțiile noastre febrile despre identități noi pierdem trenul modernității, nu discutăm filosofie ori morală ori artă, dar ne pierdem pur și simplu vremea degeaba.

Astăzi, românii de pe planeta Terra au două țări. Iar doi, cer iertare pentru lipsa de originalitate, e o cifră mai mare decât unu. Îndrăznesc să-mi exprim opinia că poate asta e bine. Când vor trimite românii din România o interpretă de manele la un concurs muzical internațional, vor râde românii din Republica Moldova. Iar când va candida Traianus la Premiul Nobel pentru poezie, se vor prăpădi de râs românii din România. 
(http://vox.publika.md/politica/doi-e-mai-mare-decat-unu-202091.html )

Revoluția italiană

În timp ce în Moldova se fac discuții profunde de caracter etnico-tribal și se vorbește despre moldoveni, români, daci, ruși, ocupanți, istoria românilor și alte pătărănii, în Italia are loc o adevărată revoluție. Guvernul lui Mario Monti zguduie din rădăcini vechea așezare a țării, schimbă sistemul de pensionare, intervine pe piața muncii și redesenează prin trăsături hotărâte relațiile dintre clasa muncitoare și patronate. Piața muncii italiană, care era prea rigidă din cauza hipergarantismului, excesiva protejare a muncitorilor, este reașezată pe baze noi. Pe de o parte, patronii vor avea dreptul să concedieze mai ușor; pe de alta, reforma lui Monti dă o puternică lovitură muncii așa zis precare, cu un contract pe timp determinat, care devenise foarte frecventă în Italia.

Contractul pe timp indeterminat îi acordă angajatului un șir de evidente beneficii: concediu plătit, concediu medical plătit, salariul al 13-lea, o recompensă de circa un salariu mediu pentru fiecare an lucrat la încheierea activității. Nimic din toate aceste beneficii nu este prevăzut pentru posesorii unui contract de muncă pe timp determinat. Reforma lui Monti prevede că un tânăr de exemplu se angajează cu un contract de ucenicie (apprendistato), care durează 3 ani, după care patronul e obligat ori să-l concedieze cu o recompensă, ori să-i facă un contract pe timp indeterminat. În felul acesta vor fi favorizați tinerii, iar contractul pe timp indeterminat va deveni accesibil pentru toți.

Guvernul Monti are mână liberă să reformeze Italia anume în virtutea faptului că este un guvern tehnic și a fost împuternicit de partide să lupte cu hotărâre pentru ieșirea din criză a țării. Cele trei mari sindicate italiene, CGIL, CISL și UIL, au discutat energic cu reprezentanții guvernului reformele prevăzute. Dar nu s-a ajuns la un consens și guvernul a declarat că va merge înainte indiferent de acordul sindicatelor sau al partidelor. Iar sindicatele, la rândul lor, au amenințat cu declanșarea unor greve de masă.

Ascultând zgomotul revoluției italiene, mă surprind întrebându-mă: Dar noi, în Moldova, avem clasă muncitoare? Dar sindicate? Dar greve se fac? Dar dacă ești concediat, ai dreptul să mai iei salariu încă 15-27 de luni? 

FRONTUL ANTIEUROPEAN MOLDOVENESC

Noi, moldovenii, suntem vecini gard în gard cu Uniunea Europeană. Am declarat chiar că am vrea să ne integrăm în Europa. Ne place bunăstarea europeană, cultura europeană, stilul european. Nu ne place însă spiritul de libertate european. Ah, multiculturalismul. Ah, toleranța religioasă. Ah, toleranța minorităților sexuale. Mai ales asta de la urmă nu ne place.

Avem dreptate să nu ne placă. E natural să nu ne placă. Noi, descendenții unei civilizații țărănești, suntem obișnuiți cu cucoșul care călărește găina, cu dusul vacii la buhai, cu motanii care intră primăvara în călduri și miorlăie sinistru pe acoperișuri. Nu numai că suntem obișnuiți – iubim chiar cu o anumită gingășie aspră animalele acestea care urmează din timpuri imemoriale legea lui dumnezeu. Cârlanii și iezii primăverii ne înduioșează, simțim pentru vaca care a fătat cu bine o caldă gratitudine. Iată de ce iubirea unui mascul pentru alt mascul ori a unei femele pentru altă femelă ne pare o nebunie. E o nebunie pentru că nu dă fructe, nu produce cârlani, și nu se știe pe ce instincte, pe ce legături tainice se bazează. Și deci, rupe cercul naturii în care ne aflăm cu toții și se pune în afara legii lui dumnezeu.

Dar nu mai trăim demult într-o societate patriarhală. Omul s-a rupt de natură, mai bine zis a creat o continuare deosebită a naturii în noosferă, în sfera socială, în sfera spiritului. Și-a potențat nemărginit gândirea, și-a reprimat anumite instincte. A devenit o ființă liberă, care se creează pe sine însuși pe baza unor idealuri. Tinde să se rupă din vechile tipare, să inventeze lucruri și relații noi, să-și lărgească nemăsurat libertatea. Lucrul acesta a fost mai ales posibil în Occidentul industrializat, unde libertatea a avut o bază materială solidă. Iar homosexualitatea e un copil din flori a libertății. Puternic reprimată de religiile monoteiste de-a lungul secolelor, a fost încetul cu încetul acceptată în societățile democratice capitaliste. A devenit o opțiune de om liber. Homosexualii au fost mai întâi dezvinovățiți. Au fost mai apoi acceptați ca oameni obișnuiți. Astăzi e în curs legitimarea căsătoriilor dintre persoanele de același sex. Care legitimare nu este doar o chestiune de schimb de inele la biroul stării civile. Înseamnă și încadrarea acestor persoane într-o determinată categorie juridică, care prevede drepturi și obligații reciproce, dar și față de stat. ...Și noi, moldovenii, ce facem? Intrăm în noosferă ori rămânem la coada vacii? Acceptăm libertatea în întregime, ori așa, doar pe jumătate? Dar nu poți să fii gravidă, vorba ceea, numai oleacă.

Republica Moldova s-a cerut în clubul Europei și Europa i-a pus în față niște condiții. Printre care și adoptarea unei legi anti-discriminare, care nu prevede nici uniuni civile pentru homosexuali, nici căsătorii. Este o lege inofensivă care tinde să înlăture discriminarea minorităților. Dar iată că apare imediat frontul antieuropean moldovenesc, sfânta alianță a bisericii ortodoxe, partidului comuniștilor și partidului popular creștin-democrat, care deschid un foc turbat asupra acestei legi. Și ce este această lege? Un fel de spravkă pentru Europa că suntem sănătoși la cap!

Ei bine, partidele ca partidele, stau înglodate în populismul lor ticălos. Dar ceilalți? Că uite cât de puțini îs cei care au îndrăzneala să vorbească despre legea antidiscriminare, băieții de la Curaj.net , Natalia Ghilașcu, Vitalie Sprînceană. Să abordăm subiectul cu îndrăzneală, cu toate că știu că nu ne place. Și că am vorbi cu mai mare plăcere despre cârlani. Dar, dacă vrem în Europa, trebuie să ne placă nu numai euro și evroremontul.

Unirea, gripa de primăvară a moldovenilor

Nu sunt împotriva Unirii. Și nu sunt împotriva independenței Republicii Moldova. Nu am fost nici împotriva Uniunii Sovietice.

Sunt împotriva trăncănelii fără rost. Sunt împotriva unor slogane strigate în stradă fără acoperire teoretică. Sunt împotriva unor drapele inventate ad-hoc pentru a băga ură și zâzanie între țări. Sunt împotriva etichetărilor facile: moldovenist, românist, securist, bolșevic, fascist.

Unirea, făcută bine, pe baza unui proiect serios cu multe cifre și multe hărți, ar putea să însemne o mare victorie a tuturor cetățenilor Moldovei și a tuturor cetățenilor României. Dar unde este proiectul? Care dintre marii politicieni și intelectuali ai celor două țări l-au semnat?

Republica Moldova să zicem că este un proiect. Dar este oare clar acest proiect? Avem noi un plan serios pentru limba română ca limbă perfect funcțională în Moldova? Avem noi un plan serios cu privire la Transnistria? Și avem noi un plan serios cu privire la salvarea noastră economică?

Îmi scăpase vorba că nu am fost nici împotriva Uniunii Sovietice. Da, domnilor, muieți repede pana în călimară și scrieți în dreptul numelui meu înjurătura bolșevic, ori kaghebist. Nu am fost împotriva Uniunii Sovietice, țara mea, care începuse în 1985 o revoluție nemaipomenită. M-a emoționat acea revoluție, am participat la acea revoluție, am crezut sincer că țara aceea imensă va reuși să renască pe baza libertății popoarelor și a democrației. Și am deplâns sincer prăbușirea, din cauza ticăloșiei și a miopiei unor politicieni, a acelui proiect grandios, Uniunea Sovietică.

Dați-mi niște proiecte serioase. Ori cel puțin scrieți niște cuvântări după toate legile retoricii și pronunțați-le de la niște tribune înalte. Că m-ați plictisit.

DE VORBĂ CU MILANEZA LUDMILA CHIVRIGA

Pe Ludmila Chivriga am cunoscut-o pe facebook. Văzând că e milaneză, m-am interesat de viața moldovenilor de la Milano, despre care nu am prea văzut să se scrie. Mi-a spus despre ceea ce face ea. Și așa am aflat că Ludmila are o istorie interesantă, o biografie de imigrantă care poate fi dată drept exemplu de succes. A parcurs un drum lung și greu de la a fi clandestină și a lucra la negru până la a avea o activitate autonomă și a conduce o asociație cum e „Integrazione in Italia”.

Aventura ei începe în 2000, când sosește în peninsulă cu multe visuri, dar fără să știe nimic despre realitățile italiene. A trebuit să lucreze la negru și să fie plătită rău, să îndure diverse umilințe, să locuiască în case abandonate. Dar, după mai multe peripeții, a reușit să se pună în regulă prin legea Bossi-Fini. De aici drumul ei a fost în urcuș. A fost angajată de o societate care oferea diverse servicii. S-a integrat bine în societate, a avut rezultate bune și bune relații cu colegii de muncă și clienții. Iar lucrul acesta i-a ajutat ca la un moment dat să se pună pe picioare proprii, să-și deschidă deci o societate de servicii a sa. Și, deoarece în societățile de servicii majoritatea angajaților sunt imigranții, Ludmilei Chivriga i-a venit și ideea de a pune pe roate o asociație care să ajute la integrarea socială a străinilor.

Așa apare, în ianuarie 2011, „Integrazione in Italia”.

- Ludmila, astăzi integrarea e un cuvânt foarte la modă. Ce înseamnă pentru tine integrarea, promovezi poate o standardizare a tuturor imigranților și ruperea tuturor legăturilor cu trecutul lor?

- Pentru noi, cei de la „Integrazione in Italia”, integrarea înseamnă, în primul rând, bune raporturi cu instituțiile statului. În rândul al doilea înseamnă bune raporturi de muncă cu patronii și administrațiile întreprinderilor. Iată de ce asociația noastră își propune să ajute imigranții la rezolvarea tuturor problemelor care țin de birocrația statală sau relațiile de muncă. Oferim în acest sens consultanță la un înalt nivel profesional. Dar promovăm și acțiuni social-culturale, care presupun manifestări de obiceiuri și culturi ale altor popoare. Cu cât ne cunoaștem mai bine, cu atât ne împăcăm mai bine, iar diversitatea e o bogăție a tuturora. Prin urmare suntem contra standardizării.

- S-a vorbit mult anul acesta în Italia despre cetățenia pentru fiii imigranților. Ce părere ai în această privință?

- Sunt de acord, știu cât de rău se simt noii italieni, copiii imigranților din prima generație, care au învățat în școala italiană, au inspirat prin toți porii cultura italiană, dar nu sunt egali cu colegii lor care au părinți italieni. Asociația noastră a promovat în acest sens mai multe inițiative. Cred că în primul rând trebuie să vorbim mult despre drepturile noastre. Și anume pentru a facilita discuțiile Integrazione in Italia a deschis site-ul http://www.integrazioneinitalia.it/ . Mă folosesc de prilej și-i rog pe toți cei interesați să ne acceseze și să intre în contact cu noi. Mai mult, declar că avem intenția de a da spațiu pe site-ul nostru tuturor asociațiilor care încă nu dispun de mijloacele necesare pentru a se face auzite și cunoscute. Visul meu e ca de pe acest site să lansăm campanii transnaționale de sensibilizare a opiniei publice în materie de drepturi și antidiscriminare.

- Care alte lucruri frumoase prin concretețea lor a realizat „Integrazione in Italia”?

- Faptul că avem un oficiu, o adresă la Milano, un site sunt deja lucruri „foarte frumoase prin concretețea lor”, ca să-ți răspund cu cuvintele tale. Uite, am strâns relații de parteneriat cu unele ONG-uri din Africa, mai ales din Guineea și Coasta de Fildeș și colaborăm cu ele în vederea îndrumării la lucru a tinerilor din acele țări și în vederea asistării copiilor și tinerilor imigranți în Italia. Colaborăm cu cele mai diferite cùlturi religioase și biserici, ortodocși, catolici, degrabă îi înscriem în acest registru și pe musulmani. Și deci, o spun clar, pentru noi diversitatea este o bogăție, nu o problemă.

- Și totuși, eu am să insist cu „concretețea”. Dă-mi numele câtorva colaboratori de ai tăi.

- Iată. Consultanții Cinzia Passera și Giiseppe Nocera, apoi Vasile Botezatu și Nadejda Botezatu, apoi Fadiga Sekou, care vine din Africa. Avem și avocatul nostru, care intervine atunci când situația o cere.

- Bine, iar acum îți propun să vorbim despre grandoarea planurilor tale de viitor.

- „Integrazione in Italia” va construi într-un viitor apropiat un centru pentru copii, unde să fie prezent un ambulator medical și un punct de colectare a hainelor și jucăriilor uzate pentru copiii extracomunitarilor. Ar fi de mare ajutor pentru emigranții proaspăt veniți în Italia și pentru copiii lor. Iar visul meu, știi care este visul meu? Să fac un mare centru de primire și orientare pentru emigranți! Modern, frumos, curat!..

- Dar sunteți așa de bogați ca să vă permiteți construirea unui centru pentru copii?

- Nu suntem bogați. Suntem mai degrabă ambițioși. Și asta mă face să cred că visul meu va deveni realitate.

Să-i urăm Ludmilei succes și împlinirea tuturor viselor.

„MOLDOVENI ÎN ITALIA”

Așa se numește ghidul pentru orientarea și integrarea socială a moldovenilor în Italia apărut anul trecut cu susținerea financiară a Uniunii Europene și cu suportul proiectului „Susținerea implementării componentei de migrație și dezvoltare a Parteneriatului pentru Mobilitate UE – Moldova”, finanțat de UE și implementat de OIM în parteneriat cu Guvernul Republicii Moldova. Inițiativa de publicare a acestei broșuri aparține Tatianei Nogailîc, președinta asociației „Assomoldave”, care a fost și directorul proiectului „Moldoveni în Italia”, având ca partener Centrul Diaspora Moldova-Italia, în persoana domnului Oleg Josanu.

Așadar, Tatiana Nogailîc, o moldoveancă bine cunoscută la Roma și prin alte proiecte și activități dedicate comunității, explică pe primele pagini ale broșurii de ce a fost necesară publicarea ghidului.

Cu toate că internetul oferă răspuns la toate întrebările, situația cetățenilor moldoveni din Italia e foarte descurajantă în ceea ce privește informarea. Un număr destul de mic de moldoveni au acces la un calculator, iar mulți din cei care îl și au, îl utilizează mai ales pentru a face convorbiri gratis pe skype sau odnoklassniki, rămânând în continuare slab informați. E o situație gravă mai ales pentru badante, care trăiesc de multe ori într-o mare izolare. Și deci, dacă o moldoveancă, de exemplu, nu are permisul de ședere, iar pe de asupra mai este și slab informată, ea riscă să trăiască într-un stres continuu. Se va simți urmărită și persecutată, va avea frică să iasă din casă pentru ca să n-o aresteze poliția, nu va cunoaște acele drepturi pe care i le asigură statul italian chiar dacă nu posedă un permis de ședere. Apoi, de multe ori se întâmplă că cetățenii moldoveni nu sunt la curent cu serviciile sanitare de care pot beneficia și nu cunosc procedurile de acces la structurile sanitare. Nu cunosc bunăoară unde și cum pot să-și aleagă un medic de familie, ce documente sunt necesare pentru aceasta.

Tatiana Nogailîc

Ghidul deci vine să suplinească aceste lacune ale informării. Este de un enorm ajutor pentru proaspeții debarcați în Italia, oferind informații despre centrele de primire, unde să mănânce, să se spele și să doarmă gratis, informații despre bisericile unde pot găsi un ajutor în cazuri dificile, ghișeul unic al imigrării, Serviciul Sanitar Național și multe altele. Dar broșura este utilă nu numai novicilor, ci și, ca să zicem așa, imigranților înrăiți, moldovenilor care au făcut peri suri aici, în Italia. Oferă o colecție foarte bogată de adrese electronice și linkuri utile. Oferă o privire de ansamblu asupra emigrației moldovenești în Italia. Iată denumirile incitante ale unor capitole: Șederea; Munca; Reîntregirea familiei; Sistemul de prevederi sociale; Sănătatea; Locuința; Servicii utile în Italia; Învățământul, organizarea educațională italiană. I s-ar putea reproșa acestei broșuri doar slaba redactare a unor pagini. Informații detaliate despre carte pot fi găsite aici: http://ghidmoldoveniitalia.blogspot.com/ . Descărcarea cărții în pdf poate fi făcută de la: http://www.italia.mfa.md/img/docs/originale-guida-dei-moldavi-in-italia.pdf .

M-au impresionat plăcut cuvintele lui Franco Pittau, coordonator la Dossier Statistico Immigrazione Caritas/Migrantes, din introducerea cărții: „Moldovenii sunt o mare colectivitate, dar nu numai prin numărul de 124.270 de persoane (la începutul anului 2011) cât numără în Italia. Sunt o mare comunitate și prin bogăția tradițiilor lor culturale și religioase, atitudinea binevoitoare față de Italia, atașamentul pe care îl au față de familiile lor de departe, disponibilitatea de a susține prin munca lor familiile italiene, simțul recunoștinței și cel al prieteniei. Alte comunități de imigranți au reușit să se facă iubite numai după mulți ani de zile, pe când pentru moldoveni simpatia italienilor s-a declanșat aproape că imediat.” Ne cresc urechile de la aceste laude, dar trebuie să înțelegem desigur că șiretul domn Pittau ne laudă cu multă pedagogie, pentru ca să ne convingem noi înșine că suntem băieți deștepți și să nu ne abatem niciodată de la calea cea dreaptă.

Nimeni nu poate crește singur

În fiecare zi ne batem joc / De păsări, de iubire și de mare / Și nu băgăm de seamă că, în loc, / Rămâne un deșert de disperare... Ieri mi-am amintit de aceste versuri care răsunau demult, în tinerețea mea legănată de cântecele lui Tudor Gheorghe. Mă aflam la Accademia di Romania, casa culturii române de la Roma, pe unde călcase cândva și George Călinescu. Accademia di Romania găzduiește cu multă generozitate și manifestările basarabenilor noștri. Iar versurile lui Romulus Vulpescu mi le amintisem în legătură cu subiectul conferinței la care participam: Proiectul Nessuno può crescere solo (Nimeni nu poate crește singur), care ridică problema copiilor abandonați, dar și a copiilor neglijați pentru că părinții lucrează prea mult și nu au vreme să se ocupe de ei. E un proiect la care lucrează mai multe asociații românești și care are menirea să sensibilizeze opinia publică în legătură cu generația în creștere. A se vedea și: http://www.nessunopuocresceresolo.eu/html/rumeno/home.html

Mama și fiica, o familie din Republica Moldova, reîntregită de curând

Și într-adevăr, din cele spuse în sala de conferințe care era arhiplină, noi, emigranții, de multe ori nu băgăm de seamă cum în sufletul copiiilor noștri abandonați sau neglijați crește amenințător un deșert de disperare. Ne lăsăm copiii cu scuza că o facem în numele viitorului lor. Îi copleșim apoi cu bani și cadouri trimise de departe. Pe când copiii au în primul rând nevoie de prezența noastră, de dragostea noastră. Și fără această dragoste se ofilesc, se închid în sine, se frâng, se înrăiesc, mor. Da, mor, la propriu, nu la figurat. Sala a vizionat cu multă emoție un scurt metraj de 15 minute în care se vorbea despre o fetiță din România, lăsată cu bunica de mama plecată la muncă în Italia.

Ce s-a mai spus la conferință? Că românii sunt cea mai mare comunitate străină din Italia și că sunt totodată primii pe lista străinilor care au cumpărat case și apartamente. Că problema locuinței este totuși mare pentru români, mai ales pentru românii romi. Că țiganii români sunt totuși mai instruiți și mai calificați în comparație cu cei care provin din alte țări. Că românii au de suportat în Italia încă multă discriminare; și de aceea se întâmplă de multe ori ca copiii românilor să încerce să-și ascundă identitatea națională, iar părinții să refuze a-și trimite copiii la cursurile de limbă și civilizație românească din școli. Că școala românească se dovedește a fi de multe ori mai bună decât cea italiană, ceea ce îi ajută pe copiii români care au învățat în România să se integreze mai ușor în școala italiană. Că sunt în România 350.000 de copii fără un părinte sau fără ambii, din cauza emigrației...

DESPRE DREPȚII NOȘTRI

„Corriere della sera” din 10 martie scrie în articolul „Il vescovo antinazista e quei Giusti da ricordare” despre oamenii care au reușit să oprească, prin tăria lor morală, desfășurarea unor cumplite crime. Și o face în legătură cu inițiativa unui grup de europarlamentari italieni de a institui o zi europeană a Drepților. Adică a acelor eroi ai comunităților care, într-o epocă dominată de ticăloși și asasini, ne-au permis să nu pierdem speranța în umanitate, și-au riscat viața pentru a salva alte ființe umane.

Sunt aduse drept exemplu câteva nume. Italianul Giorgio Perlasca a salvat viața a peste 5 mii de evrei din Ungaria, dându-se în fața autorităților fasciste drept diplomat spaniol. Un alt italian, Giacomo Gorrini, consul italian în Trapezunt, a descris genocidul armenilor. Oskar Schindler zmulse din ghiarele morții circa o mie de evrei cu pretextul de a-i angaja la fabrica sa. „Corriere della sera” vorbește și despre alți drepți mai puțin cunoscuți, care cred că ne-ar interesa și pe noi în mod deosebit. E vorba de episcopul bulgar Kiril, din Plovdiv, și de un alt bulgar, Dimitar Peșev, care era pe timpul războiului vice-președinte al parlamentului din Sofia.

Se spune că între 9-10 martie 1943 naziștii grămădiră la gara din Plovdiv circa 8500 de evrei și începură să-i încarce în trenuri pentru a-i expedia la Treblinka. Aflând despre aceasta, episcopul Kiril merse la gară în fruntea a 300 de credincioși ortodocși. Și, sub ochii uimiți ai soldaților germani, încerca să deschidă vagoanele și să se urce la deportați. Să mă deporteze și pe mine, zicea și cita Cartea lui Ruth: „Unde vei merge tu, voi merge și eu; unde te vei opri tu, ma voi opri și eu; poporul tău va fi poporul meu, dumnezeul tău va fi dumnezeul meu!” Și, minune, naziștii au cedat. Evreii au fost lăsați să meargă la casele lor.

Atunci când germanii au insistat cu deportarea evreilor, Dimitar Peșev, vice-președinte al parlamentului bulgar, patriarhul Ștefan și episcopul Kiril au scris o scrisoare foarte dură către țarul Boris, aliatul Germaniei, o scrisoare care a fost semnată de mai mulți parlamentari și care vorbea despre rușinea de care s-ar fi acoperit Bulgaria dacă ar fi deportat evreii. Țarul i-a dat ascultare. Și astfel, naziștii au fost nevoiți să renunțe la exterminarea evreilor, dezamăgiți tare de „lipsa de iluminare ideologică” a aliaților bulgari.

Poate că avem și noi moldovenii drepții noștri. Dar nu-i știm. Poate că a ieșit vreun preot să protesteze în fața convoaielor de evrei care treceau prin satele basarabene, ținând drumul spre Transnistria. Dar nu-l știm. Poate că a bătut cu pumnul în masă vreun lucrător de partid în vreun raikom, protestând contra masacrării moldovenilor prin foametea din 1946-1947, când au pierit vreo 200.000 de suflete? Poate, dar nu-l știm. Poate că a urcat vreun scriitor sovietic moldovean - de bună voie și din solidaritate pentru poporul pe care îl cânta în versuri – în vagoanele de vite a deportaților în Siberia? Poate, dar cum îl cheamă? Poate că nu-i știu eu, și-mi cer iertare. Spuneți-i pe nume voi.

De fapt, mă gândesc că nu e posibil ca drepții să ne lipsească. Și dacă ar veni azi la putere în Moldova un regim tare (așa cum le place unora), care să-i bage pe toți homosexualii în vagoane și să-i trimită la crematoriu, apoi părintele Marchel de la Bălți ar protesta și el. Ba poate că s-ar culca chiar pe șine în fața trenului. 

Apel către națiune

  

Ion e un moldovean de-al nostru, om de treabă, cu universitatea făcută, cu o educație decentă, bun patriot al țării sale. Dar, pornind dintr-un spirit de independență țărănească pe care i l-au educat părinții, buni gospodari la ei în sat, Ion nu acceptă în niciun fel ideea unirii Basarabiei cu România. El e de părerea că Republica Moldova urmează să rămână independentă. Independentă, pentru că așa îi place lui, pentru că așa l-a învățat tată-său, și lui taică-său nu i-a plăcut colhozul niciodată! Chiar să fim mai săraci, dar independenți la noi acasă! Ei bine, dar iată că Ion, moldoveanul nostru independentist, a avut o problemă. Într-o zi a intrat într-o discuție înfocată cu un unionist și, la un moment dat, a simțit că-i lipsesc argumentele. Nu reușea nicidecum să-l contrazică pe unionistul care turuia fără oprire! A trebuit deci să se întoarcă acasă nervos și indispus.

S-a așezat atunci la computer și a început să caute argumente în favoarea independenței țării sale iubite Moldova. Și a dat aproape că imediat de site-ul www.moldovenii.md . Dar a fost suficient ca omul nostru să intre la o adâncime de 5 cm în textele despre etnogeneza moldovenilor ori în demonstrațiile despre aceea că moldovenii nu-s români, că a și realizat un lucru. Autorii care se dau drept vajnici apărători ai statalității moldovenești sunt pur și simplu niște ignoranți. Textele lor (dar e exagerat să numești acele mâzgăleli texte) sunt o chisăliță indigestă de date istorice, termeni din genetică, moralizări dulcege și alte ingrediente rău mirositoare.

Îngrețoșat rău, moldoveanul nostru a ieșit la balcon să fumeze o țigară. Își dădea seama că țara sa iubită are de suferit enorm de la tipii care scriu pe acest site. Lumea ne citește, și lumea crede că toți moldoveni îs așa de proști. Românii ne vor arăta cu degetul ca pe niște monstruoase curiozități! Iar în felul acesta ideea însăși a independenței Republicii Moldova s-ar putea să ajungă de râsul curcilor. Șă fie compromisă pentru totdeauna!..

Ion a intrat în casă și a scris, inspirat cum era, un apel către națiune, în care îi ruga pe concetățeni să boicoteze cu hotărâre www.moldovenii.md și pe autorii lui. Oare cum suna apelul? 

DESPRE CARACTERUL BĂTĂIOS ȘI EXPLOZIV AL MĂMĂLIGII MOLDOVENEȘTI

  

Despre Moldova se vorbește din ce în ce mai mult. Pe când se scufunda Concordia, ieșea la suprafață subiectul Domnicăi Cemortan, care, trebuie s-o recunoaștem, a luptat contra anonimatului cu o convingere si o forță demne de toată admirația. Poate să nu ne placă faptul că Domnica a încercat să facă din Schettino un erou, dar nici nu ne impune nimeni s-o credem. Fata s-a autopromovat. A ajuns să dea interviuri unor cotidiane englezești ca Daily Mail. Și e bine ca numele Republicii Moldova să fie asociat în Occident nu numai noțiunilor de „badante” și sărăcie. Domnica Cemortan are caracter, este un caracter. Și anume prin caracter trebuie să ne impunem în lume.

E mai măgulitor să citești despre Domnica decât despre faptul, de exemplu, că la 1-2 martie s-a reunit, în sediul Ministerului Muncii și Politicilor Sociale de la Roma, Comisia Interinstituțională a Proiectului „Addressing the Negative Effects of Migration on Children and Families Left Behind”, proiect care își pune ca scop să ofere asistență numeroșilor minori moldoveni care se află în dificultate din cauză că le lipsește tutela părintească. E adevărat, problema există, dar e înjositor pentru noi emigranții să aibă altcineva grijă de copiii noștri când se știe că tocmai de dragul acelor copii, și în numele viitorului lor, noi am plecat în lume cu traista-n băț.

Dar să revenim la caracterul bătăios și exploziv al mămăligii moldovenești. Da, cred într-adevăr, fără șagă, că avem și noi un pic de caracter. Dovadă mi-i faptul că am reușit să organizăm sedința comună a guvernelor Republicii Moldova și României! A avut loc la Iași, în 3 martie 2012, la Universitatea „A.I. Cuza”. Rezultatul acestei ședințe a fost semnarea unor foarte importante acorduri interstatale, care ne fac să credem că ceva se mișcă și la noi. Vlad Filat, premierul Republicii Moldova, și Mihai Răzvan Ungureanu, șeful guvernului de la București, au semnat 8 protocoluri și acorduri de colaborare. S-a lucrat în direcții strategice pentru ambele țări: apropierea Republicii Moldova de Uniunea Europeană, îmbunătățirea mediului de afaceri, creșterea exporturilor românești, proiecte energetice de anvergură. E impresionant în acest sens proiectul gazoductului Ungheni-Iași, o investiție de 19 milioane de euro, care va da României posibilitatea de a exporta ca și de a importa gaze, iar Republicii Moldova îi va diversifica sursele energetice. A fost pus în discuție și proiectul unei căi ferate cu ecartament îngust, care să lege Chișinăul de Europa. Realizarea acestui proiect ar face ca trenurile de pasageri să nu mai staționeze ore interminabile în gară la Ungheni, pentru schimbarea roților. Emoționant, nu-i așa? Comunicarea între cele două țări va fi favorizată și de punerea în practică a interconectării viitoarei autostrăzi Târgu-Mureș – Iași – Ungheni cu rețeaua de drumuri moldovenească, prin construcția unui pod peste Prut, la Ungheni.

Să sperăm că aceste fapte de caracter, realizate de Mihai Răzvan Ungureanu și Vlad Filat – apropo, ambii absolvenți ai Universității „Alexandru Ioan Cuza” - să fie de bun augur. Și sperăm ca românii și moldovenii să nu ia exemplu de la mișcarea italiană No Tav, protestând contra autostrăzilor și căilor ferate, în numele unui plai strămoșesc pur și necontaminat. Dar la Iași s-a manifestat totuși. În fața clădirii Universității, acolo unde avea loc ședința comună a celor două guverne, grupuri de cetățeni români au protestat cu lozinci anti-Băsescu. Tineri din Noua Dreaptă au scandat sloganuri unioniste. Tot pentru unire a manifestat o delegație a Consiliului Unirii, proaspăt format, în frunte cu Vitalia Pavlicenco, președinta Partidului Național Liberal din Republica Moldova.

Între timp la Chișinău Igor Dodon, președinte al Pardidului Socialiștilor, a condamnat ședința comună a guvernelor moldovean și român. Motivul ar fi aniversarea de 20 de ani de la declanșarea războiului de pe Nistru. Acest pas nechibzuit, declară Dodon, poate provoca suspiciuni și neîncredere din partea Transnistriei, deoarece este periculos să suprapui pe comemorarea conflictului armat cu Transnistria o ședință comună moldo-română a executivelor, o ședință care nu va fi lipsită și de o retorică interpretată ca unionistă... Vai de mine și de mine, să nu cumva să se supere Transnistria! Desigur, domnule Dodon, retorica drumurilor de fier, a autostrazilor, a conductelor de gaze e unionistă în cel mai înalt grad. Și sper ca anume această retorică unionistă s-o promovăm cu energie. Și cu mult caracter.