Suntem moldoveni și punctum

SUNTEM MOLDOVENI ȘI PUNCTUM
Marian Lupu vorbește într-un interviu despre dreptul lui de a se considera moldovean,tot așa cum alți cetățeni ai Republicii Moldova ar avea dreptul să se considere români. Pare clar pentru toată lumea ca o democrație să conceadă,în rând cu atâtea alte drepturi,și acesta. Și numai mie clar nu îmi este de ce niște adevăruri recunoscute de orice savant care se respectă și de orice dicționar ar trebui supuse votului democratic și sondajelor de opinie. Aplicarea corectă a dicționarului la realitatea moldovenească ne-ar da următoarea situație. Populația de bază a Republicii Moldova e de etnie română,pentru că vorbește limba română. Națiunea care locuiește în Republica Moldova se numește „moldoveni”,pentru că așa se cheamă statul. Moldovenii de naționalitate pot fi români,ruși,ucraineni etc din punct de vedere etnic,dar lucrul acesta în lumea de azi este puțin relevant. Deci,parafrazându-l pe Eminescu,suntem moldoveni și punctum. Lucrul acesta nu poate fi pus la îndoială,nu trebuie discutat în foruri democratice,pentru că este un dat de fapt,o realitate. Există statul Republica Moldova și prin urmare există națiunea moldovenească. Facem noi parte din poporul român? Nu. Din poporul român fac parte ungurii din Ardeal,ucrainenii din Bucovina,tătarii din Dobrogea,dar moldovenii din Republica Moldova nu fac parte. Moldovenii,rușii,ucrainenii,găgăuzii și celelalte etnii din Republica Moldova formează poporul moldovenesc. Dar are oare dreptul etnia românească de națiune moldovenească să-și numească limba maternă „moldovenească”? Da,are,pentru că cine îi poate închide gura? Dar din punct de vedere moral ar fi un furt,un plagiat. Din punct de vedere logic-o absurditate. Limba română își are autorii ei și aceștia sunt originari din Basarabia doar într-o infimă minoritate. Limba română e un produs de origine controlată,nu-i poți lipi o etichetă după bunul tău plac. Nu poți scrie pe ceea ce este „formaggio parmigiano” „sâr budjakskii”.
Prin urmare,atunci când este făcut un referendum ori un sondaj serios de
opinie,nu poți merge în popor cu ideile confuze. Unul se declară român și tu așa și scrii,altul se declară moldovean și tu așa și scrii. Eu vorbesc moldoveneasca. Da' eu româna! Bun,așa și scriem! Democrație,domnule! Ba e rahat,nu democrație! După un astfel de referendum rezultă că în Republica Moldova locuiește o minoritate mizerabilă de români etnici,ceea ce este absurd. Omul simplu și ignorant poate să spună vrute și nevrute. Dar funcționarul de stat trebuie să aibă indicații precise. Cetățenii moldoveni care au ca limbă maternă româna vor fi scriși la compartimentul „etnia” ca români. Și punctum.

DESPRE COMUNISTI,CU CALM

DESPRE COMUNIȘTI,CU CALM
Unele minți înfierbântate de pe malul Bâcului propun punerea în afara legii a partidului comunist ori măcar a simbolisticii comuniste și li se pare,în rătăcirea lor pe miriștile libertății,că nu a existat pe fața pământului o ideologie mai odioasă ca aceea comunistă,un regim mai odios ca acela sovietic,un partid mai scârbavnic decât acela al lui Voronin. Dar nu-și dau seama că multlăudata democrație e capabilă să comită și ea nedreptăți și atrocități cu nemiluita și că,prin urmare,am face mai bine dacă nu am judeca oamenii și țările doar după apartenența lor la o ideologie sau alta. Am încerca mai degrabă să socotim cu luare aminte ce a fost bun sau rău în faptele unui personaj sau altul,în istoria unei sau altei țări.
În această ordine de idei,Uniunea Sovietică n-a fost doar țara gulagurilor. A fost o țară de oameni vii care au visat și au gândit și au crezut sincer în comunism. Au crezut în idealuri și mulți din conducătorii ei. N-au fost niște monștri care au manipulat propagandistic masele,dar au încercat să facă bine poporului lor așa cum au știut. Și nu au dat greș întotdeauna. Am avut în Uniunea Sovietică un învățământ destul de bun,a fost lichidat analfabetismul,a crescut cu ritmuri susținute nivelul de trai al populației,am beneficiat de nenumărate bunuri culturale și materiale. Elitele din cultură,știință,politică pe care le are Moldova azi sunt în cea mai mare parte „made in USSR”. E adevărat că nu era perfectă Uniunea Sovietică. Dar arătați-mi o țară care să fie perfectă. Statele Unite au distrus aborigenii,au bombardat Hiroshima,au făcut oribile experimente eugenetice,au susținut sângeroasele dictaturi din America Latină,s-au pătat cu atâtea fapte rușinoase în Irak. Anglia,Franța,Italia au păcatele lor. Apoi,nu poate fi pus un hotărât semn de egalitate între o doctrină și ceea ce gândește în capul lui un adept al acestei doctrine. Realitatea sovietică nu prea corespundea cu marxismul și de la o țară socialistă la alta existau foarte multe deosebiri.
Prin urmare,anticomuniștii înrăiți ar face bine să-i considere pe comuniști ca pe niște egali ai lor,membri ca și ei ai unei societăți democratice,în care ai dreptul deplin să gândești liber,să te asociezi liber,să votezi liber. De ce să-i interzici? De ce să interzici secera și ciocanul,acest simbol de solidaritate căruia nu-i lipsește o anumită frumusețe?

DERIVA UNUI ZIAR, ,,LITERATURA ȘI ARTA''

1.Din ştiinţa istorică noi acumulam
deşteptăciunea vieţii umane, raţionalismul şi
practica pozitivă.
2.Din cauza politicii
comuniste s-au ivit mai multe stafii, fantome,
persoane urâte la suflet, slabe, nepregătite,
nişte sărăntoci care au distrus ştiinţa istorică.
3.În ultimul timp s-au accelerat atacurile massmedia
comuniste şi de orientare rusească împotriva
Istoriei Românilor, au respins într-un
mod brutal şi antiuman propunerea prim-ministrului
Vlad Filat de a reintroduce în şcoli
cursul de Istorie a românilor ca un eveniment
firesc în sistemul de învăţământ. În aceste
condiţii, un oarecare „Saigak” (este un nume
de animal) scrie că, chipurile, „populaţia
Moldovei nu va susţine niciodată ideea de a
studia în şcoli istoria românilor”
4.Istoria românilor
ne este străină”, scrie Olga Padalka
(Ibidem). De ce? Pentru că această doamnă
cu un nume de familie foarte urât („Padalka”
provine de la rusescul «padal’», ceea ce
înseamnă stârv, hoit, mortăciune), ca şi alţii,
n-au studiat-o şi nici nu doresc s-o cunoască.
5.După cum spunea Voltaire,
adevărul şi monumentele ştiinţifice există
veşnic, ele fiind permanente.
Anton MORARU,
dr. hab. în istorie, prof. Univ.

Nu ai nevoie de mai multe citate pentru a te convinge de nivelul intelectual și probitatea științifică al unui doctor habilitat în istorie,profesor Universitar cu majusculă,Anton Moraru. Că omului cu idei atât de bizare i se permite să învețe generațiile tinere la Chișinău e o problemă. O alta însă e cum poate Nicolae Dabija să-l publice în Literatura și Arta. Da,domnule Dabija,am văzut cum ați deraiat cu toată echipa ziarului într-un naționalism răsuflat,în misticism și hagiografie. Și îmi pare sincer rău,LA era cândva un ziar bun. Dar să ajungeți să umpleți paginile ziarului cu așa gunoaie,sincer va spun,n-am crezut niciodată!

Apeducte la Roma

APEDUCTE LA ROMA

Cu niște ani în urma a trebuit să întâlnesc la Roma o cunostință din Chișinău. După ce am lăsat bagajele și am stat la masă, ieșirăm să vedem orașul. Ne plimbarăm pe la Colozeu și pe Bulevardul Forurilor Imperiale, admirând statuile împăraților, Columna lui Traian, săpăturile arheologice. Trecurăm prin Piața Veneția pe lângă Altarul Patriei și privirăm la balconul de unde Mussolini își pronunța incendiarele discursuri. Ne ridicarăm pe colina Capitoliului să salutăm celebra Lupoaică... Însera, și de acolo de sus se vedea cum Cetatea Eternă îsi aprinde luminile sub un cer încă de un albastru adânc...
-Ei,ce zici,..am cerut o părere.
- Chișinăul nostru e mai frumos, a urmat răspunsul, răspicat și fără drept de
apel.
...Nu vreau să zic că ar fi urât Chișinăul. Dar Roma e orașul prin excelență. Aici trecutul nu stă în cărțile de istorie: îl calci, îl pipăi, îl miroși - cum am văzut că făcea un turist pistruiat cu pietrele Colozeului. Aici arta nu e dosită în umbra muzeelor: o admiri în plină stradă, te fotografiezi cu ea la braț. Aici teatrul, circul nu sunt instituții unde intri doar dacă ai luat bilet: poți vedea teatrul de păpuși cu reprezentația în curs direct pe trotuar, înconjurat de o duzină de copii; iar clovnul pe picioroange poate să-ți batjocorească pălăria doar așa, ca să se mai distreze trecătorii.
Apoi Roma e un oraș plin de viață și diversitate. În Piața Argentina, pe locul unde au fost dezgropate niște temple, acum este o colonie de pisici; face să le vezi cum stau impasibile pe lespezile antichității și pozează turiștilor. Tibrul, chiar în centrul orașului, fojgăie de pești, de rațe sălbatice, de pescăruși. Iar străzile sunt pline de toate rasele lumii.
Parcul Apeductelor de la Cinecittà îmi place în mod deosebit pentru că aici se unește într-un mod fericit trecutul cu prezentul, satul cu orașul, lucrătura omului cu dezlănțuirea organică a naturii. Parcul de jocuri pentru copii, cu poni și măgăruși, cu teren pentru patinele pe rotile, e chiar alături de o ramură mai modernă a apeductului, construită în evul mediu de statul papal. O poți apuca la întâmplare în orice direcție, pe cărare ori de-a dreptul. Oricum vei merge, vei da de un apeduct. Unele sunt mai ruinate, altele mai întregi. Alături sunt terenuri cu proprietăți agricole, o stână, câmpuri semănate cu grâu sau cu lucernă. Miroase ca în Moldova grâul ce dă în pârg, ca în Moldova lucerna proaspăt cosită. Și oile behăie ca în Moldova. Prin grâu se văd maci roșii. Aș zice că e sângele gladiatorilor dacă aș fi mai sentimental. Pe marginea cărărilor crește o nalbă viguroasă cu flori violete. Tufele de mure se cațără îndrăznețe pe ruine. Pe la sfârșitul verii aceste mure negre, dulci și mășcate , sunt un deliciu. Unii copaci cresc chiar sus-sus pe creasta apeductului. In locurile unde construcția s-a prăbușit, se vede canalul interior prin care circula apa. ,,Sclavi nemernici! Ați lucrat rău! Nici 3000 de ani n-au trecut și zidul se și prăbușește!” m-am adresat într-o zi trecutului; și am zâmbit.
In Parcul Apeductelor mă duc să mă plimb sau să gonesc bicicleta. E o rafinată plăcere să pedalezi stârnind colbul pe cărarea ce are pe de o parte construcția mastodontică a apeductului iar pe de alta terenul cu iarba fragedă, tunsă cu grijă, unde joacă golf aristocrația. Romanii se duc în Parcul Apeductelor ca să-și plimbe câinii — și nutresc pentru aceste animale o dragoste nemăsurată; ca să facă sport, să se mențină în formă - căci sunt obsesionați de frumusețe și sănătate; ca să se simtă pur și simplu bine, ca să se iubească - vezi adeseori perechi de tineri culcați în iarbă, abandonați sărutărilor, nepăsători de restul lumii și de istoria antică.
Iar în ceea ce privește istoria modernă nu știu ce să fac:să mă supăr pe ea că
m-a făcut să las casă și masă și să mă duc ,,prin străini” ori, din contra ,să-i fiu recunoscător?

Moldovskii narod

Nu vreau să fiu moldovskii narod,nici să aud moldovskie pesni. Aș vrea ca oamenii noștri de cultură și liderii noștri politici să ia atitudine pentru ca moldovenii să fie numiți în rusește cu terminul deja consacrat din punct de vedere istoric,și cultural:Moldavia,moldavskii narod.

Cazul Eluana Englaro

1.Un accident de mașină și niște întrebări dificile

Cu 17 ani în urmă, la 18 ianuarie 1992, Eluana Englaro, o italiancă de 22 de ani, a avut un accident de masină și a fost dusă fără conștiință la spital. Nu și-a mai recăpătat-o, rămânând în această stare, considerată de medici ireversibilă, până nu demult. Părinții ei, care la început au nutrit anumite speranțe, și-au dat seama că nu era nimic de făcut. Eluana se afla în stare vegetativă. Respira, dar în rest era un corp inert, alimentat prin intermediul unui tub nazo-gastric. Îngrijit de infermieri, întors de pe o parte pe alta la fiecare două ore, masat, spălat. Dar care nu spune un cuvânt, care nu simte nici durere, nici bucurie, nimic. Ani lungi de zile părinții Eluanei au venit să-și vadă fiica în spital. Nu le-a fost deloc ușor, cred, să accepte ideea că fiica lor nu mai este, că ceea ce zace pe patul de spital nu sunt decât resturile pământești ale Eluanei. Dar au făcut-o totuși. Și au cerut ca Eluanei Englaro să i se permită să moară, au cerut, mai bine zis, ca pământul care rămăsese din ea să se întoarcă înapoi în pământ.

Dar tocmai lucrul acesta, în aparență atât de simplu, a fost deosebit de greu de realizat. Cum să-i permiți Eluanei să moară atunci când viața ei este încă posibilă? E adevărat, nu era vorba de o viață în strictul sens al cuvântului, ci doar de un anumit metabolism. Din punct de vedere juridic, însă, Eluana rămânea vie; da,lipsită de facultățile gândirii și voinței, dar vie. Eliberarea i-ar fi putut veni doar în cazul când tratamentele la care era supusă ar fi putut trece în instanțele judecătorești drept „accanimento terapeutico”, adică „încrâncenare terapeutică”. Dar,așa cum aceste tratamente consistau în primul rând din administrarea de apă și substanțe nutritive, apoi era într-un fel anume logică și întrebarea: poți să-i negi unei ființe umane un pahar de apă, o bucățică de pâine? Corpul acela care nu se mișcă și care nu vorbește oare nu este și el viață? Cum să lupți contra vieții? Și apoi, chiar dacă nu vorbește, sufletul Eluanei poate că se află, intact, în dosul cortinei ochilor și cerșește de acolo un pic de mângâiere?.. Întrebările erau prea multe și prea grele. Iar răspunsurile se deosebeau unele de altele ca cerul de pământ. Iată de ce s-a pornit război.

2.Lupta pentru dreptul de a muri
Ostilitățile au fost declanșate, în 1999, de însuși tatăl Eluanei, Beppino Englaro, care, odată devenit în 1997 tutorele ei, începe lupta pentru dreptul de a fi autorizat să refuze alimentarea artificială a Eluanei, o alimentare care nu făcea în mod evident decât să prelungească agonia fără de sens a unui corp lipsit de conștiință. Cererile lui Beppino Englaro au fost respinse în mod repetat de către magistratură. În Italia nu există o lege cu privire la eutanasie ori cu privire la situații similare cu aceea a Eluanei, apărute mai ales datorită imensului progres tehnologic în medicină; dacă chiar ar exista, însă, atunci pentru așa zisa „staccare la spina”, adică literalmente „scoaterea din priză”, ar fi necesar consensul testamentar al persoanei în cauză. Eluana nu-l făcuse, dar membrii familiei sale au referit că atitudinea ei, date fiind condițiile de după accident, ar fi fost indubitabil favorabilă încetării din viață. De fapt, nici legea cu privire la testamentul biologic nu există. Dar atunci când lipsește o lege în coduri, dar situația,cazul ajunge în judecată și se cere o soluție, atunci magistrații dau soluția bazându-se pe vectorii celorlalte legi, iar cazul dat devine un precedent si poate fi luat drept bază a unor decizii viitoare în alte procese. În cazul Eluanei mărul discordiei a fost anume alimentarea și hidratarea forțată; cum s-o consideri, „încrâncenare terapeutică” ori simplă îngrijire? Dacă ar fi fost toți de acord că e vorba de o încrâncenare terapeutică, apoi cazul era rezolvat în grabă, pentru că și biserica, și constituția țării vorbesc în acest sens foarte clar. „Întreruperea procedurilor medicale costisitoare, periculoase, extraordinare și exagerate în raport cu rezultatele așteptate poate fi legitimă. Se renunță în acest caz la „încrâncenarea terapeutică”. Nu dorim să provocăm astfel moartea: înțelegem că n-o putem împiedica. Trebuie să hotărască pacientul, dacă are competența și capacitatea s-o facă, ori, de altfel, cei care dispun de drepturi în acest sens, avându-se grijă ca îndreptățita voință și interesele legitime ale pacientului să fie respectate”(Catehismul Bisericii Catolice,2278). „Republica tutelează sănătatea în calitățile ei de drept fundamental al individului și de avere a comunității, și garantează tratament gratuit bolnavilor. Nimeni nu poate fi obligat la un anume tratament medical, decât numai dacă o prevede legea. Legea nu poate în niciun caz să violeze limitele impuse de respectul față de persoana umană”(Articolul 32 al Constituției Republicii Italia). Dar la un consens în privința încrâncenării terapeutice nu s-a ajuns niciodată. După o serie de refuzuri de a considera cererea sa in magistratură, în 2000, B.Englaro se adresează cu un apel la însuși președintele de atunci al Italiei, Carlo Azeglio Ciampi. Astfel, soarta Eluanei încetează să mai fie doar o întâmplare strict personală, începe să cucerească spații tot mai mari în mass-media și devine în scurt timp câmpul pe care se dau bătălii grandioase între toate forțele politice și sociale ale Italiei. Aceste lupte au devenit deosebit de virulente după primele victorii ale lui Beppino. Cazul său ajunge în 2006 în Curtea de Casație, care îl respinge; B.Englaro face recurs, iar Curtea de Casație, în 16 octombrie 2007, emite hotărârea care va sta la baza soluționării definitive a cazului.

Iată argumentele de forță ale acestui document. „Principiul constituțional al „consensului informat” stă la baza raportului medic-pacient și constituie instrumentul prin care se legitimează un tratament sanitar. Cu acest principiu este corelată nu numai posibilitatea pe care o are pacientul de a alege diferite tipuri de tratament, dar și aceea de a respinge, eventual, o terapie sau de a o întrerupe în mod conștient, în toate fazele vieții, inclusiv în cea terminală. Respingerea terapiilor medicale, chiar și atunci când conduce la moarte, nu poate fi considerată drept eutanasie, adică un comportament menit să scurteze viața prin efectiva provocare a morții; respingerea terapiilor medicale exprimă mai degrabă ideea că bolnavul pledează pentru o desfășurare cât mai naturală a bolii sale.” Bazându-se pe aceste considerente, Curtea a declarat că judecătorul este în drept să autorizeze întreruperea unui tratament medical, atunci când bolnavul în cauză, prin intermediul tutorelui său, o cere. Cu condiția ca:
a)să se dovedească, în urma unui riguros examen clinic, că starea vegetativă a bolnavului este ireversibilă și că lipsește chiar și cea mai mică posibilitate a unei recuperări a conștiinței și a unei reveniri la perceperea lumii externe;
b)întreruperea tratamentului să fie făcută în baza unor elemente probatorii clare, univoce și convingătoare, care ar constitui vocea pacientului însuși și ar fi formate din declarațiile sale anterioare, personalitatea, stilul său de viață, convingerile sale, corespunzând modului în care pacientul vedea ideea însăși de demnitate umană.
Hotărârea Curții Supreme de Casație creează premisele pentru ca, la 25 iunie 2008, Curtea de Apel din Milano să autorizeze stop-ul alimentării forțate a Eluanei.

3.Cazul Eluana divide Italia
Beppino Englaro urmează acum doar să găsească o clinică unde să poată fi realizată întreruperea alimentării forțate a fiicei sale. Eluana s-a aflat pe parcursul mai multor ani, din 1994, la Lecco, unde a fost îngrijită de maicile mizericordine. Acestea refuză, desigur, să participe la procedura de întrerupere a alimentării și hidratării Eluanei. Beppino Englaro se adresează Regiunii Lombardia ca să se pună la dispoziție o structură spitalicească pentru Eluana. Este refuzat. Atunci face un apel la clinicile private. Și clinicile private la care apelează Englaro îi resping una după alta cererea. Intră în joc prestigiul acestor instituții în fața bunilor catolici, dar și codul deontologic al medicilor pare a fi în evidentă coliziune cu ideea de a ajuta pe cineva să moară. Între timp cazul Eluana capătă proporții uriașe și divide Italia în două. Cotidianul episcopilor italieni „Avvenire” declară că hotărârea Curții de Apel din Milano în cazul Eluana echivalează cu sentința capitală și este o monstruositate. Partidul Radicalilor Italieni organizează manifestații în favoarea sentinței, Giuliano Ferrara și ziarul Il Foglio manifestează și scriu contra. Magdi Cristiano Allam, un egiptean proaspăt convertit la creștinism și botezat în public de însuși papa Ratzinger, scrie (cu tipicul fanatism al musulmanilor): „Să ne mobilizăm mărturisind prin cuvânt condamnarea hotărâtă a călăilor relativismului etic care violează în mod incontestabil valoarea nepieritoare a vieții, care și-au autoatribuit în mod arbitrar dreptul de a proclama că Eluana nu mai trebuie să trăiască și că trebuie ucisă prin întreruperea alimentării.” Umberto Veronesi, oncolog de faimă mondială, declară că Eluana, ca persoană, a murit cu 16 ani în urmă. Contra hotărârii Curții de Apel din Milano se mobilizează guvernul.

Actualul guvern italian, cu Silvio Berlusconi în calitate de Președinte al Consiliului de Miniștri, este unul de dreapta. Dacă stânga, în trecut comunistă, dar acum în general reformistă, este în mod tradițional atașată ideilor progresiste si este, cu unele excepții, laică și anticlericală, apoi dreapta este în mod tradițional conservatoare, un pic fascistă, un pic regionalistă și substanțial catolică. Iată de ce, atunci când lunga epopee a Eluanei Englaro s-a apropiat de sfârșit, tabăra politică a dreptei a intrat în panică. Procura Republicii face recurs contra decretului Curții de Apel, care permitea întreruperea procedurilor pentru Eluana. Recursul este respins de Curtea Supremă de Casație. Ministrul Welfare(Bunăstării Sociale) Sacconi trimite către structurile sanitare publice și cele private subvenționate de Serviciul Sanitar Național o circulară cu care le interzice a pune în acțiune procedura de întrerupere a alimentării forțate a Eluanei Englaro, sub amenințarea că, în caz contrar, le vor fi negate subvențiile.  Pentru acest act, definit „violență privată”, Sacconi va fi tras în judecată de către activiști ai partidului radical.

La 3 februarie 2009 Eluana Englaro este transportată la Udine, în clinica „La Quiete”, unde, la 6 februarie, demarează procedura de întrerupere a alimentării și hidratării forțate. În aceeași zi Consiliul de Miniștri aprobă un decret-lege cu care vrea să suspende procedura, dar Giorgio Napolitano, Președintele Italiei, fost activist al partidului comunist și om de vederi progresiste, nu semnează decretul. În seara zilei de 6 februarie Consiliul de Miniștri se reunește din nou și aprobă un proiect de lege cu același conținut, care proiect, transmis la Senat, este pus în discuție la 9 februarie, seara, când, ca un trăsnet din senin, pică și vestea că Eluana Englaro s-a stins din viață. „Ați omorât-o!! strigă cineva. Atmosfera se înfierbântă, respectabilii senatori mai nu se iau la bătaie.

Funeraliile Eluanei au avut loc în localitatea de baștină, Paluzza(Udine), cu rit religios. A fost înmormântată în cavoul familiei, alături de bunelul ei. Părinții n-au participat la ceremonie, pentru a evita, cum au declarat, asediul mediatic.

4.Concluziile subiective ale autorului
De fapt, cazul Eluana e doar un epizod din epopeea mult mai mare a luptei omului pentru suveranitatea deplină asupra propriului destin, asupra vieții și morții sale. Mai inainte de Eluana Englaro au fost Terri-Schiavo, Luca Coscioni, Piergiorgio Welby. E vorba, in ultimă instanță, de ciocnirea a două viziuni foarte diferite asupra a ceea ce este viața și cum urmează să fie ea trăită. Prima viziune este cea religioasă, creștină, îndeosebi catolică. A doua este viziunea laică, modernă, bazată pe realizările științei și pe bunul simț. Este de amintit cum religia creștină, și îndeosebi cea catolică, a combătut cu vehemență onanismul, divorțul, utilizarea prezervativului, avortul, controlul nașterilor. Și cazul Eluana a fost tratat de pe poziții obscurantiste și instrumentalizat la maximum de Vatican și de forțele de dreapta, care au avut intenția să creeze un fel de Partid al Vieții. A servit totodată și drept hârtie de turnesol pentru unii politicieni. De exemplu, în tabăra stângii a ieșit mai pregnant în evidență catolicismul lui Francesco Rutelli. A fost pentru mulți o surpriză și poziția net obscurantistă a lui Silvio Berlusconi, care a declarat că Eluana n-a murit de moarte bună: a fost asasinată.

Și s-a văzut că la 80 de ani de la încheierea Concordatului dintre Statul Italian și Vatican, acesta din urmă continuă să aibă o influență enormă asupra politicii (nu numai de dreapta) și societății italiene. E adevărat că Vaticanul, și în genere obscurantismul religios, au suferit în Italia o serie de usturătoare înfrângeri: autorizarea divorțului în 1970, a avorturilor în 1978, creșterea neîncetată a numărului laicilor și agnosticilor, triumful rațiunii în cazurile Welby și Eluana Englaro. În aceste lupte mari merite aparțin și comuniștilor, și radicalului Marco Pannella; și în genere, în ceea ce privește societatea civilă italiană, motorul progresului a fost la stânga. Dar Vaticanul s-ar putea lăuda și cu multe biruințe. Pilula avortivă RU-486, cu toate că a fost legalizată, se găsește cu greu în comerț, legea cu privire la testamentul biologic așa și n-a apărut, rezultatul referendumului din 2005 cu privire la procrearea asistată nu a putut fi convalidat din cauza că Vaticanul a încurajat absenteismul și, prin urmare, a votat un număr insuficient de alegători.

În aparență, creștinismul este o ideologie inofensivă, iar omului din est, care a fost martorul ocular al persecuției acestuia din partea regimurilor comuniste, creștinismul ar putea să-i pară chiar o religie absolut modernă, pozitivă, occidentală. De fapt însă nu este nici pe departe așa și Occidentul, încetul cu încetul, iar în ultimul timp tot mai rapid, se debarasează de creștinism, se decreștinează. Amorul liber, egalitatea femeii cu barbatul, homosexualitatea, divorțul, avortul, pilula avortivă RU 486, inseminarea artificială și mai recentele eutanasia și testamentul biologic nu sunt nici pe departe fenomene de viață creștină. Știința modernă nu recunoaște noțiuni ca păcatul ori păcatul originar, nu recunoaște noțiunea de suflet, ca o entitate diferită și independentă de corp, și nu recunoaște sacralitatea apriorică a vieții. Anume cu această armă a sacralității biserica și organizațiile catolice au combătut în cazul Eluanei Englaro. Viața umană, chiar dacă se află într-un corp lipsit de conștiință care nu e în stare să miște un deget, pentru biserică este sfântă, de la dumnezeu, prin urmare trebuie susținută în extremis, atât cât este posibil. Cui îi pasă de suferințele morale și costurile materiale pe care le comportă o astfel de acțiune pentru ceilalți? Sunt sfinți și embrionii umani, și mai mult decât sfinți sunt persoane(!), prin urmare nu urmează a fi avortați sau manipulați in cadrul procedurilor de procreare asistată. Dacă o femeie a descoperit în timpul unui control ginecologic că viitorul ei copil s-ar putea să aibă o gravă malformație congenitală, să fie down de exemplu, ea nu trebuie nici într-un caz să avorteze, ci să nască, pentru că și copiii down sunt de la dumnezeu și cine știe ce minunate planuri s-ar mai putea să aibă creatorul cu ei! Biserica catolică promovează cu încăpățânare aceste idei cu care nu sunt de acord nu numai laicii și ateii, dar chiar și o bună parte din credincioșii practicanți.  Deci, lupta e acerbă. Și Eluana a avut în această luptă o importanță considerabilă.

Merită să zăbovim un pic asupra lui Giuliano Ferrara, care este una din cele mai pitorești figuri din eșalonul dreptei. Este director al cotidianului Il Foglio, dar susține o rubrică și în revista „Panorama”, are o emisiune în care e moderator pe „La 7”, s-a candidat la alegerile parlamentare din anul trecut cu lista „Aborto no grazie”. E un intelectual mastodontic la propriu (cântărește vreo 160 kg) și la figurat. Se consideră un „ateu credincios”(ateo devoto) și apără biserica pornind de la respectul pentru așa zisa mare înțelepciune a ei și considerațiunea că Occidentul se va dezintegra fără creștinism. În decembrie 2008 a declanșat, în unison cu moratoriul asupra pedepsei cu moartea promovat de Italia, așa zisul moratoriu asupra avorturilor, o campanie mediatică în Il Foglio însoțită de mitinguri în piețele marilor orașe, dar nu-și atrase asupra decât o ploaie de ouă împuțite aruncate de femeile supărate. Și nu trecu pragul electoral nici la alegerile în Parlament. În desfășurarea cazului Eluana, Ferrara a manipulat nu cu puțin talent armele sale, zicând, de exemplu, că „libertatea de conștiință a fost fluturată ca o armă ideologică menită să lovească în inimă caritatea și grija față de persoane...”, că „am ajuns să acceptăm eutanasia și eugenetica și încercăm să ucidem copiii down încă din pântecul matern...”  Îl ascultă totuși un mare număr de italieni, deoarece catolicismul are aici rădăcini adânci și este un fenomen foarte complex, care înseamnă de fapt nu numai prejudicii și dogme, dar și atâtea opere de caritate, și atâta frumusețe împrăștiată pur și simplu prin orașele și satele Italiei, și atâta bunătate omenească.
Intelectualii italieni de stânga se plâng că în ceea ce privește drepturile omului, în Europa, țara lor se află în fruntea cozii, întrecută până și de Spania, care până nu demult era o țară foarte catolică și retrogradă.

Mă gândesc însă unde ar trebui să plasăm Moldova și unde lunecă Moldova cu fundamentalismul religios al PPCD-ului ,al „Literaturii și Arta” și cu reticența tuturor celorlalți de a combate cât de cât viziunile obscurantiste asupra lumii. Mă tem că într-o bună zi introducem religia ca obiect de studiu în școală.
Viitorul cred ca vine cu o mie de provocări care ne vor pune la încercare inteligența, prepararea științifică, voința de a învinge. Cazul Eluanei Englaro, însă, mă face să mă gândesc cu tristețe la țara mea.

Notă:Toate citatele sunt în traducerea liberă a autorului.

CE AM DESCOPERIT NOI,MOLDOVENII,ÎN ITALIA-3

DESCOPERIREA A TREIA. NI S-A STRICAT BUSOLA POLITICĂ
Venind în Italia din fosta Uniune Sovietică,în care ideea comunistă,după Gorbaciov,fusese masacrată până a deveni de nerecunoscut,am rămas foarte mirat să aflu că aici e mult mai sexy să fii comunist decât creștin-democrat ori adept al lui Berlusconi. Comuniștii italieni se pot lăuda cu personalități ca Antonio Gramsci, Palmiro Togliatti,Enrico Berlinguer. Comuniștii au avut un merit incontestabil în războiul antifascist și în crearea Republicii Italiene. Au fost în avangarda luptei pentru drepturile oamenilor muncii,drepturi ca salariul al treisprezecelea sau așa zisa lichidare de la finele unui raport de lucru, pe care lucrătorii statului burghez italian le au,și le au și emigrantii,pe când cetățenii primului stat din lume al oamenilor muncii nici nu bănuiau că există. Aparține partidelor de stânga și meritul de a fi combătut colonialismul și clericalismul,de a fi autorizat divorțul în 1970 și avortul în 1978,de a combate prejudiciile rasiale și omofobia. Au fost sau sunt de stânga Renato Gutuzzo,Gianni Rodari,Umberto Eco. Actualul președinte al Italiei Giorgio Napoletano e un fost comunist care,printre altele,a susținut invazia sovietică a Cehoslovaciei. Sunt de stânga cele mai prestigioase publicații italiene:La Repubblica,Il Corriere della Sera,Espresso. Mergând pe stradă,poți vedea adeseori,pe pereți, arhicunoscutul simbol al comunismului,secera și ciocanul,însoțit de inscripții antifasciste sau anti-Berlusconi.
De cealaltă parte a baricadei e dreapta italiană,care,mai întâi și mai întâi de toate,trebuie pusă în relație cu regimul fascist italian. Fascismul însă nu a fost întru totul un fenomen de dreapta. Apărut într-un moment istoric când democrația era în impas,condus de oameni puternici care aveau idei slabe,fascismul italian a fost de dreapta prin promovarea antisocialismului,colonialismului,militarismului;dar structura sa intimă,adică organizarea capilară a societății,corporațiile,minimul garantat maselor muncitorești au fost în mod evident de stânga,de natură comunistă și social-democrată. Iar marile opere,cum ar fi bonificarea mlaștinilor,construirea autostrăzilor,urbanizarea,industrializarea,organizarea taberelor de vară sportive pentru copii fac din fascism un fenomen foarte asemănător cu comunismul. Dar,cu toate că fascismul face doar parțial parte din dihotomia dreapta-stânga,pe teren italian stânga se autodefinește puternic antifascistă,și dreapta actuală are o imagine poluată de vechi reminiscențe fasciste pe care înzădar încearcă să le spele. Dreapta
s-ar vrea purtătoarea idealelor adevărului, libertății individuale,triumfului individului aparte;ar vrea afirmarea puternică și învingătoare a valorilor Burgheziei,victoria Occidentului asupra tuturor barbarilor,victoria democrațiilor parlamentare asupra regimurilor tiranice. Dreapta,în puține cuvinte,s-ar vrea americană. Și susține de fapt întru totul America. Și respectă libertățile. Și învinge la alegeri.
Bine,e bună stânga,e bună și dreapta,dar eu cu cine-s? Am venit din Moldova anticomunist,dar cunoșteam de fapt doar comunismul de tip sovietic care era o oligarhie ordinară. Comunismul vest-european are puține asemănări cu modelul sovietic. A acceptat de la bun început libertatea economică,proprietatea privată,a combătut acel dispreț dezgustător pe care clasele superioare îl nutreau pentru cei mulți și oropsiți. Lucruri cu care nu pot să nu fiu de acord. Și apoi,ca descendent al țărănimii,pe care comuniștii sovietici au trimis-o în universități și academii,nu pot să nu nutresc măcar o țâră de simpatie pentru stânga. Mă simt însă împins înspre stânga și de defectele dreptei italiene care pactizează cu catolicii reacționari,care are în componența ei partide nesimpatice cum ar fi Liga Nordului cu Bossi al ei,care promovează personalități ca Berlusconi,ce e în stare,cu miliardele lui,să deregleze funcționarea normală a mașinii statului și a democrației.
Așadar ai hotărât! Ești de stânga! Ieșim în piață,mergem la o demonstrație a partidelor de stânga. Uite,locul tău e între placarda cu secera și ciocanul pe ea și drapelul în culorile curcubeului,care e dus de băiatul cela cu buzele vopsite...Stai oleacă,nebunule! Ce-i cu tine? Ai băut gaz?

CE AM DESCOPERIT NOI,MOLDOVENII,ÎN ITALIA-2

DESCOPERIREA A DOUA:CE ÎNSEAMNĂ SĂ FIM FIII UNEI ȚĂRI MICI ȘI SĂRACE ÎNTR-O ȚARĂ MARE ȘI BOGATĂ
De regulă,atunci când spunem de unde venim,nu a auzit nimeni despre Moldova și trebuie să precizăm că țara noastră se află între Ucraina și România și că a făcut parte din Uniunea Sovietică. Unii habar n-au de existența unei așa regiuni,alții au auzit ceva despre Transnistria. Cei care sunt ceva mai informați cu privire la situația noastră,nu au în schimb nici umbră de idee cu privire la cultura moldovenească. A,sunteți ortodocși,ca și slavii deci. Da,dar suntem un popor romanic! Cum așa,eu știu care-s limbile romanice,n-am auzit să fie printre ele și limba moldovenească. Păi,de fapt limba noastră se cheamă română...Și așa,din vorbă în vorbă,ești constrâns să recunoști că limba română pentru noi e o limbă literară de împrumut,că scriitorii clasici cu care ne lăudăm de fapt au trăit în țara vecină,că orașele noastre istorice se află și ele în țara vecină...Iar cand ajungi să spui că uite avem personalități și la Chișinău,îți dai seama că niciuna din ele n-a ieșit din anonimatul local...Ei bine,zice italianul,dar vreun cântăreț iubit de toată lumea aveți voi acolo? O da! Pavel Stratan! Și despre ce cântă acest Stratano? Despre băutură! Maledizione,e come mai? ...După o astfel de discuție îți vine să blestemi istoria universală în toate limbile pe care le cunoști.
Pentru că îți dai seama că a fi cetățean al Republicii Moldova e un adevărat handicap. E ca și cum ai fi suporter al unei echipe de fotbal care pierde toate meciurile și care se află întotdeauna în subsolul tuturor clasamentelor. Iar italienii sunt suporteri încrâncenați. Și de față cu ei ai vrea parcă să arăți că uite ai și tu o țară cu o cultură originală,cu echipe de fotbal care au o frumoasă istorie,cu teatre celebre,cu cântăreți faimoși și istorii de dragoste tulburătoare dintre prinți și prințese. Dar toate astea ne cam lipsesc din păcate. Istoria noastră începe la 27 august 1991.
Nu putem contrapune nimic lui Dante,n-avem un Leonardo,un Michelangelo,nici un Fabrizio de Andrè,nici un Celentano. Stai,despre cine s-a zis că ar fi un Celentano moldovenesc? A,despre Suruceanu. Dar e adevărat că nu sunt comparabile nici într-un fel profunzimea și cuceritoarea umanitate din piese cum ar fi de exemplu Io non so parlar d'amore cu declarativismul și puținătatea sentimentelor din cântecele lui Suruceanu,care de altfel nu e un interpret rău și fără de care am fi și mai săraci. Nu avem un Federico Fellini,un Marcello Mastroianni,o Sofia Loren,un Roberto Benigni. Și,ce e mai rău,e foarte clar că în condițiile de pe malul Bâcului nu vor apărea niciodată personalități de așa calibru.
Problema noastră însă are o soluție extrem de simplă. Dacă ești setos de cultură nu-ți rămâne decât să însușești limbile în care marile culturi s-au exprimat și să le sorbi cât încape în tine. Știi italiana? Atunci tot ce s-a scris și s-a vorbit în această limbă îți aparține. Te poți delecta cu poezii de Leopardi și Saba,cu romane de Sciascia si Camilleri,poți savura din plin filmele cu Mastroianni,poți râde cu Benigni,poți înjura cu Beppe Grillo și,la urma urmei,cine îți încurcă să faci tifo,să fii suporter adică,pentru ,,Roma” ori pentru ,,Juventus”?
Și de fapt,noi,moldovenii din Italia,așa și facem. Învățăm limba și cultura italiană foarte bine. Așa că începem a amesteca limba maternă cu cuvinte și expresii italiene. Gesturile și interjecțiile italiene,deosebit de expresive și de multe ori fără un echivalent în limba noastră,le însușim fără ca să ne mai putem debarasa de ele. Pronunțăm vocalele mai lung,mai deschis. Impunem frazelor românești o intonație,o melodie italiană. La un moment dat realizăm că a luat-o razna și sintaxa și calchiem propozițiile după modele italiene...
Iar între timp,când noi poate că nici nu ne dăm seama,stând,să zicem,la masă cu o farfurie de spaghetti în față,Țara Moldovei se tot îndepărtează,dispărând încet după triste,după melancolice orizonturi.

CE AM DESCOPERIT NOI,MOLDOVENII,ÎN ITALIA-1
ÎN LOC DE INTRODUCERE
Despre plecarea moldovenilor la câștig peste hotare s-a scris și s-a vorbit de cele mai multe ori cu o nedisimulată părere de rău. Săracii de noi,din vina unora sau a altora,a trebuit să părăsim plaiul natal,casa părintească și mămăliga strămoșească și să ne ducem ,,prin străini”. Iar ,,străinu'-i ca și spinu' ”,zice cântecul popular,iar ,,pâinea străinătății e amară”;și apoi,ca o concluzie fără drept de apel,înțeleptul din popor conchide:,,fie pâinea cât de rea,tot mai bună-n țara mea!”
Noi,moldovenii,am crescut cu această filosofie. Pe care însă subsemnatul ar vrea s-o răstoarne. Desigur,ruperea de orice mod de viață cu care te-ai obișnuit este dureroasă. Ieșirea din pântecul mamei e și ea o puternică zguduire. Și cât de neplăcută e procedura înțărcatului! Dar fără aceste rupturi viața nu e posibilă. Și când stai și te gândești bine,toată istoria omului nu e decât o eternă luptă cu calamitățile și o permanentă căutare a unui loc mai bun sub soare. Iar progresul cel mai rapid s-a produs anume acolo unde natura a fost destul de dușmănoasă pentru ca să nu-l lase pe om într-o stare de somnolentă suficiență. Astfel,s-a dezvoltat nordul,cu industrie și zgârie-nori,iar sudul a rămas să-și mănânce bananele în colibe acoperite cu frunze de palmier.
În această ordine de idei,așa-zisul exod al moldovenilor,deplâns cu lacrimi amare de omul simplu și de intelectualii noștri de bună credință,ar trebui de fapt privit ca un normal fenomen istoric. Sărăcia și criza sunt sfida căreia urmează să-i răspundem. Plecarea în lume și toate sacrificiile noastre nu au altă menire decât aceea de a ne deschide ochii asupra altor realități. De a ne îmbogăți spiritual. Și material. Pentru ca mai apoi să ne întoarcem la vatră și să ne facem o țară și o viață în rând cu lumea.
,,Vai,ce optimist ești! Și vai,ce miop!”,s-ar putea să-mi reproșeze cineva. ,,Oare cum poți să te prefaci a nu vedea satele noastre pustiite,bătrânii părinți plângând de-asupra unor fotografii,copiii—ah,copiii din filmul ,,Arrivederci”!--rămași de capul lor.” Da,e adevărat,voi răspunde,există în plecările noastre peste hotare o sumedenie de aspecte dureroase. Dar. De față cu beneficiile torentului de bani care se varsă asupra Moldovei din străinătate datorită emigranților,de față cu experiența contactului cultural cu Europa,cu lumea modernă în genere,suferințele noastre nu reprezintă decât niște amănunte puțin semnificative. Putem să vorbim despre ele,să le dedicăm versuri și romane,să facem filme,să vărsăm o lacrimă,mă rog,dar să nu le exagerăm. Căci aceste exagerări s-ar putea să ne încetinească victorioasa înaintare spre acel viitor luminos care presupune bogăție,cultură și libertate. Și acum să vedem ce am descoperit noi în Italia.
DESCOPERIREA ÎNTÂIA. SUNTEM RIDICOLI!
Toți moldovenii care se află actualmente în Italia au lăsat acasă o Moldovă bântuită de întrebări identitare. Ce limbă vorbim:româna ori moldoveneasca? Ce suntem:români ori moldoveni? Să rămânem independenți ori să ne unim cu România? Încotro s-o apucăm:spre CSI ori spre UE? Întrebările acestea,discutate în societatea moldovenească până la disperare și fără urmă de acord în ceea ce privește răspunsurile,aici în Italia au devenit simple ca doi ori doi fac patru. Pentru că am văzut că deosebirile de limbă,caracter regional,obiceiuri,care există între italienii de la nord la sud,de la est la vest,sunt infinit mai mari decât cele care există între moldoveni și restul românilor,munteni,olteni,maramureșeni etc. Cu toate acestea,italienii nu pun garduri de sârmă ghimpată între regiuni și nu umblă cu moftul suveranității regionale în cap,așa cum o fac moldovenii noștri. Diversitatea e privită ca bogăție. Se merge dintr-o regiune în alta pentru a vedea locuri deosebite,pentru a gusta mâncăruri deosebite,pentru a auzi o vorbire dialectală deosebită. Dialectul e în mare cinste. La noi în Moldova vorbirea dialectală e lichidată cu verdictul ,,incultă”, ,,țărănească”,pe când la Roma vorbește în dialect atâta lume! Și nu se rușinează de loc. În dialect se scriu versuri,se cântă,se vorbește în televiziune. Și ce dialecte! Să încerce cineva care știe doar italiana literară să înțeleagă ce zice un sard pre limba lui ori ce cântă Fabrizio de André în bucățile sale scrise în dialectul genovez. Nu se înțelege un cuvânt! Și cu toate acestea Italia există,e un stat unitar! Noi,moldovenii,însă,râdem de ne prăpădim când auzim că românii numesc harbuzul pepene iar fântâna puț! Și scoatem repede concluzia că vorbim o altă limbă,suntem un alt popor și urmează să avem deci o altă țară. Cu toate că cu românii de peste Prut ne înțelegem perfect! E ridicol!
Un alt aspect ridicol al moldovenilor noștri,care iese foarte bine în evidență aici în Italia,este incapacitatea noastră de a uita palma primită de la jandarmul român în perioada 1918-1940. Într-adevăr,România nu a administrat Basarabia în acea perioadă în cel mai strălucit mod. Dar oare lucrul acesta mai contează acum,când e bine să ne unim cu oricine numai să nu fim izolați într-o deplorabilă sărăcie? Și oare unitatea acestei țări înfloritoare care este Italia s-a făcut numai cu zâmbete și cordiale strângeri de mână? Ba deloc. S-a luptat,s-a vărsat sânge,s-au făcut execuții. La Napoli,la Roma. Statul papal a fost învins pe câmpul de luptă,la Porta Pia. Și să vezi,romanii de azi sunt foarte fericiți de a fi cetățeni italieni. Nu se supără pe răii veniți de la nord care au împușcat într-înșii. Noi însă continuăm să fim supărați pe jandarmul român care a pedepsit un bețiv ori un hoț de găini.

BONJOUR,MADAME

BONJOUR,MADAME
Ați înțeles deja că voi vorbi de Mihai Ghimpu. Dar aveți nițică răbdare,că o voi începe mai de departe.
Comuniștii ruși care realizaseră revoluția din 1917 erau niște burghezi cu educație rafinată și maniere impecabile. Lenin,Trotzki,Lunaciarski erau oameni de lume,burghezi cu idei progresiste,care au dorit ca bunurile culturii și civilizației să aparțină și muncitorilor,și țăranilor. Că intențiile lor nobile au eșuat în mare parte e o altă socoteală. Generațiile elitei sovietice care au urmat au fost desigur mai puțin educate în sens burghez,pentru că proveneau dintre muncitori și țărani. Dar odată cu evoluția societății sovietice,elitele sovietice s-au apropiat din ce în ce mai mult de standardele de educație burgheze. Dacă Hrușciov era cam necioplit,apoi Gorbaciov ajunsese să fie aproape domn. Acuș ajungem și la Ghimpu.
Pe teren moldovenesc nu am prea avut elite politice relevante. Oricum,Snegur și Lucinschi făceau parte din ultima generație de politicieni sovietici care aveau un standard de cultură de bine de rău acceptabil pentru Moldova. Cu venirea la putere a comuniștilor însă situația degradează în mod evident. Generalul de miliție Voronin făcea parte din subarboretul clasei conducătoare sovietice și manierele sale erau grosolane, iar glumele sale—de prost gust. Dar Voronin s-a înconjurat și cu oportuniști politici posesori ai unei educații mult mai elevate. Cazul cel mai evident e acela al lui Marian Lupu. Aproape că am ajuns și la Mihai Ghimpu.
Opoziția față de partidul comuniștilor din Moldova nu a avut doar un caracter politic. Comuniștii au fost detestați și pentru modul lor aberant de a se mișca pe terenul culturii. Susținerea ideii limbii moldovenești a fost demonstrarea exactă a faptului că partidul comuniștilor nu e decât un club al inculților.
Iată de ce,atunci când opoziția a învins la alegeri,cei care au jubilat pentru victorie au sperat că ia sfârșit—în sfârșit!-- epoca inculților și începe o frumoasă stagiune politică marcată de multă cultură și bune maniere.Pentru că la putere au venit liberalii,iar liberalii sunt burghezi,iar burghezii sunt culți,educați,manierați. Uite-l pe Ghimpu în alineatul următor.
Dar vai! O cruntă dezamăgire ne-a așteptat pe noi toți cei care am nutrit această speranță! Pentru că Președinte al Parlamentului Republicii Moldova--
și Președinte interimar al Republicii Moldova—a devenit Mihai Ghimpu. Acest om a reușit într-un scurt interval de timp să bată recordul grosolăniei deținut până atunci de Voronin și să facă insuportabile ședințele parlamentului. Replici cu atac la persoană tip ,,dorogoi moi borodatâi”,închideri frecvente de microfoane ale deputaților care iau cuvântul,apostrofări insolente. După care Mihai Ghimpu debutează strălucit și în diplomație:declară că CSI E O BABĂ CE TRAGE SĂ MOARĂ IAR MEMORANDUMUL KOZAK—UN MOȘNEAG CARE A ȘI MURIT. Abia se potolește zarva stârnită de o pătăranie,că Mișa spune alta:BONJOUR,MADAME,CUM ZIC POLONEJII. ...Of și iară of.
Stimați moldoveni din toată Italia! Pentru asta ați votat voi liberalii,ca să trageți cu obrazul acuma pentru gogonatele lui Mihai Ghimpu? Pentru asta ați pierdut bunătate de duminică în aprilie,pentru asta v-ați luat învoire de la lucru miercuri,pentru asta ați plătit drumul până la Roma și până la Bolonia?!Pentru ca Ghimpu să-și bată joc de mandatul pe care i l-ați dat voi? Hai spuneți! Eu vă propun să i-o zicem verde în ochi:
,,Michele! Calma! Smettila una volta per tutte a rompere le palle con le tue cazzate! Hai capito?!”
Și dacă nu înțelege limba noastră,să i-o spunem moldovnește:
,,Mișa! Da tî șto! Lasă pătărăniile pentru când te-i duce la râbalcă,da când ieși în lume,mai ie sama cum se poartă ceilalți,uite la Filat,la Lupu. Fii cuminte. Și dacă te-i purta frumos,te-alegem Președinte a Italiei. LADNO?