CE AM DESCOPERIT NOI,MOLDOVENII,ÎN ITALIA-1
ÎN LOC DE INTRODUCERE
Despre plecarea moldovenilor la câștig peste hotare s-a scris și s-a vorbit de cele mai multe ori cu o nedisimulată părere de rău. Săracii de noi,din vina unora sau a altora,a trebuit să părăsim plaiul natal,casa părintească și mămăliga strămoșească și să ne ducem ,,prin străini”. Iar ,,străinu'-i ca și spinu' ”,zice cântecul popular,iar ,,pâinea străinătății e amară”;și apoi,ca o concluzie fără drept de apel,înțeleptul din popor conchide:,,fie pâinea cât de rea,tot mai bună-n țara mea!”
Noi,moldovenii,am crescut cu această filosofie. Pe care însă subsemnatul ar vrea s-o răstoarne. Desigur,ruperea de orice mod de viață cu care te-ai obișnuit este dureroasă. Ieșirea din pântecul mamei e și ea o puternică zguduire. Și cât de neplăcută e procedura înțărcatului! Dar fără aceste rupturi viața nu e posibilă. Și când stai și te gândești bine,toată istoria omului nu e decât o eternă luptă cu calamitățile și o permanentă căutare a unui loc mai bun sub soare. Iar progresul cel mai rapid s-a produs anume acolo unde natura a fost destul de dușmănoasă pentru ca să nu-l lase pe om într-o stare de somnolentă suficiență. Astfel,s-a dezvoltat nordul,cu industrie și zgârie-nori,iar sudul a rămas să-și mănânce bananele în colibe acoperite cu frunze de palmier.
În această ordine de idei,așa-zisul exod al moldovenilor,deplâns cu lacrimi amare de omul simplu și de intelectualii noștri de bună credință,ar trebui de fapt privit ca un normal fenomen istoric. Sărăcia și criza sunt sfida căreia urmează să-i răspundem. Plecarea în lume și toate sacrificiile noastre nu au altă menire decât aceea de a ne deschide ochii asupra altor realități. De a ne îmbogăți spiritual. Și material. Pentru ca mai apoi să ne întoarcem la vatră și să ne facem o țară și o viață în rând cu lumea.
,,Vai,ce optimist ești! Și vai,ce miop!”,s-ar putea să-mi reproșeze cineva. ,,Oare cum poți să te prefaci a nu vedea satele noastre pustiite,bătrânii părinți plângând de-asupra unor fotografii,copiii—ah,copiii din filmul ,,Arrivederci”!--rămași de capul lor.” Da,e adevărat,voi răspunde,există în plecările noastre peste hotare o sumedenie de aspecte dureroase. Dar. De față cu beneficiile torentului de bani care se varsă asupra Moldovei din străinătate datorită emigranților,de față cu experiența contactului cultural cu Europa,cu lumea modernă în genere,suferințele noastre nu reprezintă decât niște amănunte puțin semnificative. Putem să vorbim despre ele,să le dedicăm versuri și romane,să facem filme,să vărsăm o lacrimă,mă rog,dar să nu le exagerăm. Căci aceste exagerări s-ar putea să ne încetinească victorioasa înaintare spre acel viitor luminos care presupune bogăție,cultură și libertate. Și acum să vedem ce am descoperit noi în Italia.
DESCOPERIREA ÎNTÂIA. SUNTEM RIDICOLI!
Toți moldovenii care se află actualmente în Italia au lăsat acasă o Moldovă bântuită de întrebări identitare. Ce limbă vorbim:româna ori moldoveneasca? Ce suntem:români ori moldoveni? Să rămânem independenți ori să ne unim cu România? Încotro s-o apucăm:spre CSI ori spre UE? Întrebările acestea,discutate în societatea moldovenească până la disperare și fără urmă de acord în ceea ce privește răspunsurile,aici în Italia au devenit simple ca doi ori doi fac patru. Pentru că am văzut că deosebirile de limbă,caracter regional,obiceiuri,care există între italienii de la nord la sud,de la est la vest,sunt infinit mai mari decât cele care există între moldoveni și restul românilor,munteni,olteni,maramureșeni etc. Cu toate acestea,italienii nu pun garduri de sârmă ghimpată între regiuni și nu umblă cu moftul suveranității regionale în cap,așa cum o fac moldovenii noștri. Diversitatea e privită ca bogăție. Se merge dintr-o regiune în alta pentru a vedea locuri deosebite,pentru a gusta mâncăruri deosebite,pentru a auzi o vorbire dialectală deosebită. Dialectul e în mare cinste. La noi în Moldova vorbirea dialectală e lichidată cu verdictul ,,incultă”, ,,țărănească”,pe când la Roma vorbește în dialect atâta lume! Și nu se rușinează de loc. În dialect se scriu versuri,se cântă,se vorbește în televiziune. Și ce dialecte! Să încerce cineva care știe doar italiana literară să înțeleagă ce zice un sard pre limba lui ori ce cântă Fabrizio de André în bucățile sale scrise în dialectul genovez. Nu se înțelege un cuvânt! Și cu toate acestea Italia există,e un stat unitar! Noi,moldovenii,însă,râdem de ne prăpădim când auzim că românii numesc harbuzul pepene iar fântâna puț! Și scoatem repede concluzia că vorbim o altă limbă,suntem un alt popor și urmează să avem deci o altă țară. Cu toate că cu românii de peste Prut ne înțelegem perfect! E ridicol!
Un alt aspect ridicol al moldovenilor noștri,care iese foarte bine în evidență aici în Italia,este incapacitatea noastră de a uita palma primită de la jandarmul român în perioada 1918-1940. Într-adevăr,România nu a administrat Basarabia în acea perioadă în cel mai strălucit mod. Dar oare lucrul acesta mai contează acum,când e bine să ne unim cu oricine numai să nu fim izolați într-o deplorabilă sărăcie? Și oare unitatea acestei țări înfloritoare care este Italia s-a făcut numai cu zâmbete și cordiale strângeri de mână? Ba deloc. S-a luptat,s-a vărsat sânge,s-au făcut execuții. La Napoli,la Roma. Statul papal a fost învins pe câmpul de luptă,la Porta Pia. Și să vezi,romanii de azi sunt foarte fericiți de a fi cetățeni italieni. Nu se supără pe răii veniți de la nord care au împușcat într-înșii. Noi însă continuăm să fim supărați pe jandarmul român care a pedepsit un bețiv ori un hoț de găini.