UN EMBARGO CU DESCHIDERE SPRE IMMANUEL KANT

            Embargoul rusesc la importul vinurilor moldovenești, la început doar o amenințare, iar mai apoi confirmat pe bune de Rospotrebnadzor,  a stârnit un val de reacții. Presa moldovenească a arătat caracterul politic al acestei măsuri, iar patrioții noștri au avut încă o dată bunul prilej de a înfiera Rusia și politica ei imperialistă. Pe rețelele de socializare s-au postat nenumărate fotografii cu vinuri moldovenești și s-au dat mii de like-uri la sticle și pahare pline. Europa și România au solidarizat frățește cu butoaiele de la Cricova și Purcari.

            Totodată, războiul comercial pe care ni l-a declarat încă neconstituita Uniune Vamală a Eurasiei, pune într-o lumină foarte clară hibele industriei noastre de vinuri și ale politicii statului în domeniu, precum și deficiențele noastre mai puțin politico-economice.

            A fost anume Uniunea Sovietică creatoarea viticulturii noastre. Anume în timpurile sovietice au apărut faimoasele beciuri de la Cricova și de la Mileștii Mici. Am produs însă băuturi pentru Rusia, o țară care consuma în mod tradițional vodcă și care privea vinul ca pe „o acreală”, „kisleatina” fără sens. După vodcă, se preferau vinurile tari și dulci. Desigur, lucrurile s-au mai schimbat cu timpul, și rușii au învățat să aprecieze încetul cu încetul vinurile seci. Dar felul de a bea al rușilor a determinat calitatea exporturilor noastre. Și dacă e adevărat că astăzi rușii se supără pe nedrept pe băuturile noastre apoi este tot atât de adevărat că în Rusia au fost trimise în trecut și cantități colosale de băuturi de o calitate dubioasă. Dar felul de a bea al rușilor ne-a influențat și pe noi. La început în Rusia țaristă, apoi în Rusia sovietică. Vodca rusească nu a fost rea. Numai că avea 40 de grade. Și se vindea cu suta de grame și în magazinele sătești. La nunți și petreceri era ceva obișnuit ca să se bea mai întâi, cu mâncărurile reci, 2-3 sute de grame de vodcă, iar mai apoi, cu mâncărurile calde, să se treacă la vin, cu paharele de 200 de grame. Nu se prea obișnuia să sorbi din pahar de mai multe ori, trebuia băut deodată, cu atât mai mult că se întâmpla de multe ori ca mai multe persoane să bea din același pahar.

            Deci, este clar că problema vinului nostru e una ce ține de educație în primul rând. Trebuie să educăm băutorul rus, să nu-l lăsăm la discreția lui Putin, prin campanii de publicitate energice, prin promovări ingenioase. Și trebuie să educăm băutorul nostru național. S-a zis pe bună dreptate că, dacă locuitorii Moldovei ar bea mai mult vin, producătorii noștri nici nu ar avea mare nevoie de a exporta. Din nefericire, consumatorii moldoveni dau preferință, din ce în ce mai mult, votcii și berii. Dacă statul ar dori să protejeze viticultura, ramură cu adevărat strategică pentru țara noastră, atunci ar trebui să impună impozitări mai ridicate pentru băuturile netradiționale. Iar prețurile vinurilor noastre s-ar putea să fie mai maleabile, sunt prea mari. Aici, în Italia, găsești vinuri mai ieftine decât în Republica Moldova, și modalități de comercializare mai îndrăznețe. Un italian din Moldova, Nicola Baldassare, se plângea că nu găsește în Chișinău un local de unde să cumpere vin la litru, „sfuso”, degustându-l în prealabil, pentru că de multe ori i se întâmplă să cumpere vin îmbuteliat care „è una porcheria”. Apoi, Sărbătoarea Vinului, nou instituita tradiție, e foarte bună, dar nu trebuie să se reducă la Chișinău. Și nu trebuie să se facă numai într-o zi a anului. Vinurile sunt produse locale, care depind de caracteristicile zonelor de unde provin. Se fac vinuri nu numai la Cricova și Purcari, dar și la Orhei, și la Rezina. Și acele vinuri trebuie să aibă un nume, o cramă de proveniență și, mai ales, un drum asfaltat care să ducă spre ele. Apoi avem nevoie de intelectuali care să facă filozofia vinului, să ne spună cu ce merge mai bine un anume vin, cu carne ori cu pește, cu brânză și mămăligă ori cu pâine și nuci, așa cum face de exemplu Bruno Vespa în „Panorama”. Apropo de pâine. Italienii de la Chișinău denunță și proasta calitate a pâinii moldovenești, departe mult de mărcile „casareccio”, „pan di macina”, ori „a lievitazione naturale”.    Un alt italian din Moldova, Carlo Policano, mare apreciator al vinului în genere și suporter al vinurilor noastre, scrie că, dincolo de punctele slabe pe care le are sectorul vitivinicol moldovenesc, ar trebui să înțelegem că vinul trebuie să exprime un mesaj autentic al respectării regulilor, al bunei educații, al comunicării. Iar vinificatorii moldoveni, uniți într-o echipă, trebuie să aibă ambiția și orgoliul de a fi ei primii.

            La toate aceste „trebuie” de mai sus, mai trebuie însă de adăugat încă un „trebuie”. Trebuie să interzicem strict ca în orice restaurant și în orice crâșmă unde se consumă vin să aibă loc discuții cu privire la filozoful german Immanuel Kant. Mă veți întreba de ce. De aceea că în orașul Rostov, după cum anunță presa rusească,  din cauza lui Kant a fost împușcat un om. Un cetățean rus a intrat într-o dugheană să cumpere ceva. Așteptându-și rândul, a intrat în discuție cu alt cetățean, cu privire la filozofia lui Kant. Aveau păreri foarte deosebite. A izbucnit o ceartă, cearta s-a transformat în luptă corp la corp, lupta a culminat cu aceea că unul din ruși a scos revolverul din buzunar și l-a împușcat pe celălalt. Din fericire, victima filozofiei a rămas în viață. Totuși, ce legătură are vinul cu Immanuel Kant? Nicio legătură. Am avut pur și simplu plăcerea de a împărtăși cititorului un fapt divers. E ceva frumos în a te bate în numele lui Kant, nu? Ori în numele lui Eminescu, lui Blaga. Cum e mai nobil să mori, electrocutat la furat cupru ori împușcat în numele lui Eminescu?

MOLDOVA: REPERE ALE NORMALITĂȚII

            Nu, nu e normal ca o pătrime din populația țării să lucreze peste hotarele ei, nu e normal ca acești oameni înstrăinați să ridice, cu copiii lor născuți pe meleaguri străine, natalitatea țărilor unde muncesc. Dar, dacă totuși lucrul acesta s-a întâmplat, apoi e bine ca să se facă ceva pentru tinerii moldoveni care nu și-au văzut poate niciodată țara de origine.

 Și s-a făcut. Este vorba de Proiectul pilot DOR, destinat dezvoltării legăturilor emoționale dintre diaspora și Republica Moldova. Organizat în stil de tabără de vară axată pe valori tradiționale, proiectul va fi implementat în perioada 20-28 August 2013 în Republica Moldova. Pentru realizarea programului vor fi selectați  20 participanți din diferite țări în care este prezentă diaspora și 5 tineri din Republica Moldova. În agendă sunt planificate activități creative (Misiunea secretă), sportive, artistice, lingvistice, de cunoaștere a istoriei și culturii, Laboratoare (ceramică, muzică, dans, bucătărie națională, arheologie, fotografie), vizite culturale (locuri de patrimoniu) și întâlniri oficiale (Guvern, Ministere). Toate activitățile vor fi desfășurate într-un stil interactiv și dinamic.

Programul-pilot DOR are misiunea de a sensibiliza tinerii din generația a doua  și a treia de migranți cu privire la identitatea lor culturală și de a crea legături emoționale între Republica Moldova și reprezentanții diasporei moldovenești. Programul a apărut drept rezultat al  necesității clar exprimate a diasporei moldovenești de a  menține relația cu valorile tradiționale ale țării și de a crește apropierea tinerilor din diasporă cu Republica Moldova. Și este primul pas spre dezvoltarea unui program amplu care vizează diferite categorii de beneficiari, inclusiv pe cei interesați de turismul rural și cultural.

Programul pilot DOR este organizat  de Guvernul RM (Biroul pentru Relații cu Diaspora) în parteneriat cu OIM Moldova. A fost lansat pe 4 iulie de către șeful Biroului pentru relații cu diaspora Victor Lutenco. Condițiile de participare presupuneau o vârstă a copiilor cuprinsă între 14-16 ani, o stare de sănătate bună, posibilitatea de a comunica în limba română și o contribuție de 100 euro. Nu ne rămâne decât să așteptăm, până la sfârșitul verii, rezultatele realizării proiectului.

            Un alt reper de normalitate l-am găsit în acțiunea „Fete pe biciclete”, organizată de trei fete de la Chișinău, pasionate de ciclism. Acestea s-au gândit că orașul lor, în care există un trafic automobilistic nebun, ar merita o corectare în stil european. Au organizat deci un marș al fetelor pe biciclete prin tot orașul, atrăgând atenția trecătorilor și automobiliștilor prin ținutele lor cochete, prin bicicletele lor colorate și decorate cu iepurași și ursuleți nostimi. Mesajul celor circa 60 de fete îmbrăcate în rochii și fuste a fost un imn dedicat feminității care urmează a fi protejată și mai ales admirată, dar a fost și un reproș la adresa primăriei orașului Chișinău. Unde-s pistele pentru bicicliști? Dar cele pentru bicicliste? Singura pistă pentru biciclişti din capitală a fost amenajată în 2005 pe bulevardul Dacia, dar fără mare folos. Din ea, ca și din Dacia, au rămas doar amintirile. Pentru a susține acțiunea „Fetelor pe biciclete”, activistul pentru drepturile omului Oleg Brega a tras pe el o fustă și s-a încadrat cu curaj în marș.  

            Nicola Baldassare, un italian de la Chișinău, pune la dispoziția opiniei publice alte două repere de normalitate moldovenească. Unul este noutatea că pizza moldovenească și în genere mâncărurile italienești ce pot fi gustate în Moldova au crescut considerabil în calitate. Schimbarea s-a produs odată cu înmulțirea localurilor cu nume italienești precum

„Carmelo”, „Caruso”, „Bella Napoli”, „Pizzamania”, „La Divina” și altele. Au trecut fără întoarcere, zice italianul, timpurile când pizzele moldovenești erau groase de 5 cm și puteau fi digerate în minim 12 ore, astăzi la Chișinău poți mânca pizza la fel de bună ca cea italiană. Majoritatea materiilor prime sunt importate din Italia, iar unele  localuri au și cuptor cu lemne.

            Trendul italian va putea, credem, să aibă mare viitor în capitala Moldovei, pentru că moldovenii, o zice tot Baldassare, au talent. Ca să demonstreze această ipoteză italianul nostru povestește ce i s-a întâmplat într-o noapte când îl chinuia insomnia și se învârtea fără scop prin apartamentul său. La un moment dat aude dinspre fereastra deschisă un zgomot straniu, și totuși cunoscut, catalogabil ca fiind o emisiune de aer provenind din stomac, prin cavitatea bucală, mai pe scurt un râgâit. Drace, nu e posibil să auzi așa ceva la trei de noapte!.. Ce a descoperit italianul privind afară în curte? Chiar sub ferestrele casei sale un grup de băiețandri fără somn ca și el organizase un concurs pentru cel mai răsunător râgâit. Concurentul, înainte de probă, bea o jumătate de sticlă de apă minerală „Gura Căinarului”,teribil de gazată, apoi încerca să producă un râgâit cât mai sonor… Concursul a fost câștigat de un băiat subțirel, dar dotat cu un esofag extraordinar. Râgâitul produs de el s-a auzit pe o rază de 5 km. Ca premiu i-a fost oferită o ladă de bere „Chișinău”. Învingătorul a destupat imediat o sticlă și a dat-o peste cap dintr-o răsuflare. „Ia ce-i bună!!” „Să fii sănătos!!”

            Nu există nicio îndoială: moldovenii au talent!

RĂSFOIND CARTEA LILIEI BICEC

În această lună aprilie 2013 a apărut în Italia, la editura Einaudi,  cartea Liliei Bicec

 „Miei cari figli, vi scrivo”. Este o istorie despre emigrația moldovenească în Occident. Despre femeile moldovence care au fost detașamentele de avangardă ale acelei armate de sărăciți pe neașteptate, nevoiți să rupă cu unghiile și dinții o bucată de pâine pentru supraviețuire. Femeile moldovence au combătut războiul lor peste hotare în numele unui ideal sfânt: copiii. Să-i hrănească, să-i îmbrace, să le dea studii. În numele lor, al copilașilor de departe, ele au fost în stare să comită acte de curaj nebunești, să escaladeze munții, să treacă râurile în vad, să violeze frontierele statelor, să riște ele însele de a fi violate. În numele copiilor au fost arestate, s-au umilit, au îndurat foame. Paradoxal, cu toate că scopul sacrificiului a fost atât de nobil, rezultatul de multe ori s-a dovedit a fi nul. Copiii au primit bani, haine și mâncare de la mămica, dar nu au primit căldura ei sufletească, ocara sau povața potrivită la momentul potrivit. Și rupându-se ceva în ei, au rătăcit în derivă, s-au ofilit, unii s-au sinucis. Cartea Liliei Bicec vorbește despre tentativa eroică a unei mame de a menține cu orice preț o legătură afectivă vie cu copiii ei. Această mamă, de fapt autoarea însăși, le povestește în amănunte copiilor, în scrisori, propria aventură, pentru ca ei să cunoască prețul adevărat al hainelor frumoase și bunătăților pe care le primesc. Încearcă să le spună de departe povestea neamului lor masacrat prin foame și dus în Siberia, a părinților din părinți, a limbii și literaturii. Pentru că nu există limbă maternă fără mamă, nu există patrie fără părinți, chiar dacă la grădiniță și la școală se învață și limba, și istoria… „Miei cari figli, vi scrivo” a fost primită bine de presa italiană, au apărut articole elogioase în Il Foglio  și în CorriereImmigrazione .

Răsfoind-o, m-am gândit la ce a pierdut și la ce a câștigat Moldova de la emigrația masivă a cetățenilor ei. Pe de o parte, a pierdut multă forță de muncă tânără și multă intelectualitate. Pe de altă parte, emigrarea forței de muncă în exces a diminuat șomajul. Satele, suprapopulate în perioada sovietică, au răsuflat mai ușurate. Între timp instituțiile de învățământ au continuat să producă intelectuali și specialiști în mari cantități. Iar bugetul a beneficiat de un flux puternic și în permanentă creștere de remitențe. Deci, cu toate că nouă, emigranților, ne place să credem că țara se prăpădește fără noi, și plângem marele exod și distrugerea familiilor, realitatea e alta. Nu suntem deloc indispensabili. Țara poate fără noi. Țării i-i bine fără noi. Ba chiar ne mai trimite alte regimente de emigranți, alte mii de cetățeni moldoveni alungați, expulzați din propria țară. Prin urmare, atunci când suntem chemați în Moldova ca să ne reintegrăm, trebuie să știm că de fapt suntem mințiți. Patria noastră nu are nevoie de noi, doar de banii noștri.

 Am îndrăznit să pun în legătură cu această dură realitate istorică discursurile despre identitatea națională, limba maternă, valorile naționale. Rezultatul a fost că, exact ca la bursă, dacă țara nu are nevoie de tine, prețul acțiunilor limbii materne și a culturii naționale scade vertiginos. Copiii mici ai emigranților nu vor fi convinși cu ușurință să învețe limba și cultura țării care i-a alungat de acasă pe părinții lor. Ba chiar vor încerca să-și ascundă originile, considerate pe bună dreptate umile. Îl vor iubi acești copii pe Eminescu? Pe Creangă? Pe Vieru? Îl vor avea drept „prieten îndrăgit” pe Guguță? Poate. Dar mă îndoiesc. Margaret Thatcher zicea că nu există societate, există bărbați și femei, și există familii. O fi tot așa și cu limba, e un mijloc convențional de comunicare. Și cu națiunea, aparții aceleia în care ești integrat.

Din cartea Liliei Bicec femeile moldovence ies cu o imagine de luptătoare dârze, din contra bărbații moldoveni, politicienii moldoveni rezultă în mod indirect ticăloși și neputincioși. E o impresie care poate fi confirmată și de italienii din Moldova, Nicola Baldassare de exemplu, care a avut cuvinte de laudă deosebite pentru femeile Moldovei. Răsfoind „Miei cari figli, vi scrivo” m-am gândit dacă suntem condamnați pentru totdeauna a fi prețuiți de lume pentru unele calități individuale și disprețuiți pentru ce suntem ca națiune. Pentru că nu poți respecta națiunea, o bună parte a căreia nutrește visul – moldovan dream! – de a emigra în străinătate. Și emigrând, ca să vezi, răzbate! Publică romane ca Nicolai Lilin ori Lilia Bicec, devine cel mai bun agent de vânzări al anului 2012 în Italia ca Ana Damian. Acasă însă suntem sub orice critică, drumuri desfundate, corupție generalizată, dezordine.

Totuși, anume pentru că nu suntem atât de răi ca oameni, cred că avem dreptul de a visa la Moldova ca la un polis ideal, prosper, democratic – o Atenă a sud-estului european. Urmărind blogurile și acțiunile tinerilor din Moldova (Vitalie Sprânceană, de exemplu), îmi vine să cred totuși că Moldova are un viitor nu peste hotare, dar chiar la ea acasă. Da, Moldova e mică și săracă, dar e mai ușor să faci ordine într-o țară mică. Și nu atât sărăcia ne dezamăgește și ne face să fugim, cât lipsa de idealuri și perspective, stagnarea, indiferența. Ar fi suficient să recunoaștem Transnistria și să rezolvăm în felul acesta problema contrabandei, problema integrității teritoriale, problema integrității sociale – și să ne multiplicăm în mod automat șansele de a fi acceptați în UE. Am putea apoi produce cantități uriașe de vin, de miez de nucă, de mere și prune. Din resturile vegetale am scoate energie că ne-ar ajunge și pentru export… Ar fi poate mai convenabil decât să exportăm femei și să înduioșăm Occidentul cu istorii tragice.

 O Moldovă prosperă și frumoasă îi va face foarte curioși față de limba și cultura națională pe copiii emigranților. Iar odraslele italienilor vor plânge să le cumpere tata „il cappello di Guguzza”. Ca să ajungem însă la aceste vremuri, urmează să plantăm moldovan dream nu prin curțile vecinilor, dar chiar în grădina casei noastre.  

ITALIENII DESCOPERĂ MOLDOVA

La biroul stării cuvile de la Chișinău sunt înscriși, conform datelor de la 31 decembrie 2011, 177 de cetățeni italieni. Tineri întreprinzători, diplomați, pensionari care au hotărât să se mute pentru totdeauna în Moldova alături de moldovencele cu care și-au legat soarta. Moldova, cu toate că se confruntă cu multe grave probleme, îi atrage pe italieni. Are o forță de muncă ieftină. Un regim fiscal foarte convenabil. Transporturile funcționează relativ bine. Costurile carburanților, a energiei sunt inferioare celor din Europa. Există marea posibilitate de a intra din Moldova pe marea piață rusească fără taxe vamale. Pe lângă aceasta, în ultimul timp au fost luate o serie de măsuri legislative favorabile investițiilor în parcurile industriale și zonele economice libere. Deci, Moldova este atractivă și italienii, oameni curioși și întreprinzători, o colonizează în felul lor.

Dar Moldova nu este numai țara unor oportunități economice. Mai este și terenul unde are loc un crâncen război ideologic. Unioniști și stataliști, naționaliști și moldoveniști, limbă moldovenească și limbă română, filoeuropeni și filoruși, în sfârșit, ortodocsiști și homosexualiști – iată o serie din curioasele etichete ale orientărilor ideologice contrare din Republica Moldova. Cum se orientează italienii în acest talmeș-balmeș?

Orientările italienilor depind, cred, în primul rând de formația lor ideologică de acasă: au fost comuniști sau fasciști, catolici sau atei, oameni simpli sau posesori ai unei anumite culturi. În al doilea rând, depind de faptul cine sunt femeile pe care italienii le au alături: moldovence sau rusoaice, comuniste sau liberale. Apoi, e clar că pe un italian nu-l vei impresiona niciodată cu retorica ginții latine, de care face uz naționalismul nostru. Din contra, acesta va avea un mare respect anume pentru ruși, datorită culturii lor cunoscute în toată lumea. Cu toate că putem avea și excepții. Oricum, nu am văzut încă niciun italian care să cunoască Moldova și care să dea totodată credit naționalismului. Dar niciunul care să fie de acord cu invazia limbii ruse în spațiul public, mai ales în meniurile restaurantelor.

Unul din cei mai buni cunoscători ai Moldovei (și ai României) este istoricul Alberto Basciani, care a publicat cartea „La difficile unione”, foarte interesantă, foarte discutată în ultimul timp. Cartea arată cu multă putere de convingere hibele clasei conducătoare din România interbelică, care a făcut să falimenteze, în mare parte, proiectul unirii Basarabiei cu România. Și, indirect, lovește în acel naționalism deșănțat din R. Moldova care vede în perioada interbelică epoca de aur a Basarabiei.

Dar Basciani e omul documentelor istorice și al arhivelor. Alți italieni sunt mai puțin informați. Și aș vrea să vorbesc de Nicola Baldassare, care a luat Moldova foarte în serios, trecând cu traiul la Chișinău. Baldassare iubește Moldova, i-a învățat limba, îi studiază istoria și merită pentru asta tot respectul. A scris două cărți despre Moldova. Ideile sale despre identitatea națională a moldovenilor sunt, cred, în plină formare. Baldassare a contestat autoidentificarea națională a moldovenilor ca români și a avut perfectă dreptate. Odată ce există statul național moldovenesc, cetățenii săi nu ar trebui să se numească altfel decât moldoveni, indiferent de apartenența lor etnică. Baldassare e revoltat de faptul că există curentul unionist care sapă fundamentele națiunii moldovenești, iar guvernul e nevoit să promoveze patriotismul prin spoturi publicitare de tipul „Patria mea e Moldova”. Dar, supărat pe unioniști, Baldassare cade în capcana absurdităților moldoveniste, pe care le completează cu ideile sale originale. Astfel, etnia românească s-ar reduce la locuitorii Valahiei, unicii descendenți ai soldaților romani, iar moldovenii ar fi o etnie deosebită, plăsmuită de slavi, unguri, polonezi etc. Însuși Ștefan cel Mare vorbea slavonește și scria cu litere chirilice. Moldovenii au fost ocupați nu numai de ruși, dar și de români, care s-au comportat în Basarabia ca niște fasciști adevărați. Iată de ce e bine ca moldovenii să sărbătorească eliberarea de sub jugul fascist la 28 iunie 1940 și la 24 august 1944. Intelectualii moldoveni care au promovat unionismul nu au fost decât niște frustrați în fața rușilor, opera lor poate fi prețioasă, exemplu Grigore Vieru, dar în esență sunt niște trădători... Aceste idei curioase ale domnului Baldassare urmează desigur să fie combătute, lucru pe care îl și fac pe paginile blogurilor mele, dar trebuie în primul rând înțelese ca o încercare de a pricepe situația din Moldova. Reprezintă deci un gest de atenție binevoitor, important pentru țara mea și prin urmare merită considerație. Rămân în speranța că le va corecta cu timpul.

Pe 19 februarie curent în Letonia a avut loc un referendum care punea în discuție necesitatea limbii ruse ca a doua limbă de stat. Desigur, adepții limbii ruse au pierdut. Dar a fost interesant cum au văzut evenimentul italienii de la Chișinău. Alfredo Lorenzo Ferrari, prietenul meu de facebooc, a inițiat o discuție în acest sens, la care au participat alți italieni, ruși, moldoveni. Ideea lui Alfredo era că au fost bravi letonii care au spus un „nu” ferm limbii ruse și că așa trebuie să facă și moldovenii. Eu, zicea italianul, vorbesc și scriu românește, cunosc cultura moldovenească, dar nu am cetățenia Moldovei. Pe când atâția ruși de aici de la Chișinău au cetățenia Republicii Moldova, dar refuză cu încăpățânare să vorbească limba română. Mi se adresează rusește, eu le răspund românește, ei se supără și pleacă. A intervenit în discuție și o rusoaică, lăsați, chipurile, oamenii să vorbească în ce limbă vor. A fost pusă la punct. O moldoveancă indecisă a împins ideea că iată, e bine să știm mai multe limbi, prin urmare și rusa. Mai învețe și rușii românește, i s-a zis. Iar Alfredo a generalizat cu aceste cuvinte memorabile: „Moldavi, parlate solo nella vostra bella lingua, una lingua che si rispecchia nella latinità, una lingua che ha le sue origini nella culla della civiltà.”

Nu-mi rămâne, în încheiere, decât să-mi exprim dorința ca fluxul migratoriu al italienilor spre meleagurile mele să crească încontinuu. Căci în felul acesta vom avea mai mulți aliați în lupta pentru idealurile noastre naționale.