Scandalul Paul Goma

            În Republica Moldova luna august e plină de semnificații. La 2 august se sărbătorea cândva proclamarea Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești, în 1940. Pe 24 august era „ziua eliberării de sub jugul româno-fascist,  în 1944”. Pe 27 august sărbătorim Ziua Independenței, proclamată în 1991. Pe 31 august – Ziua Limbii Române, devenită limbă oficială a RSSM în 1989. În vara aceasta în august a avut loc și acordarea Premiilor Naționale. La care a fost propus, de o serie de personalități și instituții importante, și scriitorul român de origine basarabeană Paul Goma, trăitor la Paris, dar proaspăt cetățean al Republicii Moldova. Mai înainte, basarabenii îl propuseseră pe Goma și la Premiul Nobel. Nu a trecut. Și nu a trecut nici la Premiul Național.

 Pe ce s-au bazat cei care l-au propus pe Paul Goma la Premiul Național? Pe aceea că domnul Goma a scris despre trecutul nostru. Cărți bune și interesante, Din Calidor, Arta Refugii și altele. Vezi în ele aevea timpurile acelea nu atât de depărtate, în care trăiau părinții noștri, suferințele, slăbiciunile, dar și demnitatea lor în fața istoriei! Și apoi Goma este „un Soljenițîn român”!.. Toate bune și frumoase, dar nu chiar toate. Căci intervine un tânăr istoric, Petru Negură, care zice într-un articol publicat pe Platzforma.md:

            „Pe lîngă creaţia sa literară, care este un element greu şi valoros la dosarul candidaturii sale, Goma este cunoscut ca autorul unui eseu istoric, Săptămâna roşie. Basarabia şi evreii (2003, reeditat în 2005), în care scriitorul propune diminuarea cifrelor victimelor evreieşti din România în deportarea şi execuţiile colective la care aceştia au fost supuşi în cel de al Doilea Război Mondial şi apoi justifică aceste acţiuni ale autorităţilor româneşti de atunci (susţinute în dese cazuri şi de populaţia civilă). Potrivit lui Goma (şi unor istorici pe care se bazează), evreii – i.e. toţi evreii basarabeni, cca 250.000 – ar fi provocat în iunie 1940 militarii români în retragere şi apoi ar fi colaborat intens cu autorităţile sovietice după anexarea Basarabiei şi formarea RSSM şi, drept urmare, şi-ar fi atras răzbunarea – crudă, dar dreaptă – a românilor.

În cazul în care lui Paul Goma i s-ar decerna Premiul Naţional al RM, în logica instanţei care l-a promovat şi care i-ar conferi premiul, Republica Moldova ar trebui să dobîndească un cîştig de imagine în exterior: să aducă sau să fi adus un „un aport deosebit la promovarea imaginii pozitive a ţării pe plan internaţional”. Această „imagine pozitivă” ar fi stimulată, înţelegem, prin conferirea de către Guvernul RM a unei înalte distincţii (în formă de o medalie şi o recompensă de 100.000 lei RM) unui scriitor, care a justificat acţiunile represive exercitate de către administraţia Antonescu în Basarabia, Bucovina şi Transnistria împotriva populaţiei evreieşti (execuţii colective şi deportări în masă în lagăre de concetrare), cetăţeni legitimi şi nevinovaţi (din punct de vedere juridic) ai României de atunci.

În Germania, negaţionismul (negarea holocaustului) se pedepseşte prin lege, în Republica Moldova, acesta ar putea fi încurajat prin înalte distincţii de stat.

Mă întreb care ar putea fi interesul autorităţilor RM de a promova o asemenea personalitate controversată printr-o distincţie de stat, din contul fondului de rezervă al Guvernului, acumulat din contribuţiile cetăţeniilor RM. Mă mai întreb care va fi „aportul” colateral al unei asemenea personalităţi în consolidarea societăţii moldoveneşti, şi aşa răvăşite în contextul internaţional tot mai tensionat.”

            Articolul domnului Negură stârnește o adevărată furtună printre intelectualii din Republica Moldova și România, o furtună numită sugestiv de cineva Săptămâna Roșie Goma, pentru că precedase cam cu o săptămână ședința la care neacordarea Premiului fusese decisă. Așadar, cei care l-au propus pe Goma la Premiul Național, îl apără cu spada scoasă. Apare o puternică baricadă și de partea domnului Negură. Politicienii, primul ministru, șeful statului tac cu multă filosofie. Între timp, se reunește comitetul pentru acordarea Premiilor Naționale. Și, prin vot secret, dar și prin grăitoarea lipsă de la votare a unor membri ai comitetului, candidatura lui Goma nu trece.

Nu se știe bine ce rol a jucat istoricul Negură în respingerea candidaturii lui Goma. Este posibil că Goma, evident neprezentabil din punctul de vedere al standardului european de corectitudine politică,  ar fi picat și fără ajutorul articolului cu pricina. Totuși, articolul domnului Negură, prin discuția provocată, a limpezit enorm pozițiile politice ale intelectualilor moldoveni și natura lor mai mult sau mai puțin europeană.

Iată-i deci pe partizanii lui Paul Goma, poetul și criticul literar Andrei Țurcanu, literatul Dumitru Crudu, criticul literar Nina Corcinschi, filologul Aliona Grati, poetul Emilian Galaicu-Păun, criticul Mircea Ciobanu și o seamă de alți oameni de litere, diletanți în istorie, care, tocmai pentru că nu cunosc istoria în amănuntele ei îngrozitoare, sunt tentați să se facă a nu vedea enormitățile scrise negru pe alb în „Săptămâna Roșie” și pun accentul fie pe valoarea literară de excepție a operei lui Paul Goma, fie pe disidența sa anticomunistă. Acești esteți au fost susținuți de patrioții „neamului”, de promotorii românismului. Tabăra susținătorilor lui Goma, amănunt important, nu e antieuropeană din punct de vedere formal, dar e pur și simplu conservatoare, profesează un anticomunism feroce și un naționalism etnic. Anume din această cauză, a naționalismului etnic românesc, oamenii aceștia sunt tentați să nu dea importanță ofenselor grave aduse de Goma evreilor și rușilor, de parcă Republica Moldova nu ar fi și statul lor. Unii din acești pro-europeni (Irina Nechit) se întreabă cu naivitate: vrem în Europa fără Goma? Păi da, fără, i s-ar putea răspunde, pentru că Goma nu corespunde umanismului european actual, umanism la care europenii au ajuns după nenumărate masacre din motive religioase și războaie aproape permanente. Da, pentru că anume Goma a scris în „Săptămâna Roșie” aceste scandaloase cuvinte: „În acea săptămână (încă-încă-încă o dată: cea dintre 28 iunie şi 3 iulie 1940) se va fi produs o mutaţie genetică. Atunci şi românii ne-basarabeni au aflat, în sfârşit!, că duşmanul de moarte al neamului nostru este Rusul, cel care de la 1711 ne-a înşelat, umilit, jefuit, violentat, de la 1812 avîndu-l unealtă fidelă, fanatică pe evreu (în timpul ocupantului turc auxiliarul fusese grecul); // De acea dată (Săptămâna Roşie: 28 iunie – 3 iulie 1940) românii nu au mai lăsat-o moartă; nu s-au mai resemnat mioritic; nu au mai iertat, din laşitate creştinească. Au promis răzbunare. // Şi, vai: peste un an – începând din 22 iunie 1941 – răzbunare a fost.” (Saptamâna Roşie, Ed. Museum, 2003, p. 8). Pentru umanismul european nu are importanță cine a avut dreptate în trecut, importă din contra să ne respectăm și să trăim în pace în prezent. Cu atât mai mult lucrul acesta este important pentru Republica Moldova.

Sunt absolut sigur că aici, în Italia, unde mă aflu, și Italia e țara clasică a răzbunării, a vendettei, nici „La Repubblica”, nici „Corriere della Sera”, nici chiar un ziar de dreapta ca „Il Giornale” nu i-ar ierta lui Goma cuvintele „roșii” de mai sus.

De cealaltă parte a baricadei, contra poeților, romancierilor și criticilor literari, s-au aliniat istorici și sociologi de profesie: Petru Negură, Igor Cașu, Vitalie Sprânceană. Li s-au alăturat Victor Eskenasy de la „Europa Liberă”, scriitorul Laszlo Alexandru de la Cluj, emigranți moldoveni de la Paris (Vitalie Vovc) și de la Roma (Victor Druță). E de remarcat că, indiferent de pregătirea profesională pe care o au, acești oameni au avut raporturi mai strânse și mai îndelungate cu Occidentul. Într-ul fel, conflictul în curs poate fi văzut nu numai prin prisma dreapta-stânga, dar și ca o confruntare dintre occidentaliștii modernizatori și naționaliștii conservatori. E de notat că pentru occidentaliști elementul etnic are o importanță minoră în construcția națiunii, aceasta din urmă trebuie să fie civică, bazată pe drepturi egale, pe valori general-umane. Pentru naționaliștii conservatori, în schimb, elementul etnic e fundamental – și ceea ce susținătorii îi atribuie lui Goma, ca o laudă și totodată ca o scuză, este anume faptul că în „Săptămâna Roșie” a scos în evidență holocaustul românesc. Lor nu li se pare relevant că sub tăvălugul terorii bolșevice din Basarabia au fost striviți oameni de toate etniile, inclusiv evrei, ruși și ucraineni. Și pentru ei nu contează că nu numai evreii, cei săraci și cei bolșevizați, s-au bucurat prostește în 1940 de venirea sovieticilor, ci și tot restul sărăcimii, indiferent de etnie.

…Subsemnatul nu neagă importanța și talentul lui Paul Goma. Mai mult decât atât, îi apreciez curajul din „Săptămâna Roșie”. Este curajul, la Goma cam nebunesc ce-i drept, al unui distrugător de mituri. Un astfel de curaj a avut italianul Giampaolo Pansa, care a dovedit printr-o lungă serie de materiale publicistice că nu numai fasciștii italieni, nu numai naziștii germani au comis crime abominabile în timpul războiului civil italian, dar și partizanii, care erau de multe ori comuniști. În felul acesta Pansa, el însuși om de stânga, a demolat mitul superiorității morale a stângii italiene. Și cred că, în principiu, Goma avea tot dreptul să pună la îndoială cifrele holocaustului românesc. Evreii nu sunt nici sfinți, nici aleșii cuiva, chiar dacă au neamuri la Ierusalim. Evreii sunt Homo sapiens ordinari, mamifere bipede raționale, ca și toți ceilalți oameni. Ba chiar cred că Goma ar avea dreptul și la negarea întregului holocaust evreiesc – pentru că legile țărilor care pedepsesc așa zisul negaționism sunt în netă contradicție cu dreptul democratic modern la opinie. Iar cu asta vreau să zic că păcatul lui Goma nu e negaționismul, nici antisemitismul, ci imprecizia, grosolănia, spiritul balcanic sfădăuș cu care a scris „Săptămâna Roșie”. Dacă a vrut să atragă atenția opiniei publice asupra crimelor stalinismului, evreii nu-i erau de nici un folos. Pentru că nu din cauza evreilor România a pierdut Basarabia. După cum zice și istoricul italian Alberto Basciani în studiul „La difficile unione. La Bessarabia e la Grande Romania 1918-1940”, România a pierdut Basarabia cu mult înainte de ultimatumul de la Moscova, prin proasta administrare a teritoriului, prin lipsa investițiilor, prin slaba contracarare a propagandei și spionilor sovietici, prin dictatura carlistă și prigonirea minorităților naționale. Și cred că, după ce au fost lipsiți de cetățenia românească și după pogromurile fasciste care au bântuit în România, era firesc ca unii evrei să înghită nada propagandei bolșevice mincinoase și să se înscrie în organizațiile ilegale comuniste. Chiar bravo lor! E un curaj omenesc care merită toată lauda, curajul de a lupta contra opresorului! Și bravo celor care, în timpul așa zisei Săptămâni Roșii, au ieșit în stradă să înjosească armata unui stat opresiv, ineficient, cu niște ofițeri lipsiți de demnitate care își băteau capul să-și salveze boarfele proprii, lăsând trupa în voia sorții și armamentul în mâinile rușilor.

Cu această laudă adusă libertății individuale și curajului personal, voi încheia articolul. Mai adăugând că discuția despre Goma e un semnal clar al înnoirilor frumoase din Republica Moldova. Sper că vom reuși să edificăm o națiune civică moldovenească unită, fără „băștinași” și „ocupanți”, fără „neam”, fără „etnie” și fără „birou al relațiilor interetnice”.  

                                                           Victor Druță

P.S. Într-un comentariu la articolul domnului Petru Negură „Premiul Național vs. Paul Goma” am făcut remarca: „Eseul lui Goma „Săptămâna roșie” mustește ură și supărare: împotriva evreilor, a holocaustologilor, a trepădușilor, a rușilor. E de înțeles, după tot ce a suferit autorul, dar asta nu-l face mai simpatic…
Goma de fapt nu e moldovean, e un originar dintr-o Basarabie care nu mai există și dintr-o Românie care nu mai există. Lumea de la noi e mai tolerantă după tot ce i s-a întâmplat. Goma nu cred că s-ar simți bine la Chișinău. Și nici noi nu cred că ne-am simți bine cu Goma laureat al Premiului de Stat. Pentru că noi, moldovenii de azi, suntem copiii unui viol istoric pe care Goma nu-l acceptă, dar noi nu avem cum să nu-l acceptăm, pentru că e vorba de mama și tata, iar tata a fost Stalin…
A făcut bine Goma să pună cifrele holocaustului la îndoială. A făcut bine să scormolească trecutul. Să ne dea imagini inedite ale acelui trecut. Mulțumim pentru asta. Dar nu acceptăm să ne facem model dintr-un om obosit și supărat…”

La care Paul Goma a replicat:

 „V. Druță îmi explică de ce eu nu sunt moldovean – el: da – “fiindcă eu sunt un basarabean dintr-o Basarabie care nu mai există. Lumea de la noi e mai tolerantă după tot ce s-a întâmplat ”(subl. mea, P.G.).
Dar ce s-a întâmplat tovarășe Druță, după? De ce nu-i spui pe nume ocupației rusești? Ți-e rușine? Sau ți-e frică? De cine: de ruși? Sau de propriii frați, veri, cumnați, soție, copii, părinți? Ai devenit mai “tolerant”, cu călăii noștri? Ai devenit mai creștin iertător cu bolșevicii feroci? “După tot ce s-a întâmplat” (ocupația rusească): arestări, deportări, execuții sumare, foamete decretată de la Kremlin, d-ta si ai d-tale ați devenit, ca prin minune, “toleranți”, gata să vă propuneți, după amândoi obrajii – întru pălmuire, scuipare – și picioare-n cur de la Ocupant – crezi că memoria, sufletul omului mai poate fi “tolerant” cu Intoleranța, cu Brutalitatea, cu Sălbăticia?”

- Da, domnule Goma, am devenit mai tolerant. Nu-mi explic de ce. Poate, pentru că, cu toate că citeam cu mult interes cărțile românești după care învățase la școală tata, cu toate că România, unde aveam rude, fugite ca și Dumneavoastră, era „țara mea de dor”, cu toate astea eu m-am jucat în copilărie „de-a rușii și nemții”. Și am privit filmele rusești la care am râs și plâns, și am citit nu numai Creangă și Eminescu, dar și multe cărți rusești care m-au emoționat. Fotografiile pe care le am  eu din copilărie îs făcute de un rus Smirnov, bețiv dar simpatic de felul lui. Iar Raisa Timofeevna, o „ocupantă”, colegă de lucru a mamei, mi-a fost nană. Și învățătoarele mele de limbă rusă, rusoaice aduse de valurile istoriei în satul nostru, mi-au fost dragi. Și mai sunt tolerant pentru că, atunci când venea la noi acasă „gheaghea Niculai”, un moș al meu care trăia tocmai la Orenburg, neamurile mele cântau la masă, cu paharul de vin în mână, „Oi moroz moroz”. Și apoi în sat la noi erau băieți care aduseseră mirese „ruște” de prin fundul Rusiei, care e drept că le „ocupaseră” casele, dar nu erau deloc de speriat, din contra… Și apoi cum să nu devin iertător cu bolșevicii, când chiar tata era un „bolșevic feroce”, dar a fost totuși un om bun, deloc „călău”. Așa e, vă spun adevărat, pe cuvântul meu de pionier și de comsomolist!.. Încercați să mă înțelegeți, domnule Goma. Din turnul dumneavoastră de fildeș de la Paris Republica Moldova vă pare că este Basarabia. Dar Republica Moldova nu este Basarabia. Iar Dumneavoastră sunteți cetățean al Republicii Moldova. Nu uitați.

                                                                       V.D.

SAVUREAZĂ GUSTUL CRITICII ADEVĂRATE, PE PZF!

Un nou portal denumit Platzforma.md a fost lansat recent în Republica Moldova. Și acesta ar trebui să fie un prilej de bucurie pentru toți moldovenii cu gustul criticii. Al criticii serioase, ne-demagogice și ne-populiste. Al criticii care țintește amănuntul, care vrea o mică schimbare pozitivă, nu o revoluție universală. Un portal care bate la dreapta și la stânga, chit că în Moldova nu avem nici dreaptă, nici stângă politică adevărate.

Vitalie Sprânceană

Iată cum prezintă portalul cei care l-au creat, Vitalie Sprânceană și Petru Negură:  „Portalul platzforma.md (PZF) îşi propune să devină un spaţiu online de reflecţie şi atitudine critică. Prin publicarea unor discuţii şi analize calificate ale anumitor fenomene şi problematici sociale neglijate sau manipulate în spaţiul public (inegalităţi, vulnerabilitate, opresiune, identităţi, culturi, ideologii etc.), PZF aduce în prim plan interpretări necesare pentru deconstruirea înţelegerilor dominante ale acestor fenomene în societatea noastră. Totodată, PZF doreşte să contribuie la lărgirea discursului public în Moldova prin includerea unor puncte de vedere marginalizate sau ignorate, precum și prin găzduirea unor întîlniri între viziuni diferite sau opuse.”

Pentru diaspora moldovenească acest portal este important anume de aceea că mulți dintre autorii lui sunt sau au fost moldoveni din emigrație.  Vitalie Sprânceană, de exemplu, a studiat ştiințe politice în Bulgaria, filozofie în Moldova și acum face un doctorat la universitatea George Mason din SUA. Petru Negură este lector la Universitatea Pedagogică de Stat din Modova (Chişinău), doctor în sociologie la Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales, Paris. Este autorul cărţii Ni héros, ni traîtres. Les écrivains moldaves face au pouvoir soviétique sous Staline, L’Harmattan, Paris, 2009 şi al mai multor articole de sociologie şi istorie socială (a culturii, a învăţămîntului şi a serviciilor sociale) în reviste naţionale şi internaţionale de specialitate. Lilian Negură este profesor la Universitatea din Ottawa. A publicat mai multe zeci de lucrari științifice pe tema transformării reprezentărilor sociale în contextul noilor realități sociale și economice din Occident. Vasile Ernu, cel „născut în URSS”, este scriitor român.  Vitalie Vovc, născut în 1977 la Bălţi, locuieşte şi activează în prezent la Paris. Este consultant în organizări şi optimizarea fluxurilor pentru mari grupuri industriale. Acești oameni care au văzut nu numai satul sau orășelul lor de provincie vor fi în stare, credem, să combată în mod eficient mărginirea, izolarea, provincialismul de care suferă de multe ori gândirea social-politică din Moldova.

Petru Negură

Iată câteva crâmpeie din articolele de pe Platzforma, care mărturisesc despre luciditatea și deschiderea europeană ale autorilor. Scrie Petru Negură în articolul „Noua protipendadă politică la nunta Marelui Vameș”, în care se vorbește despre nunta lui Tudor Balițchi, Șeful Serviciului Vamal din Republica Moldova: „Aşa-zisul scandal de corupţie de la Vamă şi nunta şefului Serviciului vamal din RM au în comun nu doar instituţia amintită de ambele evenimente. Atît nunta înaltului funcţionar, cît şi „flagrantul” de la Vamă au fost, cu sau fără vrerea actorilor implicaţi, nişte spectacole mediatice, care ne ascund mai mult decît ne arată. „Flagrantul” de la vamă a urmărit să ne asigure, pe noi cetăţenii şi pe observatorii europeni, că „lupta cu corupţia” e în toi, să nu ne facem griji, şi că aşa le vor veni de hac şi altor funcţionari publici necinstiţi. De cealaltă parte, spectacolul nunţii ne-a introdus (e drept, nu pînă la capăt), într-o atmosferă de familie, cu miri, naşi, cumetri (ca la moldoveni, de…), ambalată în fastul strălucitor al unui eveniment glamouros, spectacol care face deliciul publicului pe ultimile cinci minute ale jurnalului TV. Luate însă împreună, aceste spectacole mediatice ne aruncă în faţă lipsa de onestitate – unii poate nu se aşteaptă la o asemenea virtute de la nişte „bieţi actori” politici –, şi mai cu seamă inconsecvenţa şi lipsa de profesionalism a clasei noastre politice, prinsă în flagrant delict de ipocrizie şi de incapacitate de a lupta efectiv şi eficient cu corupţia.”

Și iată ce spune Vasile Ernu, de pe pozițiile sale stângiste, despre noul proiect de țară al României, anunțat de Președintele Băsescu, acela al unirii cu Republica Moldova: „Un astfel de proiect de ţară, singurul nostru proiect postcomunist anunţat, pentru că proiectele UE & NATO nu sînt proiectele noastre, ci nişte proiecte externe, la care am aderat, este anunţat fără a ni se oferi nicio explicaţie. O petardă, o fumigenă de la care lăcrimăm, aruncată de Preşedinte cu un scop mai degrabă electoral. Basarabia este o vacă bună de muls pentru că alegătorul cu paşaport românesc de dincolo de Prut este un votant fidel al grupului Băsescu. Preşedintele ştie bine acest lucru. Avem un proiect, domnule Băsescu? Ne puteţi arata măcar o pagină scrisă despre cum arată paşii minimi care trebuie făcuţi  în vederea realizării acestui proiect? Mîine poate doriţi să refaceţi Dacia Mare, sau poate chiar Bizanţul. Să o facem, dar poate ne daţi şi ceva palpabil, descriptibil, măsurabil şi raţional. Sau şi mai bine, poate participăm şi noi, cetăţenii, la acest proiect sau noi sîntem doar carne de tun buni doar la robie şi război?”

Iar Vitalie Sprânceană, în articolul „Fasciștii sunt (întotdeauna) ceilalți” scrie: „O fantomă bântuie prin spațiul public moldovenesc: cea a fascismului. Etichetele ”fascism”, ”fasciști” au devenit monedă curentă în polemicile politice și se aud din toate taberele. Ba fostul președinte comunist Voronin numește guvernarea actuală ”fascistă” la un marș în Piața Marii Adunări Naționale. Ba politicieni, ziariști ori simpatizanți ai actualei guvernări găsesc similarități între marșul spre Chișinău a comuniștilor din 2013 și cel al lui Mussolini spre Roma din 1922.

Ultimul scandal ”fascist” mai cu răsunet, comentat intens atât în mass media cât și de politicieni s-a produs într-un local glamuros din Chișinău în seara de Haloween: cetățeanul german cu origini evreiești Herbert Schiesser s-a deghizat în Hitler pentru petrecere și a oferit generos saluturi naziste.

Incidentul a trezit și interesul poliției moldovenești care a declanșat o anchetă pe acest caz”.

Așadar, PZF este un portal cu autori și idei interesante, mușcător în atitudini, delicat în exprimare, național în formă, socialist în conținut… A, nu, asta de la urmă e o glumă. Mi-am amintit cum pe timpuri arta sovietică era definită națională prin formă, socialistă prin conținut.

 Succese, PZF! Îndemn diaspora să citească, să comenteze și să scrie pe platzforma.md