RĂSFOIND CARTEA LILIEI BICEC

În această lună aprilie 2013 a apărut în Italia, la editura Einaudi,  cartea Liliei Bicec

 „Miei cari figli, vi scrivo”. Este o istorie despre emigrația moldovenească în Occident. Despre femeile moldovence care au fost detașamentele de avangardă ale acelei armate de sărăciți pe neașteptate, nevoiți să rupă cu unghiile și dinții o bucată de pâine pentru supraviețuire. Femeile moldovence au combătut războiul lor peste hotare în numele unui ideal sfânt: copiii. Să-i hrănească, să-i îmbrace, să le dea studii. În numele lor, al copilașilor de departe, ele au fost în stare să comită acte de curaj nebunești, să escaladeze munții, să treacă râurile în vad, să violeze frontierele statelor, să riște ele însele de a fi violate. În numele copiilor au fost arestate, s-au umilit, au îndurat foame. Paradoxal, cu toate că scopul sacrificiului a fost atât de nobil, rezultatul de multe ori s-a dovedit a fi nul. Copiii au primit bani, haine și mâncare de la mămica, dar nu au primit căldura ei sufletească, ocara sau povața potrivită la momentul potrivit. Și rupându-se ceva în ei, au rătăcit în derivă, s-au ofilit, unii s-au sinucis. Cartea Liliei Bicec vorbește despre tentativa eroică a unei mame de a menține cu orice preț o legătură afectivă vie cu copiii ei. Această mamă, de fapt autoarea însăși, le povestește în amănunte copiilor, în scrisori, propria aventură, pentru ca ei să cunoască prețul adevărat al hainelor frumoase și bunătăților pe care le primesc. Încearcă să le spună de departe povestea neamului lor masacrat prin foame și dus în Siberia, a părinților din părinți, a limbii și literaturii. Pentru că nu există limbă maternă fără mamă, nu există patrie fără părinți, chiar dacă la grădiniță și la școală se învață și limba, și istoria… „Miei cari figli, vi scrivo” a fost primită bine de presa italiană, au apărut articole elogioase în Il Foglio  și în CorriereImmigrazione .

Răsfoind-o, m-am gândit la ce a pierdut și la ce a câștigat Moldova de la emigrația masivă a cetățenilor ei. Pe de o parte, a pierdut multă forță de muncă tânără și multă intelectualitate. Pe de altă parte, emigrarea forței de muncă în exces a diminuat șomajul. Satele, suprapopulate în perioada sovietică, au răsuflat mai ușurate. Între timp instituțiile de învățământ au continuat să producă intelectuali și specialiști în mari cantități. Iar bugetul a beneficiat de un flux puternic și în permanentă creștere de remitențe. Deci, cu toate că nouă, emigranților, ne place să credem că țara se prăpădește fără noi, și plângem marele exod și distrugerea familiilor, realitatea e alta. Nu suntem deloc indispensabili. Țara poate fără noi. Țării i-i bine fără noi. Ba chiar ne mai trimite alte regimente de emigranți, alte mii de cetățeni moldoveni alungați, expulzați din propria țară. Prin urmare, atunci când suntem chemați în Moldova ca să ne reintegrăm, trebuie să știm că de fapt suntem mințiți. Patria noastră nu are nevoie de noi, doar de banii noștri.

 Am îndrăznit să pun în legătură cu această dură realitate istorică discursurile despre identitatea națională, limba maternă, valorile naționale. Rezultatul a fost că, exact ca la bursă, dacă țara nu are nevoie de tine, prețul acțiunilor limbii materne și a culturii naționale scade vertiginos. Copiii mici ai emigranților nu vor fi convinși cu ușurință să învețe limba și cultura țării care i-a alungat de acasă pe părinții lor. Ba chiar vor încerca să-și ascundă originile, considerate pe bună dreptate umile. Îl vor iubi acești copii pe Eminescu? Pe Creangă? Pe Vieru? Îl vor avea drept „prieten îndrăgit” pe Guguță? Poate. Dar mă îndoiesc. Margaret Thatcher zicea că nu există societate, există bărbați și femei, și există familii. O fi tot așa și cu limba, e un mijloc convențional de comunicare. Și cu națiunea, aparții aceleia în care ești integrat.

Din cartea Liliei Bicec femeile moldovence ies cu o imagine de luptătoare dârze, din contra bărbații moldoveni, politicienii moldoveni rezultă în mod indirect ticăloși și neputincioși. E o impresie care poate fi confirmată și de italienii din Moldova, Nicola Baldassare de exemplu, care a avut cuvinte de laudă deosebite pentru femeile Moldovei. Răsfoind „Miei cari figli, vi scrivo” m-am gândit dacă suntem condamnați pentru totdeauna a fi prețuiți de lume pentru unele calități individuale și disprețuiți pentru ce suntem ca națiune. Pentru că nu poți respecta națiunea, o bună parte a căreia nutrește visul – moldovan dream! – de a emigra în străinătate. Și emigrând, ca să vezi, răzbate! Publică romane ca Nicolai Lilin ori Lilia Bicec, devine cel mai bun agent de vânzări al anului 2012 în Italia ca Ana Damian. Acasă însă suntem sub orice critică, drumuri desfundate, corupție generalizată, dezordine.

Totuși, anume pentru că nu suntem atât de răi ca oameni, cred că avem dreptul de a visa la Moldova ca la un polis ideal, prosper, democratic – o Atenă a sud-estului european. Urmărind blogurile și acțiunile tinerilor din Moldova (Vitalie Sprânceană, de exemplu), îmi vine să cred totuși că Moldova are un viitor nu peste hotare, dar chiar la ea acasă. Da, Moldova e mică și săracă, dar e mai ușor să faci ordine într-o țară mică. Și nu atât sărăcia ne dezamăgește și ne face să fugim, cât lipsa de idealuri și perspective, stagnarea, indiferența. Ar fi suficient să recunoaștem Transnistria și să rezolvăm în felul acesta problema contrabandei, problema integrității teritoriale, problema integrității sociale – și să ne multiplicăm în mod automat șansele de a fi acceptați în UE. Am putea apoi produce cantități uriașe de vin, de miez de nucă, de mere și prune. Din resturile vegetale am scoate energie că ne-ar ajunge și pentru export… Ar fi poate mai convenabil decât să exportăm femei și să înduioșăm Occidentul cu istorii tragice.

 O Moldovă prosperă și frumoasă îi va face foarte curioși față de limba și cultura națională pe copiii emigranților. Iar odraslele italienilor vor plânge să le cumpere tata „il cappello di Guguzza”. Ca să ajungem însă la aceste vremuri, urmează să plantăm moldovan dream nu prin curțile vecinilor, dar chiar în grădina casei noastre.