O ÎNTREBARE ANTINAȚIONALĂ ÎNTR-UN RECENSĂMÂNT NAȚIONAL

Naționalitatea: moldovean. Limba maternă: româna. Limba vorbită de obicei: italiana

            În Republica Moldova este în curs, de pe 12 pe 25 mai 2014, un recensământ național, în cadrul căruia se face cartografierea populației și a locuințelor. Biroul Național de Statistică își propune să obțină date despre numărul populaţiei, repartizarea ei teritorială, caracteristicile demografice, etno-culturale, educaţionale şi economice, fondul de locuinţe şi clădiri de locuit, și să evalueze condiţiile de trai ale oamenilor. Acest exercițiu va curprinde și cele mai mici localități din țară. Informația din chestionar va fi confidențială, iar la colectarea datelor vor fi implicați peste 11 mii de recenzori. Ziarele de la Chișinău, inclusiv ziarul „Național”, informează pe larg cititorii despre desfășurarea recensământului…

            Am evidențiat în mod expres mai sus cuvântul național, pentru ca să-mi creez prilejul de a afirma că sensul cuvântului național din cuvintele de mai sus este acela de țară, de popor al unei țări. Care țară și care popor presupun implicit – dat fiind că avem recensământ național, Birou Național de Statistică, ziar „Național” etc. – existența unei națiuni moldovenești. Dar tocmai această națiune, prin prost gânditele întrebări din formularele recensământului, este aruncată într-o confuzie politico-filologică totală.

            Explic. Există în formularele menționate o întrebare, aș zice, diabolică. Pentru că fiecare intervievat trebuie să indice, la libera declarație (!),  ce naționalitate/etnie are.

Iată ce spune în acest sens doctorul în demografie Valeriu Saiînsus:

„E clar că mulți își identifică naționalitatea în raport cu denumirea țării. Și o declară alta decât cea care este. E un risc, deoarece când vorbim de recenzori, numai modul în care aceștia vor pune întrebarea poate să influențeze deja răspunsul.

Dicționarul Explicativ al Limbii Române spune așa:

– NAȚIONALITÁTE, naționalități, s. f. 1. Apartenență a unei persoane la o anumită națiune; cetățenie. 2. Totalitatea însușirilor specifice unei națiuni; caracter național. 3. Apartenență a unei persoane juridice, a unei nave sau aeronave la un anumit stat. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. nationalité, germ. Nationalität.

- ETNÍE s. f. unitate etnică, determinată în timp și spațiu, cu trăsături de civilizație și cultură (limbă, tradiții etc.) comune. (< fr. ethnie)

Practic, naționalitatea, ca sinonim al cetățeniei, spune clar că suntem moldoveni. Din punct de vedere al etniei, ca sumă de date precum limba, istoria, tradiții suntem români. Acum, când suntem puși în situația de a alege, ce facem? Ce credeți că o să facă majoritatea cetățenilor Republicii Moldova? Cum poți să pui cele 2 noțiuni în situație de sau când e clar că ar trebui să fie de și.”

 Da… e ca și cum ar trebui să răspundem la întrebarea „unde au femeile părul creț?” În Africa, și să vă fie rușine la ce v-ați gândit.

            În 2004, pe vremea guvernării comuniste, în Republica Moldova a mai avut loc un recensământ. Comuniștii au folosit aceeași întrebare ca o formidabilă armă politică, menită să dea o lovitură mortală forțelor unioniste. Le-a reușit. 76% din intervievați s-au declarat moldoveni, numai 2% - români. Vax populi! Ceea ce dovedește că jocul abil cu cuvintele polisemantice poate avea efecte politice năucitoare. Liberalii, veniți la putere așa de greu, nu au învățat lecția, au lăsat din nou fatala, absurda, irelevanta, ne-europeana întrebare despre etnie și în formularele recesământului 2014 – în loc de a o scoate, prevăzători, lăsând doar întrebarea despre limba maternă! Și deci, s-a început din nou o luptă politică pe viață și pe moarte. Unii rusofoni au chemat cetățenii ca să se declare ruși, chiar dacă sunt găgăuzi, ucraineni, români. Unioniștii, intelectualii, mai ales pseudo-intelectualii, au incendiat ziarele și web-ul cu campanii naționale tip „vorbesc românește, sunt deci român”. Nu ne-am putut lipsi în această panoramă, panaramă mai degrabă, nici de intervenția Bucureștiului. De unde s-ar fi auzit amenințarea că cetățenii moldoveni care nu se vor declara români la recensământ, vor fi lipsiți de cetățenia română, dacă o au. Ori, dacă nu o au și se vor declara români, vor fi facilitați s-o obțină.

 

            Între timp, de pe teren parvin informații despre multiple încălcări:

 - Recenzori care completează formularele cu creionul (astfel formularele pot fi modificate ulterior);
- Recenzori care nu au formulare;
- Recenzori care conving respondenții să se declare moldoveni;
- Recenzori care sunt afiliați politic;
- Primari care promovează rudele sau cunoscuții în funcție de recenzori, sau, și mai grav, îi instruiesc să falsifice informația din formulare;
- Recenzori sau chiar șefi de circumscripție care nu cunosc limba română;
- Șefi de circumscripție cu antecedente penale;
- Minori angajați în calitate de recenzori;
- Linia fierbinte a Biroului Național de Statistică, la care cetățenii ar trebui să le poată adresa informații, nu funcționează.

            Să admitem însă că Recensământul 2014 este impecabil organizat. Chiar și așa, întrebarea, antinațională, despre naționalitate-etnie strică totul. Pentru că guvernul dovedește că nu are idei clare în construcția națională și nu oferă nicio soluție pentru compensarea lipsei de consens a cetățenilor în privința existenței țării lor Republica Moldova. Iar lucrul acesta, după cum ne învață evenimentele din Ucraina, este periculos. Unirea reală, integrarea reală a românimii de pe ambele părți ale Prutului și a tuturor celorlalte seminții care constituie națiunile română și moldovenească are și poate avea loc prin lucruri simple și nețipătoare: cărți, filme, muzică, poduri, căi ferate, străzi. „Brio Sonores” la „Românii au talent”. Irina Loghin la Chișinău. „Negru de Purcari” la Iași și București. Victor Druță la „Gazeta Românească”... – e drept însă că acest Druță nu e atât de simplu, iar uneori mai și țipă.

Victor Druță

SATISFACȚII DE SPECTATOR

Enrico Letta

            „Privitor ca la teatru/ Tu în lume să te-nchipui: /Joace unul și pe patru,/ Totuși tu ghici-vei chipu-i…” Aceste versuri eminesciene le pronunț în legătură cu spectacolele politicii italiene din ultimul timp, spectacole de zile mari, care mi-au prilejuit îmbelșugate satisfacții. Iar chipurile pe care le-am ghicit, și o spun cu orgoliu personal, au fost acelea ale lui Berlusconi și Grillo: îi cred de multă vreme niște populiști iresponsabili, niște saltimbanci care amețesc mulțimile cu vorbe; și întâmplările legate de moțiunea de cenzură mi-au dat dreptate. Berlusconi, strâns cu ușa, s-a dezumflat și a căzut în ridicol. Iar Grillo și toată gloata lui de strânsură care strigau alegeri anticipate au fost puși la punct de însuși mersul evenimentelor.

            Mi-a plăcut în primul rând discursul lui Enrico Letta la ședința din 2 octombrie a Senatului, când a cerut votul de încredere pentru cabinetul său. Un discurs liniștit, moderat și creștin-democrat, după cum zic gurile rele făcând aluzie la trecutul politic al lui Letta; un discurs în care se fac largi referințe la istoria și personalitățile Italiei. Discursul începe cu citarea lui Luigi Einaudi, al doilea Președinte al Italiei: „În viața națiunilor, eroarea de a nu prinde momentul potrivit poate fi ireparabilă.” Și momentul potrivit pentru Italia de azi, a explicat Letta în continuare, e acela al unui guvern stabil, care să relanseze țara pe calea dezvoltării. În încheierea adresării sale, Enrico Letta a spus: „În ziua de 11 martie a anului 1947 marele liberal Benedetto Croce s-a adresat de la tribuna Parlamentului către colegii săi din Adunarea Constituantă. Cuvintele pe care le-a spus Croce atunci eu aș vrea să le readresez cu umilință vouă, la fiecare în parte, înainte de a  vota încrederea.  Zicea Benedetto Croce: „Iar acum fiecare din noi să se retragă în adâncul propriei conștiințe și să aibă grijă de a nu-și pregăti pentru viitor, cu un vot negândit, niște remușcări dureroase și rușinoase.” Letta e un om cult și un politician responsabil, mi-am zis.

             Dar nu atât politica propriu-zisă și politicienii creează marele spectacol, cât mass-media care scrie despre ele. Angajați și ei în lupta politică, jurnaliștii sublimează politica, o îmbracă în cuvinte meșteșugite, o fac digerabilă pentru mase, o transformă în artă și literatură.

Michele Serra

 Citesc cu plăcere, în „La Repubblica”, succintele articole ale lui Michele Serra din rubrica „L’Amaca”. Iată un fragment încântător din „hamacul” de pe 1 octombrie: „Din toate falsificările verbale pe care am avut a le suferi de-a lungul anilor, cea mai cruntă și totodată cea mai însemnată cred că este folosirea cuvântului „moderat” de către Berlusconi, laolaltă cu toți scribii și gardienii săi. Chiar ieri omul de la Arcore îndrăznea să folosească acest cuvânt, pentru a-și fraieri susținătorii, care, trebuie de spus, sunt foarte „fraieribili”. Pentru că nu există în Berlusconi și în berlusconism absolut nimic, nici măcar o virgulă, niciun crampei de viață sau de idee care să mărturisească moderația. De la armata nemaivăzută de pițipoance care l-a însoțit – că nici Spartacus nu a avut atâtea – la cadourile foarte scumpe și foarte cocălărești pe care le-a făcut, de la ostentația pomenilor făcute la proclamarea în public a virtuților sale excelente, de la bogăția ce da pe de-asupra la puterea fără margini, de la ura politică folosită în loc de coagulant electoral la acuzația nerușinată că cei urâți de dânsul îl urăsc (…) – dar faceți-vă milă și spuneți-mi, oare în ce este moderat acest om?”

Eugenio Scalfari

Pe Eugenio Scalfari, bătrânul fondator al ziarului „La Repubblica”, îl citesc cu plăcere, dar uneori mai pe sărite, căci este cam prolix. Foarte bun articolul său  „Al Capone è all'angolo ma ancora può colpire”, în care, conștient de importanța istorică a înfrângerii lui Berlusconi, descrie în amănunte, așa cum își imaginează el, căderea zgomotoasă a Caimanului. Iată un fragment: „Dar bosul -  tot mai încruntat, mai întunecat, mai turmentat, mai asudat – nu mai are vâna lui Al Capone, puterea cu care se obișnuise de treizeci de ani, seamănă astăzi cu Regele Lemnișor, bătut de valuri și de altercațiile curtenilor care-i stau primprejur. Aceștia se ceartă de la votul care iată că se apropie, discută despre consecințele pe care le va avea și, și nu le mai pasă de dânsul. Țipă, se îmbrâncesc, unii oftează, alții chiar plâng. Iar el, cu supărarea care-i fierbe în suflet, își închide des ochii -  ochii, care de la atâtea liftinguri nereușite, seamănă cu două crăpături…

            Din când în când vine câte un comis ca să anunțe că degrabă începe votul. Și atunci el se scutură, se ridică și anunță cu voce hotărâtă că se votează moțiunea de cenzură. (…) La un moment dat – votul deja începuse – iată că sosește gâfâind un vice de al lui Schifani, președinte al grupului parlamentar în Senat, și îi înmânează o foaie de hârtie pe care sunt lipite fotografiile unei liste pe care o ținea în mână Quagliariello: cu numele senatorilor PDL gata să treacă Rubiconul și să se înregimenteze de partea lui Letta. Îs 23, dar se știe că vor adera alți doi…”

Și în felul acesta Scalfari creează romanul evenimentelor istorice pe viu, pe urme proaspete. O, cât aș dori ca și în Moldova mea jurnaliștii să reflecteze și să investigheze sfera vieții politice cu îndrăzneala și pasiunea colegilor de breaslă italieni! Și cât aș dori ca politicienii noștri să iubească politica nu pentru că politica îi îmbogățește, dar din pasiune civilă, din patriotism, din dragoste de țară! Și de ce nu, din ură pentru adversarii politici! Aș vrea să-i aud și să-i văd cum luptă „cu retoricele suliți în aplauzele grele a canaliei de uliți”, dar politicienii noștri tac, rușinoși ca niște mirese.

Voi încheia acest articol exprimându-mi bucuria răutăcioasă pentru gafa grillinului Crimi, compromis pentru că l-a insultat pe Berlusconi într-o manieră care vădește slabe calități politice. Mă voi bucura răutăcios pentru ridicolul în care a căzut berlusconianul Bondi în parlament, când a țipat în numele lui Berlusconi și a neîncrederii în guvern, dar a fost dezumflat în mod caraghios de însuși Berlusconi, care a ordonat votarea încrederii. Și mă voi bucura enorm de cum i-a jucat festa Enrico Letta Michaelei Biancofiore, semnându-i cererea de demisie!

CATASTROFA

 

Un prinț din Levant, îndrăgind vânătoarea, s-a dus  în Pădurea Domnească, din raionul Fălești Republica Moldova.  Să vâneze mistreți.  Prințul se chema Valeriu Zubco, Procurorul General al țării. Suita sa cuprindea mai mulți demnitari suspuși, judecători și oameni de afaceri: Ion Pleşca, preşedintele Curţii de Apel Chişinău (CAC), Gheorghe Creţu, vicepreşedintele aceleiaşi instanţe, Ion Lupu, directorul Agenţiei Moldsilva și alții.  Atunci când mistrețul a apărut din tufișuri, hăituit de gonași, procurorii i-au pronunțat sentința și au apăsat pe trăgaci.

Nu se știe dacă mistrețul a fost nimerit. Dar unul din gonași s-a cârligat la pământ, iar zăpada de sub el s-a făcut roșie.

Și așa s-a întâmplat că pe 23 decembrie 2012, la orele 13.35, în curtea spitalului raional Fălești a intrat un jeep negru cu numere de Chișinău. Trei oameni în uniforme de camuflaj au coborât din el, doi l-au luat de subsuori pe al patrulea, care nu se ținea pe picioare. Au intrat în spital. „Ce are?” – a întrebat domnișoara Inga Gligor, sora medicală de serviciu în secția de internare. „Are hernie”, a răspuns unul din bărbați, zâmbindu-se a râde. „Cum îl cheamă?” „Se numește Sorin. Să nu anunți pe nimeni”.  Cei trei care l-au adus pe Sorin au refuzat să se prezinte. Au urcat în jeep-ul negru și duși au fost. Iar Inga Gligor și-a anunțat și superiorii, și poliția. 

 Sorin Paciu, tânărul de 34 de ani, abandonat cu burta ciuruită în spital de cei trei crai, avea să moară în noaptea de Crăciun și să fie înmormântat pe 27 decembrie la Chișinău, în cimitirul de pe str. Armenească. Era un om de afaceri, se zice că a mers la vânătoare cu aparatul de fotografiat, ca să facă poze pentru fiica sa de trei ani.

Până la decesul lui Paciu, întâmplarea de mai sus a fost un caz tragic la vânătoare, ca atâtea altele. După deces însă banala tragedie, de la felul cum a fost gestionată de cei implicați, devine o catastrofă de proporții, care crește ca o avalanșă pe zi ce trece. Nu este făcută o autopsie a cadavrului, nu este găsit corpul delictului, alicele sau gloanțele care l-au ciuruit pe Paciu, poliția deschide dosarul dar rămâne într-o așteptare suspectă, iar înmormântarea seamănă cu o spălare în grabă a urmelor.  Nicio instituție de stat nu face publică informația, tace procuratura, tace poliția, tace Moldsilva. Procurorul General Valeriu Zubco participă pe 26 decembrie la ședința Consiliului Superior al Magistraturii, unde ar fi putut dezvălui cazul, dar nu se răsuflă cu niciun cuvânt. După care pleacă în vacanță. Cazul explodează abia pe 6 ianuarie, în ajunul Crăciunului „pe vechi”, prin conferința de presă a lui Sergiu Mocanu, președintele Mișcării Populare Antimafie, care îl acuză pe Valeriu Zubco de uciderea lui Sorin Paciu. Ceea ce urmează e un spectacol absolut indecent.

În loc să dea o explicație plauzibilă faptelor și tăcerilor nejustificate ale instituției pe care o reprezintă, în loc să demisioneze din funcție pentru a evita conflictul de interese în cercetarea dosarului, Zubco își apără cu o declarație de presă propria nevinovăție și îl învinuiește pe Mocanu de rea-credință, afirmând că acesta ar șantaja procuratura pentru a obține revizuirea cazului feciorilor săi condamnați.   «Neg categoric acuzaţiile de omor lansate la adresa mea de către cetăţeanul Sergiu Mocanu. Este evident că dacă o astfel de acuzaţie s-ar confirma, demisia mea ar fi iminentă şi răspunderea în faţa legii, de asemenea. Să lansezi o astfel de campanie murdară  la adresa unui om, indiferent cine ar fi acesta, să alegi un moment ca cel al Sfintelor Sărbători pentru a face asta este o dovadă de cinism care depăşeşte orice limită. Acest lucru este valabil şi pentru cei care au sprijinit această campanie, prin lansarea de insinuări şi aprecieri. Sunt gata să mă supun anchetei oricărei instituţii a statului, dar nu mă voi transforma în «carne de tun» în campaniile murdare ale unora sau pentru luptele dintre politicieni pentru funcţia de procuror general» -  afirmă  Zubco, care, să observăm, este gata să se supună anchetei rămânând în același timp în scaunul Procurorului General. Nu mă pot abține de a face o altă observație malițioasă, cu privire la nemărginita pioșenie a domnului procuror. Cum, zice acesta, să faci acuzații în timpul Sfintelor Sărbători, ce cinism!

 La fel de pios de altfel a fost și Președintele Nicolae Timofti, și domnia sa jurist de carieră, care nu a răspuns unui jurnalist asupra cazului pe motiv că „este sărbătoare”.

Dar cireașa de pe tort în tot acest spectacol „de sărbătoare” a pus-o ex-Președintele RM și președintele Partidului Liberal Mihai Ghimpu. Dumnealui a publicat pe contul său de facebook o halucinantă declarație. La început nici nu îmi venea să cred că-i aparține, părea o făcătură, căci stilul ei nu se deosebea cu mult de acela al babei care își dădea cu părerea că Biblia o fi fost scrisă de Eminescu. Dar nefiind dezmințită, nu ne rămâne decât să o considerăm autentică. Iată un fragment: „Nu ştiu dacă am dreptate, dar îmi pare că viaţa însăşi este o durere pentru fiecare dintre noi, pentru unii aceasta vine mai devreme, pentru alţii – mai târziu, dar oricum viaţa e cu durere. Eu, însă, dragi prieteni, vă doresc doar fericire. Să fiţi în paza Domnului mulţi ani înainte. Ştiu că sunt aşteptat acasă, inclusiv pentru a răspunde la întrebări legate de vânătoarea din Pădurea Domnească, de moartea lui Sorin Paciu, de ancheta accidentului. Mai bine răspund, de aici, din depărtare, din zona Banatului. Vânătoarea din Pădurea Domnescă, soldată cu moartea lui Sorin Paciu este, după cum am spus, o mare tragedie, o tragedie a vieţii noaste, o tragedie care i se poate întâmpla oricăruia dintre noi, dar în mod diferit, în funcţie de circumstantele momentului şi a locului, atunci când moartea iese la plimbare. Să fim foarte atenţi, este rugămintea mea pentru toţi, mai ales când ştim că moartea este la un pas de fiecare dintre noi. Indiferent de ce am simţit ieri şi ce voi simţi mâine, adevărul şi legea este răspunsul meu.
Dumnezeu să te odihnească în linişte, Sorine! Iartă-l, Doamne, şi pe cel care, din neştire, a luat viaţa lui Sorin!”

În 1061 de cuvinte ale acestui delir folcloristic juristul Ghimpu, căci e jurist, nu scrie o propoziție despre încercarea de a mușamaliza cazul, despre conflictul de interese, despre demisie, despre omertà.

Ca să închei în grabă povestea indecentului spectacol, voi spune că premierul Filat a acuzat organele puterii că a aflat despre întâmplare din ziare și a cerut să se ia măsuri urgente, demisia lui Zubco, sedința Consiliului AIE, ședința Parlamentului. Dar poziția sa este slabă, căci depinde de algoritmul după care s-au împărțit posturile în Alianță și îi plouă asupra capului sumedenie de învinuiri, drepte și nedrepte...

 Așadar, din toată istoria aceasta partidele AIE, organele statului, Președintele țării ies cu o imagine rău șifonată, ceea ce aruncă în brațele disperării electoratul progresist care nu va mai ști cu cine să voteze la următoarele alegeri. Rămâne dezamăgită și Europa, care a oferit un enorm credit de încredere actualei conduceri. Se bucură comuniștii, cărora le pică lapte în păsat. În ceea ce privește mass media, scandalul în curs a făcut multă lumină, publicul înțelegând cine este independent cu adevărat și cine este aservit puterii sau sacului cu bani.

Iară noi? Noi, emigranții? Ce avem de spus cu privire la catastrofa moldovenească noi? Să apărăm Alianța până la ultima suflare, așa cum o face cu mult spirit partinic Dorin Dușciac în „Gazeta Basarabiei”? Cu un an în urmă în Italia naufragia din cauza unei criminale iresponsabilități Costa Concordia. Dezamăgiți, italienii au avut totuși consolarea cuvintelor  pe care un oficial al statului, Gregorio de Falco, le-a adresat dezertorului Schettino, cuvinte pline de demnitate și pasiune civilă. Nouă, moldovenilor, această consolare nu ne-a dat-o niciun reprezentant al statului nostru. Și tare mă tem ca statul nostru să nu se transforme într-o pădure nepătrunsă, într-un codru cu inimă neagră… Iar între timp buna Valentina Ursu, de la Radio Europa Liberă, ne tot întreabă când ne întoarcem definitiv acasă, la baștina noastră folclorică, la plaiul nostru mioritic.

 Ah, am veni noi acasă chiar mâine, doamnă Valentina, numai că ne cam temem de mistreți.