SATISFACȚII DE SPECTATOR

Enrico Letta

            „Privitor ca la teatru/ Tu în lume să te-nchipui: /Joace unul și pe patru,/ Totuși tu ghici-vei chipu-i…” Aceste versuri eminesciene le pronunț în legătură cu spectacolele politicii italiene din ultimul timp, spectacole de zile mari, care mi-au prilejuit îmbelșugate satisfacții. Iar chipurile pe care le-am ghicit, și o spun cu orgoliu personal, au fost acelea ale lui Berlusconi și Grillo: îi cred de multă vreme niște populiști iresponsabili, niște saltimbanci care amețesc mulțimile cu vorbe; și întâmplările legate de moțiunea de cenzură mi-au dat dreptate. Berlusconi, strâns cu ușa, s-a dezumflat și a căzut în ridicol. Iar Grillo și toată gloata lui de strânsură care strigau alegeri anticipate au fost puși la punct de însuși mersul evenimentelor.

            Mi-a plăcut în primul rând discursul lui Enrico Letta la ședința din 2 octombrie a Senatului, când a cerut votul de încredere pentru cabinetul său. Un discurs liniștit, moderat și creștin-democrat, după cum zic gurile rele făcând aluzie la trecutul politic al lui Letta; un discurs în care se fac largi referințe la istoria și personalitățile Italiei. Discursul începe cu citarea lui Luigi Einaudi, al doilea Președinte al Italiei: „În viața națiunilor, eroarea de a nu prinde momentul potrivit poate fi ireparabilă.” Și momentul potrivit pentru Italia de azi, a explicat Letta în continuare, e acela al unui guvern stabil, care să relanseze țara pe calea dezvoltării. În încheierea adresării sale, Enrico Letta a spus: „În ziua de 11 martie a anului 1947 marele liberal Benedetto Croce s-a adresat de la tribuna Parlamentului către colegii săi din Adunarea Constituantă. Cuvintele pe care le-a spus Croce atunci eu aș vrea să le readresez cu umilință vouă, la fiecare în parte, înainte de a  vota încrederea.  Zicea Benedetto Croce: „Iar acum fiecare din noi să se retragă în adâncul propriei conștiințe și să aibă grijă de a nu-și pregăti pentru viitor, cu un vot negândit, niște remușcări dureroase și rușinoase.” Letta e un om cult și un politician responsabil, mi-am zis.

             Dar nu atât politica propriu-zisă și politicienii creează marele spectacol, cât mass-media care scrie despre ele. Angajați și ei în lupta politică, jurnaliștii sublimează politica, o îmbracă în cuvinte meșteșugite, o fac digerabilă pentru mase, o transformă în artă și literatură.

Michele Serra

 Citesc cu plăcere, în „La Repubblica”, succintele articole ale lui Michele Serra din rubrica „L’Amaca”. Iată un fragment încântător din „hamacul” de pe 1 octombrie: „Din toate falsificările verbale pe care am avut a le suferi de-a lungul anilor, cea mai cruntă și totodată cea mai însemnată cred că este folosirea cuvântului „moderat” de către Berlusconi, laolaltă cu toți scribii și gardienii săi. Chiar ieri omul de la Arcore îndrăznea să folosească acest cuvânt, pentru a-și fraieri susținătorii, care, trebuie de spus, sunt foarte „fraieribili”. Pentru că nu există în Berlusconi și în berlusconism absolut nimic, nici măcar o virgulă, niciun crampei de viață sau de idee care să mărturisească moderația. De la armata nemaivăzută de pițipoance care l-a însoțit – că nici Spartacus nu a avut atâtea – la cadourile foarte scumpe și foarte cocălărești pe care le-a făcut, de la ostentația pomenilor făcute la proclamarea în public a virtuților sale excelente, de la bogăția ce da pe de-asupra la puterea fără margini, de la ura politică folosită în loc de coagulant electoral la acuzația nerușinată că cei urâți de dânsul îl urăsc (…) – dar faceți-vă milă și spuneți-mi, oare în ce este moderat acest om?”

Eugenio Scalfari

Pe Eugenio Scalfari, bătrânul fondator al ziarului „La Repubblica”, îl citesc cu plăcere, dar uneori mai pe sărite, căci este cam prolix. Foarte bun articolul său  „Al Capone è all'angolo ma ancora può colpire”, în care, conștient de importanța istorică a înfrângerii lui Berlusconi, descrie în amănunte, așa cum își imaginează el, căderea zgomotoasă a Caimanului. Iată un fragment: „Dar bosul -  tot mai încruntat, mai întunecat, mai turmentat, mai asudat – nu mai are vâna lui Al Capone, puterea cu care se obișnuise de treizeci de ani, seamănă astăzi cu Regele Lemnișor, bătut de valuri și de altercațiile curtenilor care-i stau primprejur. Aceștia se ceartă de la votul care iată că se apropie, discută despre consecințele pe care le va avea și, și nu le mai pasă de dânsul. Țipă, se îmbrâncesc, unii oftează, alții chiar plâng. Iar el, cu supărarea care-i fierbe în suflet, își închide des ochii -  ochii, care de la atâtea liftinguri nereușite, seamănă cu două crăpături…

            Din când în când vine câte un comis ca să anunțe că degrabă începe votul. Și atunci el se scutură, se ridică și anunță cu voce hotărâtă că se votează moțiunea de cenzură. (…) La un moment dat – votul deja începuse – iată că sosește gâfâind un vice de al lui Schifani, președinte al grupului parlamentar în Senat, și îi înmânează o foaie de hârtie pe care sunt lipite fotografiile unei liste pe care o ținea în mână Quagliariello: cu numele senatorilor PDL gata să treacă Rubiconul și să se înregimenteze de partea lui Letta. Îs 23, dar se știe că vor adera alți doi…”

Și în felul acesta Scalfari creează romanul evenimentelor istorice pe viu, pe urme proaspete. O, cât aș dori ca și în Moldova mea jurnaliștii să reflecteze și să investigheze sfera vieții politice cu îndrăzneala și pasiunea colegilor de breaslă italieni! Și cât aș dori ca politicienii noștri să iubească politica nu pentru că politica îi îmbogățește, dar din pasiune civilă, din patriotism, din dragoste de țară! Și de ce nu, din ură pentru adversarii politici! Aș vrea să-i aud și să-i văd cum luptă „cu retoricele suliți în aplauzele grele a canaliei de uliți”, dar politicienii noștri tac, rușinoși ca niște mirese.

Voi încheia acest articol exprimându-mi bucuria răutăcioasă pentru gafa grillinului Crimi, compromis pentru că l-a insultat pe Berlusconi într-o manieră care vădește slabe calități politice. Mă voi bucura răutăcios pentru ridicolul în care a căzut berlusconianul Bondi în parlament, când a țipat în numele lui Berlusconi și a neîncrederii în guvern, dar a fost dezumflat în mod caraghios de însuși Berlusconi, care a ordonat votarea încrederii. Și mă voi bucura enorm de cum i-a jucat festa Enrico Letta Michaelei Biancofiore, semnându-i cererea de demisie!