Ce-a vrut să spună poetul

„Ce a vrut să spună poetul?” e una din întrebările mele vechi. Mi-o pun des. Își are originea în anii când mai eram profesor de literatură și am asistat la lecția unui coleg care urma să analizeze o poezie despre iarnă. Erau niște versuri simple, nu-mi mai amintesc, de tipul „Afară ninge liniștit, în vatră arde focul” ori „Ninge, totu-i luminos, alb e sus și alb e jos”, dar colegul meu, în fața unor copii din clasa a cincea, s-a lansat în căutarea unor sensuri ascunse. Și îi tot da cu metaforele și cu profunzimile nebănuite, inventând o întreagă filozofie pe un loc gol. Apoi citea vreun vers din acea poezioară și întreba: „Dar aici, copii, ce-a vrut să spună poetul?” Iar bieții copii, ce puteau să spună? Că a venit iarna și că ninge, domnule profesor! Nu, nu era așa. Sensul zăpezii era puritatea. Sensul săniușului era fericirea copilăriei. Iar sensul lecției acelea era incompetența unui profesor care își chinuia elevii cu întrebări și comentarii inutile. După lecția colegului meu, am urât tare mult analizele poetice. Le citeam elevilor din clasele superioare „Elegie la trenurile reci” de Mircea Dinescu:

„ De-ai adormi, iubito, pe linia ferată

imbujorate trenuri te-or ocoli tiptil,

din ceruri au sa ningă baloturi mari de vată,

vor fi beții de rouă, se va dansa cadril…”

„V-a plăcut?”, îi întrebam. „Daaa!!!” Și îmi era suficient ca să-mi simt împlinită misiunea mea de profesor de literatură. În fine, întrebarea „Ce a vrut să spună poetul” o pronunț în lejeră bătaie de joc.

Aseară vine soția de la cinema, unde a fost cu o prietenă, și îmi povestește filmul „Amour”. Soțul și soția, doi profesori de muzică deja în vârstă, familie respectabilă, au de toate, copii etc. La un moment dat ea e lovită de un ictus. E dusă la spital, se întoarce apoi acasă, cu probleme. Și el o îngrijește cu dragoste și devoțiune. Pe badanta insuficient de grijulie o alungă fără multe menajamente și continuă să aibă grijă de soție doar el. Dar soția are un al doilea ictus. Situația i se înrăutățește. E o problemă să-i dai apă, e o problemă s-o hrănești. Omul rezistă un timp. Apoi cedează. Își sufocă soția cu o pernă. Apoi închide ușa la bucătărie și dă drumul la gaz… La care eu mă revolt: Nu se poate așa! Nu e ecologic! Metanul e gaz de seră, produce încălzire globală, apoi s-ar putea să explodeze tot blocul! De ce nu sare de la etaj ca Mario Monicelli? De ce nu face ca Seneca?.. În sfârșit, ce-a vrut să spună poetul?

- Păi spune-mi tu ce-a vrut să spună poetul, că stai veșnic cu nasul în ziare!

- Cred că poetul a făcut o pledoarie în favoarea testamentului biologic și eutanasierii. Pentru ca să nu mai fie nevoie de perne ori de cheltuirea inutilă a unor metri cubi de gaze prețioase. Ești dus într-o clinică specializată, la „Thanatos Palace Hotel” de exemplu, cum citisem cândva într-o nuvelă de André Maurois, și acolo medicii specializați au grijă să-ți ofere o moarte sigură, fără riscuri.

- A, și deci acolo vrei să mă duci.

- Nu se știe care pe care, dar trebuie să facem mai întâi testamentele… Să-ți spun și eu ce-am aflat în timp ce tu erai la film. Nebunii ăia de francezi au făcut o mare demonstrație la Paris în favoarea căsătoriilor și adopțiilor gay, ca să-i combată pe cei care mai înainte au defilat pentru familia tradițională.

- Și te deranjează? Parcă ai luptat cu trup și suflet ca Republica Moldova să adopte legea antidiscriminare, te-ai răzgândit?

- Nu m-am răzgândit, măi femeie, dar discriminarea e una, iar căsătoria și adopțiile îs cu totul altceva. Tu îți dai seama că în felul acesta noi distrugem cu bună știință modelul nostru de civilizație, în numele unei libertăți nelimitate și iluzorii? Mâine se va trezi cineva care va pretinde să se căsătorească cu 2 sau 3 femei, ori vreo femeie va zice că ea nu se mulțumește cu un singur bărbat, dar vrea cu 3! Ori doamne ferește vreun zoofil va dori, ah, în numele Iubirii, să se cunune cu vreo capră! Tu știi ce înseamnă civilizație? Înseamnă reguli, interdicții, pedepse, tabuuri! Dacă înlăturăm toate interdicțiile, ne transformăm în turmă… Uite, Ignazio la Russa a zis că copiii din familiile gay au toate șansele să devină și ei gay. Toți intelectualii de stânga i-au sărit în cap zicând că nu are dreptate. Poate că nu are, dar uite că eu descopăr abia acum câte lucruri în comun am cu tatăl meu, i-am copiat fără să-mi dau seama felul în care se supăra și se bucura, vorbele, ironiile… Și atunci cum pot eu să  cred că intelectualii de stânga au dreptate. Ăștia, care o fac pe independenții și originalii, sunt cred mai conformiști decât omul obișnuit, căci se tem de ceea ce vor zice alți intelectuali. În fine, cred că un homosexual de bun simț, conștient de originalitatea sa, nu va dori niciodată să se banalizeze și să se ridiculizeze într-un matrimoniu oficial. Și apoi, legăturile astea dintre homosexuali îmi pare că nici nu sunt durabile…

- Zici asta pentru că nu-i cunoști. Eu am văzut aici la Roma cum a murit, de bătrânețe, un pictor celebru, homosexual. Prietenul său l-a îngrijit cu devoțiune până la urmă. Știi ce-am văzut în ochii lui? Dragoste. Așa că taci dacă nu știi.

- Draga mea, tu ești o amenințare pentru pacea de pe planeta noastră.

- Ce-a vrut să spună cu asta poetul?

- Ha-ha… Mă refeream la cuvintele Papei. Știi ce-a zis Ratzinger în timpul Zilei Mondiale a Păcii? A zis că tentativele de a echivala căsătoria dintre bărbat și femeie cu forme de uniune radical diferite jignesc adevărul despre om și provoacă răni grave justiției și păcii.

- O, ce mă mai bucur că Dumnezeu te-a călăuzit pe calea cea dreaptă și te-a adus în sfârșit în tabăra Papei!

Gérard Depardieu, strâns la perete de Andrei Pleșu

  

Am urmărit cu interes presa moldovenească și cea românească scriind despre cum a adoptat Gérard Depardieu cetățenia rusească. Francezul supărat pe fisc a fost condamnat fără drept de apel, de majoritatea jurnaliștilor. Dar lucrul acesta a fost făcut nu din compătimire pentru fiscul francez păgubit, ci mai degrabă pornind de la un conformist sentiment antirusesc. Nu-i vorbă, nu ai cum să-l lauzi pe Depardieu pentru susținerea reacționarilor ruși care le-au condamnat pe fetele de la Pussy Riot. Ori pentru vizita la Kadârov în Cecenia. Dar asta, gândesc, nu înseamnă să-l anulezi pe Depardieu ca om și ca fenomen cultural. Sau să te faci a nu vedea enormele sale dimensiuni, și nu vorbesc despre cât cântărește. Sau, aș îndrăzni să zic, să caricaturizezi Rusia.

Am citit și articolul „Să ne facem ruși” al lui Andrei Pleșu. Și mi-a părut rău că unul din majorii intelectuali români de azi poate cădea cu ușurință în plasa unei rusofobii  prost mascate. Scrie Pleșu: „ De la Romain Rolland (pentru care Iosif Visarionovici era cel mai mare om al timpului său şi al planetei) la Jean Paul Sartre, de la Henri Barbusse la André Malraux, Louis Aragon, Yves Montand (într-o primă fază), sau Alain Badiou, toată floarea literelor şi artelor franceze a sucombat sub puterea de seducţie a marxism-leninismului în versiune sovietică. ” Îmi par cam deplasate aceste ironii. 

 Dragostea dintre Rusia și Franța e ceva mai veche. Încă Petru cel Mare chemase arhitecți francezi pentru edificarea Petersburgului. Cu vremea, fascinația Franței a devenit puternică de-a binelea. În Epoca Luminilor, Voltaire și Diderot erau în relații foarte bune cu țarina Ecaterina ll; primul era plătit de împărăteasa Rusiei ca consilier, iar Diderot primea efectiv un salariu, ca să se ocupe de completarea bibliotecii Ecaterinei. Paradoxal, campania lui Napoleon în Rusia i-a împrietenit și mai tare pe ruși și francezi. Cel ce citește „Război și Pace” de Tolstoi vede că ofițerii ruși vorbeau între ei franțuzește, erau foarte europeni prin spirit. Odată Franța învinsă, trupele rusești staționează un timp pe teritoriul ei, timp în care microbii revoluției franceze vor infecta ofițerimea și se vor crea astfel premisele mișcării decembriste de la 1825. O sumedenie de soldați ruși simpli, țărani iobagi în țara lor, vor dezerta în acel timp și vor rămâne pentru totdeauna în Franța. Francezii nu i-au urât pe ruși, iar în limba franceză a rămas de atunci cuvântul „bistrot”, de la cazacii care cereau ceva de băut în grabă, adică „bâstro” în rusește. În tot secolul 19 există o relație foarte bună între Rusia și Franța, care continuă în secolul 20. Revoluția rusească, cu toate că o punem de obicei în legătură cu filozofia germană, a fost de fapt provocată de aceiași microbi ai revoluției franceze. Și desigur, intelectualii francezi de stânga au privit-o cu interes și admirație de multe ori. I-au dezamăgit însă formele semi-asiatice, despotice, pe care le-a căpătat această revoluție. Totuși, nu marxism-leninismul sovietic i-a sedus pe francezi. Tot așa cum nu i-a sedus mai înainte țarismul.

Rușii au fermecat Europa prin marea putere și originalitate cu care au repetat ideile și ideologiile europene, prin sălbăticia lor primordială, dar și prin umanitatea lor. Preluând creștinismul, iluminismul, comunismul, le-au plămădit și răsplămădit în felul lor, după care le-au oferit din nou Europei. Uneori, Europa a rămas încântată. Alteori s-a îngrozit. Rușii sunt deci europeni. Și să nu uităm că în țările române mari cantități de Europa au fost traficate dinspre ruși, iar Milescu Spătaru și Cantemir au cerut și ei, într-un anume sens, cetățenia rusească.  Popor mare, rușii au avut relații intense cu țările din vestul Europei. Cu Petru cel Mare, de exemplu, au venit în Rusia sumedenie de prusaci, ca să-i civilizeze tehnic și militar pe rușii care rămâneau în urmă de trăsura progresului. Lexicul tehnic și cel militar rusesc conțin deci sumedenie de termeni germani. Și, chiar dacă s-au bătut în două războaie sângeroase, rușii și nemții se simpatizează reciproc. Tot așa stă treaba cu italienii. Îmi pare că cel mai tare i-au urât pe ruși popoarele mici care nu au știut să discute cu ei de pe poziții de egalitate. Țările baltice, Polonia, România. Și e de fapt natural să ai anumite prejudicii împotriva unui popor care a venit de mai multe ori peste tine, te-a călcat în picioare, te-a furat, te-a deportat, după care a avut  pretenția să te cultive și culturalicește.

Dar cred totuși că Andrei Pleșu degeaba îi ia în derâdere pe francezii filoruși și filocomuniști. Mă rog, că aceștia au fost mai promoscoviți decât confrații lor comuniști din alte țări, din Italia, de exemplu, e adevărat, dar trebuie să nu uităm că în timpul războiului rece stânga europeană a avut nevoie de simbolul primului stat al muncitorilor și țăranilor din lume. Iar dialogul stângii europene cu rigidul sistem comunist sovietic nu trebuie considerat un simplu raport de subordonare și trădare a idealurilor libertății; a fost și un prilej de cunoaștere reciprocă, de încântare sau descântare. Cât de frumos vorbește despre relația Italia-Urss filmul lui Luigi Comencini „Il compagno don Camillo”! Și cât de simpatică este, în acest film, neglijarea ideologiilor în favoarea simplelor gesturi omenești.

 Pe când Pleșu vrea să-l strângă la perete pe Depardieu anume cu ideologia, cu corectitudinea politică! Depardieu, după Pleșu, „face pipi pe Katyn, pe milioanele de morţi ale foametei din Ucraina, pe Soljeniţîn, pe lagărele siberiene, pe toate victimile puşcăriilor comuniste din răsăritul european ocupat de armata sovietică, sau pe asasinatul recent, din „era” Putin, al unei ziariste ca Anna Stepanovna Politkovskaia. O micţiune de proporţii! Făloasă! Tocmai bună de „breaking news”!”

Mda, domnule Pleșu.  Îmi imaginez ce critică i-ați fi făcut și lui Ion Creangă, de-ați fi trăit pe vremea ceea, pentru povestea „Ivan Turbincă”, în care este creat chipul simpatic – și deci politicește incorect – al Rusului. Aș vrea să zic că Depardieu este și el un fel de Creangă, un țăran cam grosolan căruia îi place să bea ca Setilă și să mănânce ca Flămânzilă, pe care îl doare în cot de corectidudinea politică, care mai râgâie inoportun ori scapă câte-o petardă, care mai pune mâna la fundul unei madame,  dar care are totuși o umanitate debordantă și un talent de speriat. Se poate ca unora mai delicați să nu le placă, dar nouă, ăstora care suntem mâncăcioși, bețivi, stricați și incorecți, Depardieu ne place. Și solidarizăm cu el.

Și îmi face o mare plăcere să aflu că italienilor nu le-a trecut prin gând să-l judece aspru pe Depardieu. Mi-a plăcut mult articolul „Immensamente Gérard” de Annalena Benini în „Il Foglio”, în care se scrie că chestiunea cetățeniei nu e relevantă. Depardieu este francez prin tot ce a făcut și face, prin filmele sale, prin limba sa, mai fiind pe de-asupra și un comerciant, un întreprinzător, un țăran francez. Iar pe Vladimir Putin l-a târât fără voia lui în istoria artei. Cum să-l judecăm pe Gérard? Da, e lăudăros, mincinos, bețivan,  huligan, seducător, mistic, iresponsabil etc., e lipsit de măsură în toate. E capabil să bea șase sticle de vin pe zi, să adoarmă în timp ce-și conduce motocicleta și să nimerească în spital cu picioarele rupte și plămânii perforați. Dar tot el, Depardieu, apare după aia pe platoul de filmare, proaspăt ca un trandafir, și face film după film…

 S-a dus la Putin? A declarat că iubește sufletul rusesc și violența sentimentelor sale? A trântit declarații năucitoare despre opoziția rusească? Să-l lăsăm în pace. Cine știe ce rol și-a inventat?! Că doar Depardieu este un actor. Iar prejudiciile Dumneavoastră contra rușilor (și poate o anumită gelozie secretă) le înțeleg, domnule Pleșu. Dar nu le împărtășesc.

CATASTROFA

 

Un prinț din Levant, îndrăgind vânătoarea, s-a dus  în Pădurea Domnească, din raionul Fălești Republica Moldova.  Să vâneze mistreți.  Prințul se chema Valeriu Zubco, Procurorul General al țării. Suita sa cuprindea mai mulți demnitari suspuși, judecători și oameni de afaceri: Ion Pleşca, preşedintele Curţii de Apel Chişinău (CAC), Gheorghe Creţu, vicepreşedintele aceleiaşi instanţe, Ion Lupu, directorul Agenţiei Moldsilva și alții.  Atunci când mistrețul a apărut din tufișuri, hăituit de gonași, procurorii i-au pronunțat sentința și au apăsat pe trăgaci.

Nu se știe dacă mistrețul a fost nimerit. Dar unul din gonași s-a cârligat la pământ, iar zăpada de sub el s-a făcut roșie.

Și așa s-a întâmplat că pe 23 decembrie 2012, la orele 13.35, în curtea spitalului raional Fălești a intrat un jeep negru cu numere de Chișinău. Trei oameni în uniforme de camuflaj au coborât din el, doi l-au luat de subsuori pe al patrulea, care nu se ținea pe picioare. Au intrat în spital. „Ce are?” – a întrebat domnișoara Inga Gligor, sora medicală de serviciu în secția de internare. „Are hernie”, a răspuns unul din bărbați, zâmbindu-se a râde. „Cum îl cheamă?” „Se numește Sorin. Să nu anunți pe nimeni”.  Cei trei care l-au adus pe Sorin au refuzat să se prezinte. Au urcat în jeep-ul negru și duși au fost. Iar Inga Gligor și-a anunțat și superiorii, și poliția. 

 Sorin Paciu, tânărul de 34 de ani, abandonat cu burta ciuruită în spital de cei trei crai, avea să moară în noaptea de Crăciun și să fie înmormântat pe 27 decembrie la Chișinău, în cimitirul de pe str. Armenească. Era un om de afaceri, se zice că a mers la vânătoare cu aparatul de fotografiat, ca să facă poze pentru fiica sa de trei ani.

Până la decesul lui Paciu, întâmplarea de mai sus a fost un caz tragic la vânătoare, ca atâtea altele. După deces însă banala tragedie, de la felul cum a fost gestionată de cei implicați, devine o catastrofă de proporții, care crește ca o avalanșă pe zi ce trece. Nu este făcută o autopsie a cadavrului, nu este găsit corpul delictului, alicele sau gloanțele care l-au ciuruit pe Paciu, poliția deschide dosarul dar rămâne într-o așteptare suspectă, iar înmormântarea seamănă cu o spălare în grabă a urmelor.  Nicio instituție de stat nu face publică informația, tace procuratura, tace poliția, tace Moldsilva. Procurorul General Valeriu Zubco participă pe 26 decembrie la ședința Consiliului Superior al Magistraturii, unde ar fi putut dezvălui cazul, dar nu se răsuflă cu niciun cuvânt. După care pleacă în vacanță. Cazul explodează abia pe 6 ianuarie, în ajunul Crăciunului „pe vechi”, prin conferința de presă a lui Sergiu Mocanu, președintele Mișcării Populare Antimafie, care îl acuză pe Valeriu Zubco de uciderea lui Sorin Paciu. Ceea ce urmează e un spectacol absolut indecent.

În loc să dea o explicație plauzibilă faptelor și tăcerilor nejustificate ale instituției pe care o reprezintă, în loc să demisioneze din funcție pentru a evita conflictul de interese în cercetarea dosarului, Zubco își apără cu o declarație de presă propria nevinovăție și îl învinuiește pe Mocanu de rea-credință, afirmând că acesta ar șantaja procuratura pentru a obține revizuirea cazului feciorilor săi condamnați.   «Neg categoric acuzaţiile de omor lansate la adresa mea de către cetăţeanul Sergiu Mocanu. Este evident că dacă o astfel de acuzaţie s-ar confirma, demisia mea ar fi iminentă şi răspunderea în faţa legii, de asemenea. Să lansezi o astfel de campanie murdară  la adresa unui om, indiferent cine ar fi acesta, să alegi un moment ca cel al Sfintelor Sărbători pentru a face asta este o dovadă de cinism care depăşeşte orice limită. Acest lucru este valabil şi pentru cei care au sprijinit această campanie, prin lansarea de insinuări şi aprecieri. Sunt gata să mă supun anchetei oricărei instituţii a statului, dar nu mă voi transforma în «carne de tun» în campaniile murdare ale unora sau pentru luptele dintre politicieni pentru funcţia de procuror general» -  afirmă  Zubco, care, să observăm, este gata să se supună anchetei rămânând în același timp în scaunul Procurorului General. Nu mă pot abține de a face o altă observație malițioasă, cu privire la nemărginita pioșenie a domnului procuror. Cum, zice acesta, să faci acuzații în timpul Sfintelor Sărbători, ce cinism!

 La fel de pios de altfel a fost și Președintele Nicolae Timofti, și domnia sa jurist de carieră, care nu a răspuns unui jurnalist asupra cazului pe motiv că „este sărbătoare”.

Dar cireașa de pe tort în tot acest spectacol „de sărbătoare” a pus-o ex-Președintele RM și președintele Partidului Liberal Mihai Ghimpu. Dumnealui a publicat pe contul său de facebook o halucinantă declarație. La început nici nu îmi venea să cred că-i aparține, părea o făcătură, căci stilul ei nu se deosebea cu mult de acela al babei care își dădea cu părerea că Biblia o fi fost scrisă de Eminescu. Dar nefiind dezmințită, nu ne rămâne decât să o considerăm autentică. Iată un fragment: „Nu ştiu dacă am dreptate, dar îmi pare că viaţa însăşi este o durere pentru fiecare dintre noi, pentru unii aceasta vine mai devreme, pentru alţii – mai târziu, dar oricum viaţa e cu durere. Eu, însă, dragi prieteni, vă doresc doar fericire. Să fiţi în paza Domnului mulţi ani înainte. Ştiu că sunt aşteptat acasă, inclusiv pentru a răspunde la întrebări legate de vânătoarea din Pădurea Domnească, de moartea lui Sorin Paciu, de ancheta accidentului. Mai bine răspund, de aici, din depărtare, din zona Banatului. Vânătoarea din Pădurea Domnescă, soldată cu moartea lui Sorin Paciu este, după cum am spus, o mare tragedie, o tragedie a vieţii noaste, o tragedie care i se poate întâmpla oricăruia dintre noi, dar în mod diferit, în funcţie de circumstantele momentului şi a locului, atunci când moartea iese la plimbare. Să fim foarte atenţi, este rugămintea mea pentru toţi, mai ales când ştim că moartea este la un pas de fiecare dintre noi. Indiferent de ce am simţit ieri şi ce voi simţi mâine, adevărul şi legea este răspunsul meu.
Dumnezeu să te odihnească în linişte, Sorine! Iartă-l, Doamne, şi pe cel care, din neştire, a luat viaţa lui Sorin!”

În 1061 de cuvinte ale acestui delir folcloristic juristul Ghimpu, căci e jurist, nu scrie o propoziție despre încercarea de a mușamaliza cazul, despre conflictul de interese, despre demisie, despre omertà.

Ca să închei în grabă povestea indecentului spectacol, voi spune că premierul Filat a acuzat organele puterii că a aflat despre întâmplare din ziare și a cerut să se ia măsuri urgente, demisia lui Zubco, sedința Consiliului AIE, ședința Parlamentului. Dar poziția sa este slabă, căci depinde de algoritmul după care s-au împărțit posturile în Alianță și îi plouă asupra capului sumedenie de învinuiri, drepte și nedrepte...

 Așadar, din toată istoria aceasta partidele AIE, organele statului, Președintele țării ies cu o imagine rău șifonată, ceea ce aruncă în brațele disperării electoratul progresist care nu va mai ști cu cine să voteze la următoarele alegeri. Rămâne dezamăgită și Europa, care a oferit un enorm credit de încredere actualei conduceri. Se bucură comuniștii, cărora le pică lapte în păsat. În ceea ce privește mass media, scandalul în curs a făcut multă lumină, publicul înțelegând cine este independent cu adevărat și cine este aservit puterii sau sacului cu bani.

Iară noi? Noi, emigranții? Ce avem de spus cu privire la catastrofa moldovenească noi? Să apărăm Alianța până la ultima suflare, așa cum o face cu mult spirit partinic Dorin Dușciac în „Gazeta Basarabiei”? Cu un an în urmă în Italia naufragia din cauza unei criminale iresponsabilități Costa Concordia. Dezamăgiți, italienii au avut totuși consolarea cuvintelor  pe care un oficial al statului, Gregorio de Falco, le-a adresat dezertorului Schettino, cuvinte pline de demnitate și pasiune civilă. Nouă, moldovenilor, această consolare nu ne-a dat-o niciun reprezentant al statului nostru. Și tare mă tem ca statul nostru să nu se transforme într-o pădure nepătrunsă, într-un codru cu inimă neagră… Iar între timp buna Valentina Ursu, de la Radio Europa Liberă, ne tot întreabă când ne întoarcem definitiv acasă, la baștina noastră folclorică, la plaiul nostru mioritic.

 Ah, am veni noi acasă chiar mâine, doamnă Valentina, numai că ne cam temem de mistreți. 

LINĂ LUMINĂ DIN LUMINĂ LINĂ

 

Sfârșitul anului 2012, începutul lui 2013 mi-au părut să fie un timp foarte luminos. Minunat de luminos. Nu am înțeles bine de ce.

 Poate de aceea că l-am reascultat pe Tudor Gheorghe cântând poezia lui Ioan Alexandru „Lumină lină”, care îmi place în mod deosebit. Poate de aceea că mi-au venit din România două fiice, cu care am colindat parcurile Romei. Poate de aceea că fetele mele s-au dus singure să vadă Napoli și s-au întors de acolo încântate de miraculoase culori, de bunăvoința napoletanilor, de rufele întinse pe funii de la un bloc la altul; iar eu, privind fotografiile pe care le-au făcut ele, am pronunțat fraza: „Acești chiloți femeiești ce flutură sub cerul albastru, într-o stradă strâmtă dintr-un cartier sărac, lângă un poster cu Marilyn Monroe, sunt cel mai sublim manifest al Luminii!” Fetele au râs, iar eu m-am felicitat pentru o frază care îmi dovedea în secret că încă mai sunt viu și plin de inspirații.

Ori poate, m-am gândit, senzația aceasta stranie că lumina din lume a devenit mai multă vine și de la luminoasa impresie pe care mi-a dat-o Roberto Benigni cu show-ul său „La più bella del mondo”? Mi-a plăcut enorm! Ce frumos din partea lui să vorbească unui popor încolțit de criză și dezamăgit de politicienii avizi și corupți despre frumusețea Constituției și noblețea angajării politice! Iată, mi-am zis, poziția justă a înțeleptului. Nu să critici de dragul criticii, dar să arăți poporului adevăratele comori pe care le are și pe care urmează să le păstreze cu sfințenie – o republică bazată pe niște legi constituționale admirabile și exemplul părinților fondatori, de orientări politice foarte diferite, dar uniți în marele lor respect pentru om și dragostea pentru Italia. Privindu-l cu ochii umezi pe luminosul Benigni, l-am considerat învățător ca și mine, angajat să explice cu pedagogică răbdare, unor copii care nu știu sau au uitat, cum stau lucrurile în lumea asta. Și mi-am amintit de cum desenam și eu cândva, cu creta pe tablă, contururile Italiei și potcoava Carpaților: „De aici, din Italia, vine Traian, trece Dunărea și îi învinge în luptă pe daci. Și de atunci se vorbește pe pământurile noastre limba latină, pe care noi o numim română, adică romană, adică limba Romei… ” Istoria mă emoționa, gesticulam larg, mă plimbam transportat prin clasă, argumentam cu analize etimologice, apoi mă așezam obosit pe scaun la masa învățătorului și îmi treceam mâna pe frunte. „Victor Andreievici, v-ați măscărit pe față de cretă…”, îmi zicea vreo fetiță, în timp ce dracii de băieți se umflau de râs…

Trăgând cu ochiul la cele ce scriu și văzând că încerc să argumentez teoria creșterii cantității luminii în lume, soția mea a venit cu o ipoteză surprinzătoare: „Dar poate că ai senzația unui exces de lumină datorită faptului că te-am dus într-o zi la biserică și te-am făcut să asculți un concert de muzică religioasă? Biserica deschide sufletul omului și lumina intră șuvoi. Ei, ce zici?..”

Pentru un ateu înrăit ca mine a fi bănuit de credință în dumnezeu e o ofensă neiertabilă. Dar adevărul e că acel concert din modesta biserică San-Matteo din Casal Morena mi-a plăcut. Și ascultând vechi cântece de crăciun, privind la fețele oamenilor buni care se luminau ascultând corul și solistele, m-am gândit că, poate, am pierdut mult de la faptul că nu am fost dus de mic la biserică. Biserica de la noi din sat fusese închisă de sovietici și pe vremea când eram eu copil era un templu abandonat, în ruină. Mă fascina doar ca un vestigiu al unui trecut îndepărtat. În curtea ei creșteau buruienile și păștea priponită o capră cu ochi melancolici. Cum ar fi fost viața mea dacă ascultam de mic psalmi și litanii? Așa mă întrebam în timp ce cânta o frumoasă soprană cu părul curgându-i într-o cascadă de cârlionți luminoși pe umeri. Și mă mai gândeam că adevăratul dumnezeu nu e în ceruri, ci mereu între oameni. Se ascunde într-un zâmbet, într-o facere de bine, într-o notă muzicală. Ieșind din biserică, am scuturat de pe mine aceste erezii.

Totuși, lumina lină din lumină nu m-a lăsat în pace. În primele zile ale anului m-a scos din casă și m-a purtat prin Roma. M-a făcut să intru în vechea biserică San Clemente, pe lângă care trecusem mai înainte de nenumărate ori fără să simt vreun minim imbold de a-i trece pragul. Am descoperit că acest lăcaș păstrează moaștele sfântului Chiril, întemeietorul alfabetului slav, care a fost folosit secole la rând și de limba noastră și cu care am învățat și eu a scrie. Am descoperit minunate fresce și mozaicuri. Lumina m-a călăuzit apoi în Basilica dei Santi Quattro Coronati, foarte veche, unde am ascultat un grup de călugărițe interpretând cântece pline de o divină lumină. Am mers mai apoi la San Giovanni, am intrat în Sancta Sanctorum. Dacă v-aș spune că am ridicat în genunchi Santa Scala, nu mă veți crede – și veți avea perfectă dreptate. Pentru că în „sfintele” mele pelerinaje nu credința e cea care mă interesează, ci luminoasele ei efecte estetice colaterale.

Ieri, 6 ianuarie, am mers pe colina Palatinului și în Forul Roman. A fost o zi cu un cer albastru profund, lumina țâșnea și din pietrele caldarâmului. Prin Forurile Imperiale se plimba Befana cu mătura, pe bicicletă. Am dat 12 euro și am intrat în Forul Roman. Am făcut vreo 200 de fotografii pline de lumina antichității.

Anul începe bine, mi-am zis. În februarie vin alegerile și nutresc luminoasa speranță că Italia va alege ce e mai bun. …Și în Moldova, mă veți întreba, ce se mai întâmplă? A, nimic deosebit. Atât doar că niște preoți i-au blestemat pe toți smintiții care serbează crăciunul pe nou, la 25 decembrie, dar nu pe vechi, la 7 ianuarie, să ardă în focul iadului, în vecii vecilor. Ca să vezi, și preoților moldoveni le place antichitatea. Între timp populația, ca nu cumva să păcătuiască, serbează Crăciunul și pe 25 decembrie, și pe 7 ianuarie. Și serbează Anul Nou și pe 31 decembrie, și pe 13 ianuarie. Și nu-i bun?

Stimați cititori, vă doresc un an nou frumos și luminos.