Am urmărit cu interes presa
moldovenească și cea românească scriind despre cum a adoptat Gérard Depardieu
cetățenia rusească. Francezul supărat pe fisc a fost condamnat fără drept de
apel, de majoritatea jurnaliștilor. Dar lucrul acesta a fost făcut nu din
compătimire pentru fiscul francez păgubit, ci mai degrabă pornind de la un
conformist sentiment antirusesc. Nu-i vorbă, nu ai cum să-l lauzi pe Depardieu
pentru susținerea reacționarilor ruși care le-au condamnat pe fetele de la
Pussy Riot. Ori pentru vizita la Kadârov în Cecenia. Dar asta, gândesc, nu
înseamnă să-l anulezi pe Depardieu ca om și ca fenomen cultural. Sau să te faci
a nu vedea enormele sale dimensiuni, și nu vorbesc despre cât cântărește. Sau,
aș îndrăzni să zic, să caricaturizezi Rusia.
Am citit și articolul „Să
ne facem ruși” al lui Andrei Pleșu. Și mi-a părut rău că unul din majorii
intelectuali români de azi poate cădea cu ușurință în plasa unei rusofobii prost mascate. Scrie Pleșu: „ De la Romain Rolland (pentru care Iosif
Visarionovici era cel mai mare om al timpului său şi al planetei) la Jean Paul
Sartre, de la Henri Barbusse la André Malraux, Louis Aragon, Yves Montand
(într-o primă fază), sau Alain Badiou, toată floarea literelor şi artelor franceze
a sucombat sub puterea de seducţie a marxism-leninismului în versiune
sovietică. ” Îmi par cam deplasate aceste ironii.
Dragostea dintre Rusia și Franța e ceva mai
veche. Încă Petru cel Mare chemase arhitecți francezi pentru edificarea
Petersburgului. Cu vremea, fascinația Franței a devenit puternică de-a binelea.
În Epoca Luminilor, Voltaire și Diderot erau în relații foarte bune cu țarina
Ecaterina ll; primul era plătit de împărăteasa Rusiei ca consilier, iar Diderot
primea efectiv un salariu, ca să se ocupe de completarea bibliotecii
Ecaterinei. Paradoxal, campania lui Napoleon în Rusia i-a împrietenit și mai
tare pe ruși și francezi. Cel ce citește „Război și Pace” de Tolstoi vede că
ofițerii ruși vorbeau între ei franțuzește, erau foarte europeni prin spirit. Odată
Franța învinsă, trupele rusești staționează un timp pe teritoriul ei, timp în
care microbii revoluției franceze vor infecta ofițerimea și se vor crea astfel
premisele mișcării decembriste de la 1825. O sumedenie de soldați ruși simpli,
țărani iobagi în țara lor, vor dezerta în acel timp și vor rămâne pentru
totdeauna în Franța. Francezii nu i-au urât pe ruși, iar în limba franceză a
rămas de atunci cuvântul „bistrot”, de la cazacii care cereau ceva de băut în
grabă, adică „bâstro” în rusește. În tot secolul 19 există o relație foarte
bună între Rusia și Franța, care continuă în secolul 20. Revoluția rusească, cu
toate că o punem de obicei în legătură cu filozofia germană, a fost de fapt
provocată de aceiași microbi ai revoluției franceze. Și desigur, intelectualii
francezi de stânga au privit-o cu interes și admirație de multe ori. I-au
dezamăgit însă formele semi-asiatice, despotice, pe care le-a căpătat această
revoluție. Totuși, nu marxism-leninismul sovietic i-a sedus pe francezi. Tot așa
cum nu i-a sedus mai înainte țarismul.
Rușii au fermecat Europa
prin marea putere și originalitate cu care au repetat ideile și ideologiile
europene, prin sălbăticia lor primordială, dar și prin umanitatea lor. Preluând
creștinismul, iluminismul, comunismul, le-au plămădit și răsplămădit în felul
lor, după care le-au oferit din nou Europei. Uneori, Europa a rămas încântată.
Alteori s-a îngrozit. Rușii sunt deci europeni. Și să nu uităm că în țările
române mari cantități de Europa au fost traficate dinspre ruși, iar Milescu
Spătaru și Cantemir au cerut și ei, într-un anume sens, cetățenia rusească. Popor mare, rușii au avut relații intense cu
țările din vestul Europei. Cu Petru cel Mare, de exemplu, au venit în Rusia sumedenie
de prusaci, ca să-i civilizeze tehnic și militar pe rușii care rămâneau în urmă
de trăsura progresului. Lexicul tehnic și cel militar rusesc conțin deci
sumedenie de termeni germani. Și, chiar dacă s-au bătut în două războaie
sângeroase, rușii și nemții se simpatizează reciproc. Tot așa stă treaba cu
italienii. Îmi pare că cel mai tare i-au urât pe ruși popoarele mici care nu au
știut să discute cu ei de pe poziții de egalitate. Țările baltice, Polonia, România.
Și e de fapt natural să ai anumite prejudicii împotriva unui popor care a venit
de mai multe ori peste tine, te-a călcat în picioare, te-a furat, te-a
deportat, după care a avut pretenția să
te cultive și culturalicește.
Dar cred totuși că Andrei Pleșu
degeaba îi ia în derâdere pe francezii filoruși și filocomuniști. Mă rog, că
aceștia au fost mai promoscoviți decât confrații lor comuniști din alte țări,
din Italia, de exemplu, e adevărat, dar trebuie să nu uităm că în timpul
războiului rece stânga europeană a avut nevoie de simbolul primului stat al
muncitorilor și țăranilor din lume. Iar dialogul stângii europene cu rigidul
sistem comunist sovietic nu trebuie considerat un simplu raport de subordonare
și trădare a idealurilor libertății; a fost și un prilej de cunoaștere
reciprocă, de încântare sau descântare. Cât de frumos vorbește despre relația
Italia-Urss filmul lui Luigi Comencini „Il compagno don Camillo”! Și cât de
simpatică este, în acest film, neglijarea ideologiilor în favoarea simplelor
gesturi omenești.
Pe când Pleșu vrea să-l strângă la perete pe
Depardieu anume cu ideologia, cu corectitudinea politică! Depardieu, după
Pleșu, „face pipi pe Katyn, pe milioanele
de morţi ale foametei din Ucraina, pe Soljeniţîn, pe lagărele siberiene, pe
toate victimile puşcăriilor comuniste din răsăritul european ocupat de armata
sovietică, sau pe asasinatul recent, din „era” Putin, al unei ziariste ca Anna
Stepanovna Politkovskaia. O micţiune de proporţii! Făloasă! Tocmai bună de „breaking news”!”
Mda, domnule Pleșu. Îmi imaginez ce critică i-ați fi făcut și lui
Ion Creangă, de-ați fi trăit pe vremea ceea, pentru povestea „Ivan Turbincă”,
în care este creat chipul simpatic – și deci politicește incorect – al Rusului.
Aș vrea să zic că Depardieu este și el un fel de Creangă, un țăran cam grosolan
căruia îi place să bea ca Setilă și să mănânce ca Flămânzilă, pe care îl doare
în cot de corectidudinea politică, care mai râgâie inoportun ori scapă câte-o
petardă, care mai pune mâna la fundul unei madame, dar care are totuși o umanitate debordantă și
un talent de speriat. Se poate ca unora
mai delicați să nu le placă, dar nouă, ăstora care suntem mâncăcioși, bețivi,
stricați și incorecți, Depardieu ne place. Și solidarizăm cu el.
Și îmi face o mare plăcere
să aflu că italienilor nu le-a trecut prin gând să-l judece aspru pe Depardieu.
Mi-a plăcut mult articolul „Immensamente Gérard” de Annalena Benini în „Il
Foglio”, în care se scrie că chestiunea cetățeniei nu e relevantă. Depardieu este
francez prin tot ce a făcut și face, prin filmele sale, prin limba sa, mai
fiind pe de-asupra și un comerciant, un întreprinzător, un țăran francez. Iar pe
Vladimir Putin l-a târât fără voia lui în
istoria artei. Cum să-l judecăm pe Gérard? Da, e lăudăros, mincinos,
bețivan, huligan, seducător, mistic,
iresponsabil etc., e lipsit de măsură în toate. E capabil să bea șase sticle de
vin pe zi, să adoarmă în timp ce-și conduce motocicleta și să nimerească în
spital cu picioarele rupte și plămânii perforați. Dar tot el, Depardieu, apare
după aia pe platoul de filmare, proaspăt ca un trandafir, și face film după
film…
S-a dus la Putin? A declarat că iubește
sufletul rusesc și violența sentimentelor sale? A trântit declarații năucitoare
despre opoziția rusească? Să-l lăsăm în pace. Cine știe ce rol și-a inventat?! Că
doar Depardieu este un actor. Iar prejudiciile Dumneavoastră contra rușilor (și
poate o anumită gelozie secretă) le înțeleg, domnule Pleșu. Dar nu le
împărtășesc..jpg)