Visualizzazioni totali

lunedì 7 gennaio 2013

LINĂ LUMINĂ DIN LUMINĂ LINĂ



 
Sfârșitul anului 2012, începutul lui 2013 mi-au părut să fie un timp foarte luminos. Minunat de luminos. Nu am înțeles bine de ce.

 Poate de aceea că l-am reascultat pe Tudor Gheorghe cântând poezia lui Ioan Alexandru „Lumină lină”, care îmi place în mod deosebit. Poate de aceea că mi-au venit din România două fiice, cu care am colindat parcurile Romei. Poate de aceea că fetele mele s-au dus singure să vadă Napoli și s-au întors de acolo încântate de miraculoase culori, de bunăvoința napoletanilor, de rufele întinse pe funii de la un bloc la altul; iar eu, privind fotografiile pe care le-au făcut ele, am pronunțat fraza: „Acești chiloți femeiești ce flutură sub cerul albastru, într-o stradă strâmtă dintr-un cartier sărac, lângă un poster cu Marilyn Monroe, sunt cel mai sublim manifest al Luminii!” Fetele au râs, iar eu m-am felicitat pentru o frază care îmi dovedea în secret că încă mai sunt viu și plin de inspirații.

Ori poate, m-am gândit, senzația aceasta stranie că lumina din lume a devenit mai multă vine și de la luminoasa impresie pe care mi-a dat-o Roberto Benigni cu show-ul său „La più bella del mondo”? Mi-a plăcut enorm! Ce frumos din partea lui să vorbească unui popor încolțit de criză și dezamăgit de politicienii avizi și corupți despre frumusețea Constituției și noblețea angajării politice! Iată, mi-am zis, poziția justă a înțeleptului. Nu să critici de dragul criticii, dar să arăți poporului adevăratele comori pe care le are și pe care urmează să le păstreze cu sfințenie – o republică bazată pe niște legi constituționale admirabile și exemplul părinților fondatori, de orientări politice foarte diferite, dar uniți în marele lor respect pentru om și dragostea pentru Italia. Privindu-l cu ochii umezi pe luminosul Benigni, l-am considerat învățător ca și mine, angajat să explice cu pedagogică răbdare, unor copii care nu știu sau au uitat, cum stau lucrurile în lumea asta. Și mi-am amintit de cum desenam și eu cândva, cu creta pe tablă, contururile Italiei și potcoava Carpaților: „De aici, din Italia, vine Traian, trece Dunărea și îi învinge în luptă pe daci. Și de atunci se vorbește pe pământurile noastre limba latină, pe care noi o numim română, adică romană, adică limba Romei… ” Istoria mă emoționa, gesticulam larg, mă plimbam transportat prin clasă, argumentam cu analize etimologice, apoi mă așezam obosit pe scaun la masa învățătorului și îmi treceam mâna pe frunte. „Victor Andreievici, v-ați măscărit pe față de cretă…”, îmi zicea vreo fetiță, în timp ce dracii de băieți se umflau de râs…


Trăgând cu ochiul la cele ce scriu și văzând că încerc să argumentez teoria creșterii cantității luminii în lume, soția mea a venit cu o ipoteză surprinzătoare: „Dar poate că ai senzația unui exces de lumină datorită faptului că te-am dus într-o zi la biserică și te-am făcut să asculți un concert de muzică religioasă? Biserica deschide sufletul omului și lumina intră șuvoi. Ei, ce zici?..”

Pentru un ateu înrăit ca mine a fi bănuit de credință în dumnezeu e o ofensă neiertabilă. Dar adevărul e că acel concert din modesta biserică San-Matteo din Casal Morena mi-a plăcut. Și ascultând vechi cântece de crăciun, privind la fețele oamenilor buni care se luminau ascultând corul și solistele, m-am gândit că, poate, am pierdut mult de la faptul că nu am fost dus de mic la biserică. Biserica de la noi din sat fusese închisă de sovietici și pe vremea când eram eu copil era un templu abandonat, în ruină. Mă fascina doar ca un vestigiu al unui trecut îndepărtat. În curtea ei creșteau buruienile și păștea priponită o capră cu ochi melancolici. Cum ar fi fost viața mea dacă ascultam de mic psalmi și litanii? Așa mă întrebam în timp ce cânta o frumoasă soprană cu părul curgându-i într-o cascadă de cârlionți luminoși pe umeri. Și mă mai gândeam că adevăratul dumnezeu nu e în ceruri, ci mereu între oameni. Se ascunde într-un zâmbet, într-o facere de bine, într-o notă muzicală. Ieșind din biserică, am scuturat de pe mine aceste erezii.

Totuși, lumina lină din lumină nu m-a lăsat în pace. În primele zile ale anului m-a scos din casă și m-a purtat prin Roma. M-a făcut să intru în vechea biserică San Clemente, pe lângă care trecusem mai înainte de nenumărate ori fără să simt vreun minim imbold de a-i trece pragul. Am descoperit că acest lăcaș păstrează moaștele sfântului Chiril, întemeietorul alfabetului slav, care a fost folosit secole la rând și de limba noastră și cu care am învățat și eu a scrie. Am descoperit minunate fresce și mozaicuri. Lumina m-a călăuzit apoi în Basilica dei Santi Quattro Coronati, foarte veche, unde am ascultat un grup de călugărițe interpretând cântece pline de o divină lumină. Am mers mai apoi la San Giovanni, am intrat în Sancta Sanctorum. Dacă v-aș spune că am ridicat în genunchi Santa Scala, nu mă veți crede – și veți avea perfectă dreptate. Pentru că în „sfintele” mele pelerinaje nu credința e cea care mă interesează, ci luminoasele ei efecte estetice colaterale.

Ieri, 6 ianuarie, am mers pe colina Palatinului și în Forul Roman. A fost o zi cu un cer albastru profund, lumina țâșnea și din pietrele caldarâmului. Prin Forurile Imperiale se plimba Befana cu mătura, pe bicicletă. Am dat 12 euro și am intrat în Forul Roman. Am făcut vreo 200 de fotografii pline de lumina antichității.

Anul începe bine, mi-am zis. În februarie vin alegerile și nutresc luminoasa speranță că Italia va alege ce e mai bun. …Și în Moldova, mă veți întreba, ce se mai întâmplă? A, nimic deosebit. Atât doar că niște preoți i-au blestemat pe toți smintiții care serbează crăciunul pe nou, la 25 decembrie, dar nu pe vechi, la 7 ianuarie, să ardă în focul iadului, în vecii vecilor. Ca să vezi, și preoților moldoveni le place antichitatea. Între timp populația, ca nu cumva să păcătuiască, serbează Crăciunul și pe 25 decembrie, și pe 7 ianuarie. Și serbează Anul Nou și pe 31 decembrie, și pe 13 ianuarie. Și nu-i bun?

Stimați cititori, vă doresc un an nou frumos și luminos.

Nessun commento:

Posta un commento