Sfârșitul anului 2012,
începutul lui 2013 mi-au părut să fie un timp foarte luminos.
Minunat de luminos. Nu am înțeles bine de ce.
Poate de aceea că l-am reascultat pe Tudor
Gheorghe cântând poezia lui Ioan Alexandru „Lumină
lină”, care îmi place în mod deosebit. Poate de aceea că mi-au venit din
România două fiice, cu care am colindat parcurile Romei. Poate de aceea că
fetele mele s-au dus singure să vadă Napoli și s-au întors de acolo încântate
de miraculoase culori, de bunăvoința napoletanilor, de rufele întinse pe funii
de la un bloc la altul; iar eu, privind fotografiile pe care le-au făcut ele,
am pronunțat fraza: „Acești chiloți
femeiești ce flutură sub cerul albastru, într-o stradă strâmtă dintr-un cartier
sărac, lângă un poster cu Marilyn Monroe, sunt cel mai sublim manifest al Luminii!”
Fetele au râs, iar eu m-am felicitat pentru o frază care îmi dovedea în secret
că încă mai sunt viu și plin de inspirații.
Ori poate, m-am gândit,
senzația aceasta stranie că lumina din lume a devenit mai multă vine și de la luminoasa impresie pe care mi-a dat-o
Roberto Benigni cu show-ul său „La più bella del mondo”? Mi-a plăcut enorm! Ce frumos
din partea lui să vorbească unui popor încolțit de criză și dezamăgit de
politicienii avizi și corupți despre frumusețea Constituției și noblețea
angajării politice! Iată, mi-am zis, poziția justă a înțeleptului. Nu să
critici de dragul criticii, dar să arăți poporului adevăratele comori pe care
le are și pe care urmează să le păstreze cu sfințenie – o republică bazată pe
niște legi constituționale admirabile și exemplul părinților fondatori, de
orientări politice foarte diferite, dar uniți în marele lor respect pentru om
și dragostea pentru Italia. Privindu-l cu ochii umezi pe luminosul Benigni, l-am considerat învățător ca și mine, angajat să
explice cu pedagogică răbdare, unor copii care nu știu sau au uitat, cum stau
lucrurile în lumea asta. Și mi-am amintit de cum desenam și eu cândva, cu creta
pe tablă, contururile Italiei și potcoava Carpaților: „De aici, din Italia,
vine Traian, trece Dunărea și îi învinge în luptă pe daci. Și de atunci se
vorbește pe pământurile noastre limba latină, pe care noi o numim română, adică
romană, adică limba Romei… ” Istoria mă emoționa, gesticulam larg, mă plimbam
transportat prin clasă, argumentam cu analize etimologice, apoi mă așezam
obosit pe scaun la masa învățătorului și îmi treceam mâna pe frunte. „Victor
Andreievici, v-ați măscărit pe față de cretă…”, îmi zicea vreo fetiță, în timp
ce dracii de băieți se umflau de râs…
Trăgând cu ochiul la cele
ce scriu și văzând că încerc să argumentez teoria
creșterii cantității luminii în lume, soția mea a venit cu o ipoteză surprinzătoare:
„Dar poate că ai senzația unui exces de lumină datorită faptului că te-am dus
într-o zi la biserică și te-am făcut să asculți un concert de muzică
religioasă? Biserica deschide sufletul omului și lumina intră șuvoi. Ei, ce
zici?..”
Pentru un ateu înrăit ca
mine a fi bănuit de credință în dumnezeu e o ofensă neiertabilă. Dar adevărul e
că acel concert din modesta biserică San-Matteo din Casal Morena mi-a plăcut. Și
ascultând vechi cântece de crăciun, privind la fețele oamenilor buni care se luminau ascultând corul și solistele,
m-am gândit că, poate, am pierdut
mult de la faptul că nu am fost dus de mic la biserică. Biserica de la noi din
sat fusese închisă de sovietici și pe vremea când eram eu copil era un templu
abandonat, în ruină. Mă fascina doar ca un vestigiu al unui trecut îndepărtat. În
curtea ei creșteau buruienile și păștea priponită o capră cu ochi melancolici. Cum
ar fi fost viața mea dacă ascultam de mic psalmi și litanii? Așa mă întrebam în
timp ce cânta o frumoasă soprană cu părul curgându-i într-o cascadă de
cârlionți luminoși pe umeri. Și mă
mai gândeam că adevăratul dumnezeu nu e în ceruri, ci mereu între oameni. Se ascunde
într-un zâmbet, într-o facere de bine, într-o notă muzicală. Ieșind din
biserică, am scuturat de pe mine aceste erezii.
Totuși, lumina lină din lumină nu m-a lăsat în pace. În primele zile ale
anului m-a scos din casă și m-a purtat prin Roma. M-a făcut să intru în vechea
biserică San Clemente, pe lângă care
trecusem mai înainte de nenumărate ori fără să simt vreun minim imbold de a-i
trece pragul. Am descoperit că acest lăcaș păstrează moaștele sfântului Chiril,
întemeietorul alfabetului slav, care a fost folosit secole la rând și de limba
noastră și cu care am învățat și eu a scrie. Am descoperit minunate fresce și
mozaicuri. Lumina m-a călăuzit apoi în Basilica dei Santi Quattro Coronati,
foarte veche, unde am ascultat un grup de călugărițe interpretând cântece pline
de o divină lumină. Am mers mai apoi
la San Giovanni, am intrat în Sancta Sanctorum. Dacă v-aș spune că am
ridicat în genunchi Santa Scala, nu
mă veți crede – și veți avea perfectă dreptate. Pentru că în „sfintele” mele
pelerinaje nu credința e cea care mă interesează, ci luminoasele ei efecte estetice colaterale.
Ieri, 6 ianuarie, am mers
pe colina Palatinului și în Forul Roman. A fost o zi cu un cer albastru
profund, lumina țâșnea și din
pietrele caldarâmului. Prin Forurile Imperiale se plimba Befana cu mătura, pe
bicicletă. Am dat 12 euro și am intrat în Forul Roman. Am făcut vreo 200 de
fotografii pline de lumina antichității.
Anul începe bine, mi-am
zis. În februarie vin alegerile și nutresc luminoasa
speranță că Italia va alege ce e mai bun. …Și în Moldova, mă veți întreba, ce
se mai întâmplă? A, nimic deosebit. Atât doar că niște preoți i-au blestemat pe
toți smintiții care serbează crăciunul pe
nou, la 25 decembrie, dar nu pe
vechi, la 7 ianuarie, să ardă în focul iadului, în vecii vecilor. Ca să
vezi, și preoților moldoveni le place antichitatea. Între timp populația, ca nu
cumva să păcătuiască, serbează Crăciunul și pe 25 decembrie, și pe 7 ianuarie. Și
serbează Anul Nou și pe 31 decembrie, și pe 13 ianuarie. Și nu-i bun?
Stimați cititori, vă doresc
un an nou frumos și luminos.
Nessun commento:
Posta un commento