LA PORȚILE OCCIDENTULUI

„ ...Dar deschideți poarta, turcii mă-nconjor, vântul suflă rece, ranele mă dor.” Așa implora Ștefan Cel Mare în fața Cetății Neamțului, dar mama sa îl îndemna să-și strângă oștirea sfărâmată și să alunge dușmanul din țară. Și noi batem la porțile Occidentului. Dar nu ni se deschide, suntem îndemnați să adoptăm mai întâi legea antidiscriminare. Cu care ocazie descoperim că suntem o țară profund homofobă. Voi încerca să văd mai jos dacă avem sau nu dreptate.

Dacă devin toți homosexuali, umanitatea moare

Omul nostru tradițional, numit astăzi cu bizarul cuvânt heterosexual, nu-i agreează pe homosexuali. Simte așa, un fel de repulsie. Poate să fie credincios, poate să fie ateu, nu are importanță. Auzind deci de așa-zișii pederaști, un om simplu își va exprima dezgustul fără jumătăți de măsură și va scuipa scârbit. Un om cu educație mai subțire se va ascunde după niște vorbe meșteșugite. Și va avea, într-un anume fel, dreptate. Pentru că dragostea dintre bărbat și femeie este naturală și deci și frumoasă. Iar legătura homosexuală, nefiind naturală, este calificată în mod inevitabil ca fiind urâtă. Poți să aduci tu mii de exemple de homosexuali celebri, de la Alexandru Macedon și Iulius Cesar până la Oscar Wilde și Elton John – această legătură nu va părea cu nici un dram mai nobilă și mai frumoasă. Prin urmare, s-ar părea că nu numai biserica, nu numai religiile în general trebuie să denunțe sterilitatea acestei opțiuni, dar și toți ceilalți oameni, inclusiv homosexualii. Pentru că nu e o cale demnă de urmat, dacă devin toți homosexuali, umanitatea moare. De aici inconsistența oricărei filosofii gay, imposibilitatea creării unei culturi bazate pe homosexualitate. Un artist gay respectabil va promova până la urmă valorile general-umane. Și asta de aceea că legătura dintre bărbat și femeie este fundamentul întregii civilizații, de aici izvorăsc sentimentele maternității și paternității, de aici infinitele variații ale iubirii, de aici viziunea că trăim într-un univers creat din două principii fundamentale, masculin și feminin, cu care suntem în armonie.

Cu toate acestea homosexualii sunt perfect umani

Cu toate acestea, homosexualii există. Sunt perfect umani. Își fac datoria la locul de muncă. Creează opere artistice care ne emoționează până la lacrimi. Sunt, până la urmă, oameni cu calități și defecte ca toți ceilalți.

Ce înseamnă să fii homosexual? Înseamnă, bănuiesc, să fii un pic extraterestru. Pentru un homosexual cântecul păsărilor în primăvara o fi, poate, un reproș ascuns, pentru că acel cântec este făcut din chemări de iubire pentru sexul opus, nu pentru același sex. Tristan și Isolda, Romeo și Giulieta poate că îl lăsa rece pe un homosexual. Tot mecanismul social, toate noțiunile fundamentale ale vieții, familia, patria, toate au ascuns în ele sâmburele iubirii dintre bărbat și femeie. Un homosexual prin urmare va fi aruncat afară din acest univers bipolar, va fi un izolat, un minoritar, un condamnat. E așa? Nu știu. Dar știu totuși că viața unui homosexual poate fi nu mai puțin bogată și nu mai puțin frumoasă decât a unui om obișnuit, de multe ori poate chiar mai frumoasă. Totuși, o umbră de izolare dramatică se pune în mod inevitabil pe destinul acestuia.

Toleranți – da, superficiali – nu. Liberi de a lupta și de a ne apăra valorile

Occidentul – capitalist, democratic și relativist cum este – a permis, în numele banilor și voturilor, egalitatea tuturor și a cerut nediscriminarea homosexualilor până la a le acorda drepturile la căsătorie și la înfiere. E o decizie care merită aplaudată și salutată cu strigăte de bucurie, dar nu atât pentru ceea ce este în mod concret, cât pentru lărgirea orizonturilor libertății umane în general. Tot așa cum au meritat să fie salutate dezrobirea sclavilor și a țiganilor, egalizarea în drepturi a femeilor, drepturile la divorț și la avort, tot așa cum merită să fie salutate azi inseminarea artificială omologă și eterologă, eutanasia, plantele modificate genetic etc. Am însă impresia că în lumea de astăzi asistăm la promovarea ideii superficiale că a fi gay este la fel cu a fi un heterosexual ordinar, singura diferență ar fi doar aceea că unui gay îi plac tipii de același sex cu el. În Occident apar filme în care homosexualii sunt băieți inteligenți, culți și rafinați, care fac muzică sau scriu romane. Ori sunt mari luptători pentru drepturile omului. De acord, este nevoie de aceste filme, homosexualii fac parte din societate, trebuie să vorbim despre ei ca să nu fie demonizați, dar sunt contra exceselor de înfrumusețare a imaginii lor, contra ascunderii voite a dramatismului situației lor. Da, este corect politicește să nu discriminăm, să acordăm drepturi de orice tip, dar nu e bine totuși să punem semnul egalității între normalitatea biologică a heterosexualității și abaterea biologică a homosexualității. Nu-i poți spune copilului cu inimă ușoară, așa, pur și simplu: dragul tatei, tu ce vrei să fii în viață, gay ori hetero, alege, orice profesie-i frumoasă dacă e pe plac aleasă! Nu este așa. Pentru că a fi gay este o întâmplare dramatică și nu este ușor. Deci, orientarea sexuală a unei persoane nu ne poate lăsa indiferenți, iar toleranța nu înseamnă și indiferență. Și cred că, așa cum, în numele pluralismului și democrației, îi tolerăm pe comuniști și pe fasciști, dar luptăm contra ideologiilor acestora, tot așa îi vom tolera și pe gay, dar vom lupta din toate puterile pentru normalitatea biologică a heterosexualității. Pun accentul pe cuvântul biologică, deoarece din punct de vedere social nu trebuie să se vorbească de abateri, în acest caz.

Prizonieri ai unei mentalități feudal-totalitariste

Furtuna de proteste contra legii antidiscriminare stârnită în Moldova dovedește un singur lucru: societatea moldovenească este încă prizoniera unei mentalități feudal-totalitariste. Nu numai oamenii inculți de la sate, dar și personaje din eșalonul de vârf al societății, deputați, președinți de partide, dovedesc o uimitoare ignoranță, arătând că nu știu pe ce lume trăiesc. Acești oameni ar vrea să intre în Europa și ar vrea să facă democrație în Moldova cu homofobia lor de peșteră și cu necunoașterea strigătoare la cer a realităților din Occident. Le-ar face bine să știe, de exemplu, că în societățile occidentale drepturile economice sunt fundamentale. Si anume motivele economice îi împing mai ales pe homosexuali să ceară dreptul la căsătorie, pentru că familia oferă un șir de înlesniri și avantaje. În cazul morții soțului, de exemplu, soția beneficiază de toată ereditatea acestuia, ceea ce nu se poate întâmpla în cazul conviețuirii a doi homosexuali necăsătoriți, orice acte testamentare ar fi semnat aceștia, căci o parte din ereditate va merge în mod obligatoriu la rudele decedatului. În Occident există și pensia de reversibilitate, de exemplu, după moartea soției soțul va continua să ridice, aproape în întregime, pensia soției. Mai există și obligația de a întreține partenerul de căsătorie în caz de boală. Deci, căsătoriile homosexuale sunt în primul rând exprimarea unui drept economic. Sunt contra naturii? Însăși căsătoria dintre bărbat și femeie e contra naturii, căci natura ne îndeamnă la o poligamie dezordonată, nu la fidelitate până la moarte. Și apoi, căsătoriile dintre moșnegi de 80 și fete de 25 de ani nu sunt contra naturii?

Legea antidiscriminare este scrisă în evangheliile lui Hristos

Italia nu are nici uniuni civile, nici căsătorii dintre persoanele de același sex. Franța are uniuni, Olanda și Spania căsătorii. Dar toate țările Uniunii Europene respectă directivele europene antidiscriminare. A fi contra legii antidiscriminare în Moldova este absolut în firea lucrurilor, dar pentru un „gopnik” de la oraș ori pentru un moș Ion de la sat, nu și pentru politicienii cu pretenții de europeiști. Legea antidiscriminare nu este aprobarea căsătoriilor dintre homosexuali. Nu este nici măcar aprobarea uniunilor civile. Este simpla cerință de a nu discrimina nicio persoană, din niciun punct de vedere. Biserica nu are ce reproșa acestei legi, pentru că această instituție este prin definiție pentru iubirea universală. Niciunul dintre principiile bisericii nu ar suferi vreo atingere în cazul adoptării acestei legi. Din contra, am avea motive să zicem că suntem o țară creștină. Ceea ce consideră biserica că este păcat va rămâne păcat și în continuare. Pentru credincioși. Și biserica va avea tot dreptul să lupte cu păcatul din toate puterile. Legea antidiscriminare este deja scrisă, în evangheliile lui Hristos. Și este deja adoptată, de azi, 25 mai 2012, de către Parlament. Felicitări, Moldova!

SERGIU MOCANU, UN BEPPE GRILLO AL MOLDOVENILOR

  

Sergiu Mocanu

Unul din cei mai importanți luptători anti-sistem în Italia a fost Partidul Radical al lui Marco Pannella. Considerați demagogi și excentrici, radicalii au lovit cu duritate în comoda perindare la putere a marilor partide consacrate, au demascat așa-zisele „inciucci” (înțelegeri secrete) între acestea, au promovat un referendum care să taie finanțarea partidelor de la bugetul statului. Acel referendum nu a trecut, dar actualele scandaluri legate de delapidarea unor sume fabuloase de bani din fondurile partidului lui Francesco Rutelli „Margherita” și partidului Liga Nordului al lui Umberto Bossi au demonstrat justețea cauzei pentru care au militat radicalii. E de amintit că anume datorită radicalilor au fost aprobate în Italia legile care permit divorțul și avortul, precum și legea care permite „obiecția de conștiință”. Radicalii au avut metode de luptă întotdeauna curate, inspirate din Martin Luther King și Mahatma Ghandi, au făcut uz pe larg de greva foamei și protestele pașnice. Nu au fost ei unicii luptători anti-sistem în Italia și au avut un succes întotdeauna slab la alegeri. Dar autoritatea lor a fost oricum foarte mare. Nu se poate spune același lucru despre Beppe Grillo și „Movimento Cinque Stelle”, care da, este și el contra sistemului și a atins în ultima vreme rezultate electorale importante, dar dă totuși impresia unui nihilism țipător. Oricum, după cum natura are nevoie de un sanitar al pădurii cum este lupul, așa și democrațiile au nevoie de luptătorii anti-sistem, care să muște la stânga și la dreapta, menținându-i treji și în formă pe subiecții politici majori.

Dar oare pădurea politică moldovenească are un „lup sanitar” al ei? Da, din fericire îl are. Numele lui e Sergiu Mocanu. E fondatorul „Mișcării Populare Antimafie”. Ceea ce presupune că Republica Moldova are și mafie. Mafia, mafioți sau „mafioji” sunt cuvinte populare la noi, lozinca „Jos mafia!” țin minte că se vedea încă la mitingurile și demonstrațiile anilor 90. Noțiunea a fost împinsă în conștiința populară și de filmele italiene, în special de „Caracatița”, care a rulat în acea vreme, și denumește fărădelegile în sens larg. Ceea ce nu înseamnă că nu ar exista și la noi criminalitate organizată în sens italian. Există, dovadă este prezența în vocabular a cuvântului „crâșa”, acoperiș în traducere din limba rusă, echivalent al italianului „pizzo”, care nu e decât taxa ilegală plătită mafiei de un întreprinzător în schimbul așa zisei „protecții”.

Dacă însă radicalii italieni denunță „regimul partitocratic”, apoi Sergiu Mocanu denunță mafiotizarea aproape că totală a statului moldovenesc. Regimul Voronin, spune Mocanu, a creat un mecanism pervers de vânzare a funcțiilor importante din stat, de supunere a justiției, de direcționare a fluxurilor majore de bani ai țării spre buzunarele câtorva granguri importanți. Lupta contra lui Voronin, dată de actualii lideri ai Alianței pentru Integrare Europeană Filat, Ghimpu și Lupu a avut ca miză majoră nu asanarea societății, nu democrația efectivă, dar acapararea mecanismelor de îmbogățire ilicită create de Voronin. Care mecanisme nu au fost deloc demontate, dar continuă să funcționeze în beneficiul paraziților cu nume sonore de liberali și democrați. Lucrurile acestea Sergiu Mocanu le spune cu curaj pe blogul său, în ziarul său, la radio și la televiziune.

Vladimir Plahotniuc

Un capitol important din discursul lui Mocanu îl constituie omul de afaceri Vladimir Plahotniuc, denunțat ca fiind pericolul major pentru democrația moldovenească. Fost președinte la Victoriabanc, fost director general Petrom Moldova, fondator al Asociației Oamenilor de Afaceri din Moldova, președinte al fundației filantropice „Edelweiss”, Vlad Plahotniuc, acest rechin al capitalismului moldovenesc având o avere estimată la 300 milioane dolari americani, a devenit vicepreședinte al Partidului Democrat și vicepreședinte al Parlamentului Republicii Moldova. Mocanu îi pune în cârcă lui Plahotniuc păcate multe și grele: ar fi furat întreprinderi de stat, bănci și hoteluri; s-ar fi ocupat de proxenetism și trafic de ființe umane; ar fi finanțat la început Partidul Comuniștilor, după care s-a reprofilat susținând Alianța; ar fi corupt și supus prin banii săi principalele instituții ale statului și presa. El, Plahotniuc ar fi faimosul „păpușar” de care vorbea mai înainte, Filat, dar cu care acesta, spre nenorocirea noastră a tuturora, s-ar fi împăcat. După alegerea Președintelui, a devenit clar cine este și „păpușa”, chiar Președintele Nicolae Timofti în persoană. Prin urmare, susține Mocanu, prețul pe care l-a plătit Republica Moldova pentru decomunizare a fost mafiotizarea generală a țării. „Comuniștii și mafia de la guvernare sunt o apă și un pământ”, recită unul din sloganurile Mișcării antimafie.

Desigur, toate învinuirile pe care le aduce, Mocanu mai trebuie să și le demonstreze cu probe și martori în judecată, atunci când este chemat să dea socoteală pentru calomnie. E treaba lui. Simplul cetățean însă ar trebui să-i fie totuși recunoscător pentru faptul că îl ajută să-și formuleze niște întrebări. Cât de curați sunt cei care ne guvernează? Cum funcționează mecanismele puterii? Eu cu cine votez? Pentru țara noastră Mocanu este un Marco Pannella ori, dacă vreți, un Beppe Grillo.

Nu știu în ce măsură are dreptate învinuind anumite persoane. Dar cred că nu greșește deloc atunci când trage din toate tunurile asupra patriotismului și naționalismului de paradă de la noi, asupra politicii păguboase care dezbină o populație și așa dezbinată pe baza unui trecut controversat. Patriotismul este ultimul refugiu al ticăloșilor, reia Mocanu o celebră maximă, și arată cu degetul la unioniștii noștri Ghimpu, Pavlicenco, Petrencu și alții care o tot țin în comemorări, condamnări ale imperiilor și ocupanților, zile de doliu și sărbătoare, marșuri cu surle și dobe și costume naționale – uitând totodată de viața reală a oamenilor, de reforme și legea antidiscriminare. Aș vrea să arăt și eu cu degetul la soiul acesta ciudat de liberali, mari amatori de costume naționale, icoane și zile de doliu, pe care îi avem și printre moldovenii din Italia – dar mă voi reține. Voi încheia cu o frază „mocănească” care mi-a plăcut: „Dacă pe timpul lui Voronin omul murea de durere, pe timpul lui Filat moare de jenă, a lui Plahotniuc – de umilință, a lui Lupu – de râs și a lui Ghimpu – de rușine.” 

DENUNȚ

   

Giuseppe Mazzini

Citisem în „Corriere della Sera” un articol uimitor despre copiii norvegieni veniți pe lume datorită programului nazist Lebensborn, pus în acțiune de șeful SS Heinrich Himmler. După ocuparea Norvegiei de către trupele germane în 1940, militarii germani au fost îndemnați să se împreuneze cu frumoasele norvegiene și să facă copii. Înalte, blonde, cu ochii albaștri, fetele norvegiene ar fi născut niște reprezentanți perfecți ai rasei ariene. Și așa, treaba a fost pusă pe roate cu meticulozitate nemțească. Au fost create mai multe centre în care perechilor germano-norvegiene li se ofereau căsuțe drăgălașe cu camere luminoase, cu pereți vopsiți în culori plăcute, cu flori la ferestre. Iubiți-vă și faceți copii! E drept, că acele centre nu erau decât niște mini-lagăre înconjurate cu un gard de sârmă ghimpată, e drept că după ce tinerele femei nășteau, copiii li se luau cu forța... Soarta acestor copii după terminarea războiului, ca de altfel și a săracelor mame, a fost tragică. Copiii au peregrinat dintr-un orfelinat în altul, dintr-o familie în alta, trebuind să suporte un șir lung de umilințe și violențe. Mamele lor au fost considerate târfe care s-au vândut nemților și au trebuit să-și ascundă cu grijă trecutul sau să se dezică pentru a doua oară de copiii pe care i-au născut atunci când aceștia, prin nu se știe ce minune, le descopereau și doreau să le vadă. Când s-au maturizat, când au înțeles cine sunt și când timpurile s-au făcut mai tolerante, mai binevoitoare, acești Kriegskinder, copii ai războiului și a unor idei nebunești, au cerut să li se facă dreptate și lor. Pentru că și ei erau oameni.

Am pus în legătură această istorie cu destinul Basarabiei mele. Cu destinul cetățenilor ei. Da, și noi suntem născuți în urma unui viol. Imperiul rus ne-a ocupat în repetate rânduri. Am luptat și murit în niște războaie care nu erau ale noastre. Am fost masacrați prin foame și deportați. Am fost deznaționalizați. Politicile imperiale ne-au adus pe glia noastră strămoșească numeroase minorități de străini. Și, ca un rezultat suprem al tuturor acestor violuri ale istoriei avem astăzi statul independent Republica Moldova. Care însă, tot așa cum au dreptul la un tratament uman copiii Lebensborn-ului, are și ea, Republica Moldova, dreptul la o atitudine respectuoasă.

Observ însă că mulți români ne rezervă tratamentul pe care l-au avut în Norvegia de după război copiii și mamele Lebensborn-ului. Republica Moldova, în ideea lor, e „republica Molotova”; moldovenii sunt „maldafani” sau „moldoivani”. Vizitatorul român al portalurilor media moldovenești poate fi cult și înțelegător, poate să susțină idei progresiste, perfect europene, pentru care merită toată lauda; dar de multe ori este un rusofob și un anticomunist înrăit. De unde răsare și disprețul magistral pe care acesta îl are față de moldovenii cu idei de stânga, față de moldovenii care „strică” limba română sub influența limbii ruse, față de moldovenii care își doresc independența țării lor Republica Moldova. Acest român virtual nu ne dorește pe noi basarabenii uniți cu România, treaba asta îl cam dezgustă vedeți dumneavoastră, dar, aidoma unei femei care te urăște dacă n-o admiri și nu-i spui că e frumoasă, consideră că a nu fi unionist este o ofensă adusă României și lui personal. Opțiunea pentru independență și lipsa urii etnice față de populația rusofonă sunt calificate de către acest român virtual drept evidente manifestări ale „sindromului Stokholm”. Basarabenii s-ar fi îndrăgostit deci de asupritorii lor, care, din contra, deducem că ar merita o ură veșnică. Iar atunci când un basarabean publică (pe vox.publika.md , de exemplu) un articol în limba rusă, românul nostru îl ia la trei parale.

Denunț aceste atitudini, împărtășite de altfel pe larg de chiar mulți basarabeni de-ai noștri, ca fiind superficiale. Doar niște oameni superficiali pot reduce complexele realități ale Uniunii Sovietice la două cuvinte: totalitarism, imperialism. Doar niște oameni superficiali pot pune semnul egalității dintre fascism și comunism. Doar niște oameni superficiali nu-și dau seama că Republica Moldova – dacă și-o dorește – are dreptul să devină o națiune civilă, națiunea moldovenească. Ideea călăuzitoare a acestor oameni superficiali, scopul lor final este România Mare. Unitatea poporului român e mai presus de orice, ca puritatea rasei pentru Himmler. Nu contează deci conținutul vieții sociale, nu drepturile și libertățile, dar forma.

Recunosc că forma mă interesează mai puțin decât conținutul. Dacă drepturile civile și naționale ale românilor moldoveni ar fi fost respectate în Uniunea Sovietică, aș fi fost un înflăcărat patriot sovietic. Pe timpul perestroikăi, moldovenii progresiști anume asta și doreau: drepturi civile și naționale în URSS, pentru că nimeni nu știa că aceasta este sortită pieirii. Atunci când chem la crearea națiunii civice moldovenești, nu mă interesează forma goală a statului și nici birocrația statului, dar conținutul de pace și bună înțelegere din interiorul națiunii civice moldovenești, drepturile respectate, supremația legii, învățarea de către rusofoni a limbii române. Cer deci absolut aceleași condiții care, eventual, ar fi necesare și pentru unirea cu România. Unirea însă, cu toate că o consider benefică, n-o vreau făcută de domnii Guțu, Petrencu și Pavlicenco. Am impresia că oamenii aceștia alta nu fac decât să lupte pentru o formă goală, desconsiderând conținuturile. Legea antidiscriminare – proaspăt exemplu – intens dezbătută în Republica Moldova actualmente, a cam fost trecută sub tăcere de acești promotori ai unei forme goale și a unei memorii istorice abil manipulate. Da, știu că ar fi mai bine să facem parte dintr-un stat mare și bogat în diversitate, dar acesta nu e un lucru care poate fi făcut peste voința poporului. Și atâta timp cât această voință, fie ea absurdă și inexplicabilă, este independența, trebuie să ne îmbunătățim viața în cadrul acestei independențe, care de altfel ne oferă în acest sens toate instrumentele necesare. De aceea îmi voi permite să-mi bat joc în mod deschis de comemorările lacrimogene și victimiste ale diferitor ocupații, care nu sunt decât focuri de paie și vorbe goale. Trebuie să ținem minte istoria, de acord, dar aceste comemorări formale se fac a uita de niște esențe. Și eu nu vreau să uit esențele, așa cum nu le uitau eroii Republicii Romane din 1849, care, sub focul artileriei franceze, discutau în cele mai mici amănunte proiectul Constituției. Da, acei eroi, Mazzini și Garibaldi, au fost unioniști, dar au pornit nu de la lozinci goale, dar de la drepturi cetățenești. Constituția creată de ei a devenit un model pentru toată Europa.

Comentând un articol semnat de mine (http://www.gazetaromaneasca.com/integrare/moldoveni-in-italia/3323-am-creat-republica-moldova-acum-trebuie-s-i-crem-pe-moldoveni.html ), cititorul Gheorghe Țeavă se întreabă consternat „cum de un nostalgic al Uniunii Sovietice poate să publice în „Gazeta Românească” !?” Nu sunt nostalgic al Uniunii Sovietice, chiar dacă am vorbit cu simpatie despre poporul acelei țări din care am făcut parte. Dar dacă veți citi cu atenție „Gazeta Românească”, veți observa, poate, domnule Țeavă, că articolele lui Sorin Cehan, ale Irenei Cara și ale altor jurnaliști taie fără milă în carnea viciilor românești și că ziarul acesta, spre onoarea celor care îl fac, nu evită nicio noutate care s-ar putea să pună într-o lumină mai puțin favorabilă neamul românesc. Întrebați-vă de ce. Poate de aceea că lucruri mai bune decât sinceritatea și adevărul nu există, iar până la urmă importă nu în ce limbă vorbim, dar cât de oameni suntem. „Gazeta Românească” este un ziar bun, domnule Țeavă.

AM CREAT REPUBLICA MOLDOVA, ACUM TREBUIE SĂ-I CREĂM PE MOLDOVENI

Primăria orașului Chișinău a luat cu câteva zile în urmă hotărârea de a declara ziua de 16 mai zi de doliu pentru întreg orașul. Drapelele vor fi coborâte în bernă. Cetățenii vor fi probabil îndemnați să se abțină de la serbări zgomotoase, să nu facă cumătrii și zile de naștere. Pentru că Chișinăul va fi în doliu... Dar mă rog dumneavoastră, ce s-a întâmplat? Ce tragedie cumplită s-a petrecut în capitala Moldovei? Un cutremur devastant? Un țunami din apele Bâcului? A, nu. Vom fi în doliu pentru că pe 16 mai 1812 la București a fost semnat tratatul de pace ruso-turc, conform căruia Basarabia a fost cedată de către Turcia Rusiei. Iar ruperea Basarabiei din ah!.. trupul îndurerat al Moldovei lui Ștefan cel Mare!.. a însemnat pentru neamul românesc o pierdere și o durere și o sfâșiere eternă!

Doliul acesta de 16 mai nu e singurul ce reprezintă victimismul moldovenilor, care pare să fie unicul nostru produs de marcă și brand național. Am mai avut așa zisa „piatră a lui Ghimpu”, instalată în amintirea zilei de 28 iunie 1940, când Basarabia românească a fost răpită de URSS. Apoi mai comemorăm diferitele deportări operate de sovietici. Mă mir de un lucru. Dacă ne pasionează istoria cu o așa forță, de ce oare nu am celebra și ocuparea Daciei de către imperialistul de Traian, de ce nu am institui oare o Zi a Rușinii pentru romanii care ne-au lăsat sub loviturile hunilor? Ba poate ar fi cazul să ne aducem aminte cu revoltă în suflet și de odioasa ocupare de către hoardele de Cro-Magnon venite din Africa a acestor sfinte pământuri ale noastre pe care trăiau numai neandertalii, lupii, urșii și căprioarele!

...Cred că e absurd să judecăm istoria. S-a întâmplat pentru că s-a întâmplat, noi azi ce mai putem face? Moldovenii însă au ce face. În fiecare an calendarul le oferă diferite prilejuri de joacă. La 1 decembrie și 27 martie unioniștii fac diferite manifestații în favoarea unirii cu România, iar adversarii îi scuipă în fel și chip. La 1 mai și 9 mai izbucnesc manifestările procomuniste și prorusești. Anul trecut și anul acesta Liga tineretului rus din Chișinău a împărțit așa-zisele panglici ale lui Sfântul Gheorghe, care comemorează victoria asupra fascismului. Poate oare moldoveanul naționalist să accepte panglica sfântului Gheorghe? Nu! Victoria rușilor nu e și victoria noastră! Rușii sunt ocupanți! Noi vom împărți panglici tricolore!

Între timp, pe când acest război al simbolurilor e în plină desfășurare, de ideea națională care să-i unească pe toți locuitorii Moldovei într-o singură națiune nu vorbește nimeni. Iar ideea națională plutește în aer, există, a fost de fapt exprimată în repetate rânduri până acuma. Crearea unui puternic stat de drept, a unei economii funcționale și a unui cetățean loial statului, iată ideea noastră națională. Integrarea europeană ne-ar ajuta la realizarea acestei idei, ar stimula-o cu putere.

Statul nostru de drept este slab, la fel și economia, dar ceea ce lipsește mai mult este cetățeanul loial. Noi avem mai multe tipuri de cetățeni. Avem de exemplu unioniști care nu cred în eficiența și raționalitatea existenței statului moldovenesc și care prin urmare nu vor fi niciodată luptători pentru ideea națională moldovenească; aceștia consideră că numai unirea ne poate rezolva, așa, dintr-odată, toate problemele. Îi avem apoi pe rusofonii care nu sunt puși în condiția de a se integra și care au puțin respect pentru Moldova, și pe bună dreptate. Îi mai avem apoi pe așa-zișii „stataliști” moldoveni, care urăsc tot ce este românesc, limba română, istoria românească; aceștia visează o națiune moldovenească izolată de propriile sale esențe. Toate aceste tipuri de cetățeni nu sunt loiali țării lor, nu sunt moldoveni. Pentru a-i face loiali, pentru a-i face patrioți ai Moldovei, trebuie să-i convingi în primul rând a nu se certa. Trebuie să găsim ceea ce ne unește, nu ceea ce ne dezbină.

Să lăsăm deci în pace istoria, să nu o mai instrumentalizăm ba într-un fel, ba în altul. Să nu ne mai prostim cu declararea de sărbători și zile de doliu care ne fac ridicoli. Să lăsăm în pace oamenii să poarte în piept panglicile care vor. Să nu ne mai uităm chiorâș la ocupanți. Să ne bucurăm din contra că avem o țară bogată în diversitate. Să ne dăm seama că, fiind noi o țară mică, izolarea e moartea noastră. De aceea să ne străduim a iubi toți vecinii noștri. Pe români în primul rând, căci de la ei am furat și continuăm să furăm sumedenie de valori culturale. Pe ruși și ucraineni, cu care am avut de împărțit multe. Dar să fim foarte atenți la ce se întâmplă în Europa, să înțelegem și să iubim Europa, ca patrie a celui mai sublim umanism.

„Am făcut Italia, acum trebuie să-i mai facem și pe italieni”, a zis Massimo d'Azeglio după unificarea Italiei. Același lucru trebuie să-l zicem acuma și despre țara noastră:

„Am creat Republica Moldova, acum trebuie să-i creăm pe moldoveni.”