DENUNȚ

   

Giuseppe Mazzini

Citisem în „Corriere della Sera” un articol uimitor despre copiii norvegieni veniți pe lume datorită programului nazist Lebensborn, pus în acțiune de șeful SS Heinrich Himmler. După ocuparea Norvegiei de către trupele germane în 1940, militarii germani au fost îndemnați să se împreuneze cu frumoasele norvegiene și să facă copii. Înalte, blonde, cu ochii albaștri, fetele norvegiene ar fi născut niște reprezentanți perfecți ai rasei ariene. Și așa, treaba a fost pusă pe roate cu meticulozitate nemțească. Au fost create mai multe centre în care perechilor germano-norvegiene li se ofereau căsuțe drăgălașe cu camere luminoase, cu pereți vopsiți în culori plăcute, cu flori la ferestre. Iubiți-vă și faceți copii! E drept, că acele centre nu erau decât niște mini-lagăre înconjurate cu un gard de sârmă ghimpată, e drept că după ce tinerele femei nășteau, copiii li se luau cu forța... Soarta acestor copii după terminarea războiului, ca de altfel și a săracelor mame, a fost tragică. Copiii au peregrinat dintr-un orfelinat în altul, dintr-o familie în alta, trebuind să suporte un șir lung de umilințe și violențe. Mamele lor au fost considerate târfe care s-au vândut nemților și au trebuit să-și ascundă cu grijă trecutul sau să se dezică pentru a doua oară de copiii pe care i-au născut atunci când aceștia, prin nu se știe ce minune, le descopereau și doreau să le vadă. Când s-au maturizat, când au înțeles cine sunt și când timpurile s-au făcut mai tolerante, mai binevoitoare, acești Kriegskinder, copii ai războiului și a unor idei nebunești, au cerut să li se facă dreptate și lor. Pentru că și ei erau oameni.

Am pus în legătură această istorie cu destinul Basarabiei mele. Cu destinul cetățenilor ei. Da, și noi suntem născuți în urma unui viol. Imperiul rus ne-a ocupat în repetate rânduri. Am luptat și murit în niște războaie care nu erau ale noastre. Am fost masacrați prin foame și deportați. Am fost deznaționalizați. Politicile imperiale ne-au adus pe glia noastră strămoșească numeroase minorități de străini. Și, ca un rezultat suprem al tuturor acestor violuri ale istoriei avem astăzi statul independent Republica Moldova. Care însă, tot așa cum au dreptul la un tratament uman copiii Lebensborn-ului, are și ea, Republica Moldova, dreptul la o atitudine respectuoasă.

Observ însă că mulți români ne rezervă tratamentul pe care l-au avut în Norvegia de după război copiii și mamele Lebensborn-ului. Republica Moldova, în ideea lor, e „republica Molotova”; moldovenii sunt „maldafani” sau „moldoivani”. Vizitatorul român al portalurilor media moldovenești poate fi cult și înțelegător, poate să susțină idei progresiste, perfect europene, pentru care merită toată lauda; dar de multe ori este un rusofob și un anticomunist înrăit. De unde răsare și disprețul magistral pe care acesta îl are față de moldovenii cu idei de stânga, față de moldovenii care „strică” limba română sub influența limbii ruse, față de moldovenii care își doresc independența țării lor Republica Moldova. Acest român virtual nu ne dorește pe noi basarabenii uniți cu România, treaba asta îl cam dezgustă vedeți dumneavoastră, dar, aidoma unei femei care te urăște dacă n-o admiri și nu-i spui că e frumoasă, consideră că a nu fi unionist este o ofensă adusă României și lui personal. Opțiunea pentru independență și lipsa urii etnice față de populația rusofonă sunt calificate de către acest român virtual drept evidente manifestări ale „sindromului Stokholm”. Basarabenii s-ar fi îndrăgostit deci de asupritorii lor, care, din contra, deducem că ar merita o ură veșnică. Iar atunci când un basarabean publică (pe vox.publika.md , de exemplu) un articol în limba rusă, românul nostru îl ia la trei parale.

Denunț aceste atitudini, împărtășite de altfel pe larg de chiar mulți basarabeni de-ai noștri, ca fiind superficiale. Doar niște oameni superficiali pot reduce complexele realități ale Uniunii Sovietice la două cuvinte: totalitarism, imperialism. Doar niște oameni superficiali pot pune semnul egalității dintre fascism și comunism. Doar niște oameni superficiali nu-și dau seama că Republica Moldova – dacă și-o dorește – are dreptul să devină o națiune civilă, națiunea moldovenească. Ideea călăuzitoare a acestor oameni superficiali, scopul lor final este România Mare. Unitatea poporului român e mai presus de orice, ca puritatea rasei pentru Himmler. Nu contează deci conținutul vieții sociale, nu drepturile și libertățile, dar forma.

Recunosc că forma mă interesează mai puțin decât conținutul. Dacă drepturile civile și naționale ale românilor moldoveni ar fi fost respectate în Uniunea Sovietică, aș fi fost un înflăcărat patriot sovietic. Pe timpul perestroikăi, moldovenii progresiști anume asta și doreau: drepturi civile și naționale în URSS, pentru că nimeni nu știa că aceasta este sortită pieirii. Atunci când chem la crearea națiunii civice moldovenești, nu mă interesează forma goală a statului și nici birocrația statului, dar conținutul de pace și bună înțelegere din interiorul națiunii civice moldovenești, drepturile respectate, supremația legii, învățarea de către rusofoni a limbii române. Cer deci absolut aceleași condiții care, eventual, ar fi necesare și pentru unirea cu România. Unirea însă, cu toate că o consider benefică, n-o vreau făcută de domnii Guțu, Petrencu și Pavlicenco. Am impresia că oamenii aceștia alta nu fac decât să lupte pentru o formă goală, desconsiderând conținuturile. Legea antidiscriminare – proaspăt exemplu – intens dezbătută în Republica Moldova actualmente, a cam fost trecută sub tăcere de acești promotori ai unei forme goale și a unei memorii istorice abil manipulate. Da, știu că ar fi mai bine să facem parte dintr-un stat mare și bogat în diversitate, dar acesta nu e un lucru care poate fi făcut peste voința poporului. Și atâta timp cât această voință, fie ea absurdă și inexplicabilă, este independența, trebuie să ne îmbunătățim viața în cadrul acestei independențe, care de altfel ne oferă în acest sens toate instrumentele necesare. De aceea îmi voi permite să-mi bat joc în mod deschis de comemorările lacrimogene și victimiste ale diferitor ocupații, care nu sunt decât focuri de paie și vorbe goale. Trebuie să ținem minte istoria, de acord, dar aceste comemorări formale se fac a uita de niște esențe. Și eu nu vreau să uit esențele, așa cum nu le uitau eroii Republicii Romane din 1849, care, sub focul artileriei franceze, discutau în cele mai mici amănunte proiectul Constituției. Da, acei eroi, Mazzini și Garibaldi, au fost unioniști, dar au pornit nu de la lozinci goale, dar de la drepturi cetățenești. Constituția creată de ei a devenit un model pentru toată Europa.

Comentând un articol semnat de mine (http://www.gazetaromaneasca.com/integrare/moldoveni-in-italia/3323-am-creat-republica-moldova-acum-trebuie-s-i-crem-pe-moldoveni.html ), cititorul Gheorghe Țeavă se întreabă consternat „cum de un nostalgic al Uniunii Sovietice poate să publice în „Gazeta Românească” !?” Nu sunt nostalgic al Uniunii Sovietice, chiar dacă am vorbit cu simpatie despre poporul acelei țări din care am făcut parte. Dar dacă veți citi cu atenție „Gazeta Românească”, veți observa, poate, domnule Țeavă, că articolele lui Sorin Cehan, ale Irenei Cara și ale altor jurnaliști taie fără milă în carnea viciilor românești și că ziarul acesta, spre onoarea celor care îl fac, nu evită nicio noutate care s-ar putea să pună într-o lumină mai puțin favorabilă neamul românesc. Întrebați-vă de ce. Poate de aceea că lucruri mai bune decât sinceritatea și adevărul nu există, iar până la urmă importă nu în ce limbă vorbim, dar cât de oameni suntem. „Gazeta Românească” este un ziar bun, domnule Țeavă.