ILUMINISMUL, NU MULTICULTURALISMUL

ILUMINISM ȘI MULTICULTURALISM

Despre multiculturalism se vorbește din ce în ce mai mult. Dar cu o înțelegere slabă a fenomenului. Multiculturalismul nu trebuie confundat cu acceptarea mai multor culturi într-o societate. Astăzi majoritatea societăților sunt multiculturale. Și acesta este un bine. Multiculturalismul este politica pe care o impune statul persoanelor și comunităților nou venite. Pentru Republica Moldova, atunci când este chemată în cauză problema funcționării limbii române, multiculturalismul nu are nici o treabă, pentru că limba este doar o mică particularitate a culturii unei persoane, nu importă prin ce sistem de semne își exprimă această persoană esența. Iar cetățenii moldoveni, indiferent de etnia lor, au aproximativ aceeași esență culturală: sunt creștini ortodocși mai mult sau mai puțin credincioși, aparțin civilizației europene, sunt mai mult sau mai puțin marcați de modul de viață sovietic. În Moldova am putea vorbi de multiculturalism doar în cazul în care am avea de a face cu mari comunități musulmane, induiste sau budiste, care nu ar accepta modul de viață european și valorile acestei civilizații, încercând să reproducă pe solul nostru moduri de viață deosebite.

  

Dar să revenim la politica statului față de comunitățile de străini. Să presupunem ca statul le zice imigranților: „Domnilor, la noi sunt interzise poligamia și incitarea la ura rasială, nu se poate de mers la școală și de ieșit în public cu fața total acoperită, sunt pedepsite cu închisoarea mutilările organelor genitale, fiți buni de respectați aceste legi”. Din această adresare trebuie să înțelegem că statul nu respectă cultura și tradițiile acestor imigranți, dar îi forțează să se adapteze idealurilor iluministe și democratice ale Occidentului.

Deci, când zice așa, statul nu este multiculturalist. El îi îndeamnă pe toți să trăiască amestecat, „să se corcească”, să se căsătorească francezi cu africani, italieni cu chinezi etc, să-și uite limbile de origine, și să însușească o  civilizație supranațională, ale cărei valori supreme sunt libertatea, laicismul, democrația. Multiculturalismul este opusul acestei atitudini și presupune că statul „respectă” culturile și modurile de viață ne-europene și că permite în mod deschis sau se face a nu vedea toate comportamentele pomenite mai sus. În unele țări precum Marea Britanie sau Olanda s-a ajuns la aceea ca să fie oferite permise de ședere și asistență pentru două soții ale aceluiaș bărbat. Și s-a ajuns, datorită unui exces de permisivitate și miopie, la crearea unor ghetto-uri ale străinilor care reproduc întocmai modurile de viață semifeudale ale Orientului. Dar integrarea socială a străinilor nu se face de la sine. În Italia, de exemplu, numărul elevilor de origine străină dintr-o clasă nu poate fi mai mare de o treime. Dacă raportul s-ar inversa, ar fi integrați copiii italieni într-un sistem de valori străin, prin simpla comunicare dintre copii și în ciuda eforturilor pedagogilor. Dar, dacă David Cameron a declarat falimentul multiculturalismului, nu trebuie să ne imaginăm că acesta a fost chiar o strategie general-europeană aplicată peste tot. Pentru că e greu să-ți imaginezi ca într-o Europă atât de bogată în istorie și rafinatețe, să aibă mare succes invenția aceasta americană a multiculturalismului, care nu e decât respingerea idealului cosmopolit al iluminismului. Anume acesta e multiculturalismul, da, negarea faptului că toți oamenii au niște valori valori comune, indiferent de cultura la care aparțin. Și deci, respectând culturile în defavoarea indivizilor, multiculturalismul încalcă libertățile individuale, inviolabilitatea persoanei, egalitatea sexelor etc. În locul persoanei este respectată cultura din care el vine. Iar tutelând culturile și societățile endemice, sunt tutelate în mod automat și persoanele care dețin puterea în aceste societăți.

A nega însă multiculturalismul nu înseamnă deloc a apăra ideea de Moldova – țară ortodoxă ori a protesta împotriva drepturilor homosexualilor. Retorica ortodox-naționalist-revanșistă a intelectualilor moldoveni de dreapta poate fi asociată mai degrabă cu multiculturalismul decât cu iluminismul, libertatea și democrația. Și nici măcelul provocat de nebunul de la Oslo nu poate fi privit ca un faliment al multiculturalismului. Cei care susțin acest lucru, toarnă apă la moara dreptei fascistoide și xenofobe.

ESTI PE CALEA CEA DREAPTA, FIULE

Un motan ateu, la Roma

CONTRARIAT DE ȘTIRI

„Pregătirile pentru Ziua Independenței sunt realizate în proporție de 80 la sută, a declarat viceprim-ministrul pe probleme sociale, Mihai Moldovan. Pe 27 august, Piaţa Marii Adunări Naţionale nu va fi îngrădită, aşa cum se practica în ultima vreme. Asta pentru a nu crea obstacole la desfăşurarea paradei militare. Cu toate acestea, spune ministrul de Interne, Alexei Roibu, vor fi luate măsuri sporite de securitate.” Și nu-i bun? mă întreb. Ba e, îmi șoptește scepticul din mine, atât numai că nu prea avem cu ce ne mândri și ce sărbători de Ziua Independenței. Pentru că uite ce mai spune buletinul de știri: „Doar o treime din populaţia Republicii Moldova contribuie la Fondul de asigurări medicale obligatorii. Guvernul spune că nu mai are bani să achite diferenţa. La ora actuală doar 34% din populaţia ţării contribuie la Fondul asigurărilor obligatorii de asistenţă medicală (FAOAM), alte circa 30% nu plătesc oficial niciun ban. Restul sunt pensionari, invalizi, copii şi alte categorii care beneficiază de servicii medicale gratuite, pe bani alocaţi din bugetul de stat.”

Ei lasă, zic, guvernul o să-și bată capul ca să plătească și ceilalți ori va face în așa fel ca asigurările medicale de sănătate să fie cu adevărat avantajoase. Că doar lucrurile nu stau pe loc, economia crește, uite ce zice buletinul: „Potrivit unui raport BERD privind evoluţiile din regiunea în care operează, economia R. Moldova continuă să crească. Astfel, specialiştii de la BERD afirmă că recuperarea economică a ţării noastre este susţinută de creşterea exporturilor şi remitenţelor, şi de banii instituţiilor financiare internaţionale. „Cu toate acestea, economia R. Moldova este vulnerabilă la creşterea mai slabă a economiei principalilor parteneri comerciali şi fluxurile nesigure de remitenţe", precizează autorii raportului. Conform BERD, creşterea economică a R. Moldova în anul 2011 va fi de 5,5%, cu 0,7 puncte procentuale peste media celor 29 de state în care operează BERD. Cea mai mare creştere economică în regiune este aşteptată în Turkmenistan - 10%, Mongolia - 9%, iar în Kazahstan, Turcia şi Uzbekistan cu 7%. Cele mai slabe evoluţii vor înregistra economiile Croaţiei - 1,1%, României - 1,9% şi Bosniei şi Herţegovinei – 2,0%.

La care scepticul exclamă: Ai găsit de ce să te bucuri! O economie care crește pe baza remitențelor și a împrumuturilor organismelor financiare internaționale! Acestea n-au îmbogățit pe nimeni, poate doar pe cei care și-au lins degetele de mierea acestor împrumuturi...

Mai răsfoind internetul, dau însă de o știre care îmi pare(mie, intransigentului ateu) mai dulce ca mierea, care mă încântă și mă face să râd singur, fericit ca un om care, exilat pe o planetă nepopulată, dă din întâmplare peste un alt nefericit ca și dânsul, cu care poate să schimbe o vorbă ori să meargă la vânătoare. E vorba despre un mic text publicat pe site-ul unor băieți îndrăzneți, site care nu putea să se numească altfel decât Curaj.Net . Iată-l:

Gazetarii moldavi și habotnicia

Manet. Cat's rendezvouz

„ ProTV-ul a mai dat pe post un reportaj cu titlu de ştire care are drept efect îndoctrinarea populaţiei. Pentru acest canal tv, inaugurarea unei răstigniri sau plimbarea unor sfinte moaşte, după cum se exprimă profesionist şi deontologic reporterii ei, ar reprezenta un eveniment extraordinar, care bucură întreaga populaţie. Nu a fost suficient că a preluat vocabularul clerului şi ne prezintă făcătura de ştire ca pe ceva aprioric sublim, frumos şi moral, ci i-a mai şi agresat pe unii locuitori mai sceptici sau mai rezervaţi vizavi de evenimentul care a emoţionat-o într-un hal fără de hal pe cuvioasa reporteriţă. De exemplu, s-a apropiat de un şofer şi l-a întrebat ce face, de obicei, înainte de a porni la drum. Respectivul i-a răspuns că îşi pune centura de siguranţă. Răspuns greşit! Sau cel puţin nu cel aşteptat de habotnica cu reportofon de la ProTV. Care a decis să-l tragă de limbă, să-l mai ghiontească un pic, poate-i oferă răspunsul mult aşteptat. Deci, l-a întrebat va-bank, cu un râs exaltat ce aştepta confirmare: “Da’ cruce vă faceţi?”. “Şi cruce, bineînţeles”, i-a răspuns şoferul strâns cu uşa.

Nu înţeleg de ce popimea nu a decorat încă canalele tv din RM pentru genoflexiunile servile făcute de ziarişti în direcţia lor. Cu aşa televiziune, n-au nevoie nici de Trinitas TV sau ceva de genul ăsta, specializat strict pe religie. Oricum, toţi ne prezintă realitatea din perspectiva bisericii oficiale, de parcă şi-ar fi făcut culcuş sau colibă în ograda mitropoliei.

Bravo, băieți, așa s-o țineți! Iar scepticul, adresându-se către anonimul autor al articolașului, a zis și el: „Ești pe calea cea dreaptă, fiule!”

Dragă AIE, ia seama să n-o faci de oaie!

CU CINE VA DA, CU CINE NU VA DA MÂNA FILAT

ÎN SFÂRȘIT, UN EVENIMENT POLITIC

A nu spune niciodată lucrurile până la urmă, a face aluzii transparente sau mai degrabă ermetice, pe care nu le pricepe nimeni. A bate șaua ca să se priceapă iapa. A vorbi cu pilde din evanghelii și înțelepții lumii pentru a spune că drumurile sunt rele și că funcționarii fură. A-l critica și a-l împiedica întotdeauna pe cel care face ceva și care poate că e mai deștept ca tine. Iată caracteristicile de bază ale actorilor politici moldoveni.

Atunci însă când la putere erau comuniștii, guvernarea avea totuși o unitate de granit, bazată pe disciplina de partid și frica de Voronin. Când aceștia au fost, prin grația divină, înlăturați la alegerile din 2009, guvernarea s-a format pe baza unui algoritm, care avea în vedere ponderea electorală a fiecărui partid din cadrul Alianței pentru Integrarea Europeană. Algoritmul a alungat frica, dar și unitatea de granit a guvernării. După alegerile parlamentare anticipate din noiembrie 2010 portofoliile ministeriale au fost împărțite după lungi și extenuante tratative. Dar lupta nu s-a sfârșit aici, căci motive de nemulțumire se găsesc întotdeauna. Mihai Ghimpu pierde, din cauza prostului rezultat electoral al partidului liberal, posturile de președinte interimar al țării și președinte al parlamentului, care trec la Marian Lupu. Ghimpu rămâne deci frustrat. Dar nici Lupu, fostul comunist, nu e prea fericit, pentru că vede că visul său de a deveni președinte al țării e departe de a fi realizat, căci nu ar obține niciodată voturile necesare de la foștii săi colegi de partid, pe care i-a trădat eliminându-i de la putere. Vlad Filat, căruia i-a revenit postul de prim-ministru pentru a doua oară, a demarat în noua funcție cu toată energia, dar s-a văzut la un moment dat obstrucționat de propriii miniștri. Obținuse în străinătate multă încredere și credite grase, inițiase reforme îndrăznețe, dar a trebuit să se împiedice în intrigile celor frustrați și în grimasele înăcrite ale unor ziariști. Și deci, situația din Alianță s-a înrăutățit în așa măsură, încât au început a circula zvonurile că e pe moarte și că Filat ar pregăti o nouă alianță. Cu comuniștii desigur, pentru că nimic nu e mai incitant pentru popor decât trădarea. Dar dacă e să fie trădare, apoi s-o știm și noi!

Și deci, care fu reacția lui Filat? La început a bătut și el șaua ca să se priceapă iapa, a vorbit de un oarecare „păpușar” care trage sforile din umbră, a făcut chemări la o generică responsabilitate. Dar și-a dat repede seama că nu e suficient. Și atunci s-a revoltat, a ieșit în fața poporului și i-a vorbit verde-n față. Discursul său din 12 iulie e prea lung și încă puternic marcat de blestematul stil esopic atât de iubit pe malurile Bâcului, numele concrete ale politicienilor nu se prea văd. Cu toate acestea se înțelege clar că în cadrul actualei Alianțe lucrurile nu merg bine. Membrii ei s-au complăcut în exercițiul puterii dar uită să realizeze reformele, să lupte cu corupția, să unifice societatea. Alianța, zice Filat, nu există de dragul Alianței ori numai pentru a înlătura pericolul comunist. E mai periculoasă mafiotizarea țării decât comuniștii. Care, apropo, nu trebuie tratați ca niște leproși, reprezintă o parte consistentă din populația țării. Fără comuniști nu se poate ajunge la alegerea președintelui țării, ceea ce va duce la dezastrul altor alegeri anticipate. În ceea ce privește candidatura viitorului președinte al țării, premierul a spus clar că nu e obligatoriu să fie cea a lui Marian Lupu, există în țară și alte personalități demne care ar găsi un consens larg în societate. Vladimir Filat a promis cetățenilor că va face tot ce îi stă în puteri pentru a urni carul țării din pietre, combătând miniștrii ineficienți și structurile birocratice perimate.

Făcând abstracție de stilul greu de suportat, discursul lui Filat cred că poate fi considerat excepțional. E exprimarea voinței puternice a unui om care vrea binele țării sale și care e dispus să se ia de piept pentru asta nu numai cu dușmanii, dar și cu prietenii. Mai ales cu prietenii. Învinuirea care i-a fost imediat adusă e că distruge Alianța încuscrindu-se cu comuniștii; i-au aruncat-o în față ultraprogresiștii de la „Timpul”, care au împușcat în numărul din 18 iulie un titlu ca acesta: „Filat a recunoscut că nu poate guverna fără Voronin”. Mihai Conțiu de la „Moldova Suverană”, ziarul comuniștilor, l-a lăudat pe primul ministru, cu toate că s-a arătat sceptic cu privire la rezultatele activității sale. Dar nu au lipsit și jurnaliști mai copți la minte, în rândul cărora sper să fiu înscris și eu, care l-au aplaudat pe Filat. A făcut-o de exemplu Vitalie Ciobanu de la „Contrafort”, scoțând în evidență faptul că premierul i-a dat țării un diagnostic îngrijorător. Iar Dorin Dușciac, o voce a emigrației moldovenești din Franța, scrie în „Gazeta Basarabiei”: „Pe fundalul acestei stări de lucruri regretabile, suntem în drept să ne întrebăm: de câte ori mai este necesar să se mobilizeze electoratul anticomunist, pentru ca liderii partidelor din componența AIE să înțeleagă că Alianța este necesară nu doar pentru ei, ci pentru întreaga populație a Republicii Moldova? În câte campanii electorale mai trebuie să ne avântăm noi pentru ca liderii noștri să înțeleagă faptul că cei mai interesați în promovarea reformelor și în continuarea parcursului european suntem noi, cei mulți? Dacă vor continua să-și etaleze în public propriile frustrări, liderii Alianței riscă să piardă cel mai curând cel mai puternic aliat al lor. Nu mă refer aici la instituțiile europene sau la structurile euro-atlantice, ci la noi – cei care am votat dintotdeauna împotriva comuniștilor și pentru destinul european al țării noastre.”

Și e adevărat! Deci, dragă AIE, ia seama să n-o faci de oaie!

„EMINESCU SĂ NE JUDECE”

Probabil abia ajunsese la Roma, femeia de vârstă incertă, între 40 și 50 de ani. Era prost îmbrăcată, prost încălțată, dar afară era luna noiembrie. Angelei i s-a făcut milă de dânsa, văzând-o cum ședea tremurând pe o bancă la Termini. Era moldoveancă, nu putea fi nicio îndoială. Gențile celea tărcate numai de la Chișinău vin.

S-a apropiat de dânsa și a intrat în vorbă. Era o profesoară de limba și literatura română. Nu avea bani. Nu avea unde înnopta. Angela a luat-o într-un bar, i-a cumpărat un caffè lungo, un cornetto. Profesoara le-a făcut să dispară într-o clipită. Dar continua să tremure. Angela, amintindu-și de un remediu bătrânesc contra răcelii, i-a comandat un păhăruț de votcă. Femeia s-a luminat la față. L-a băut, bucuroasă, s-a înviorat. Au mai tăifăsuit, ca între femei. Apoi profesoara, încălzită, a început să recite versuri, să îngâne cântece patriotice. Au ieșit din bar.

• Ei, zise visător profesoara, am mâncat, am băut, acuma de-ar mai fi ș-un bărbat...
  Angela zâmbi. „Așteaptă-mă oleacă aici”, îi zise. Și se apropie de un băietan de vreo 25 de ani care fuma lângă un gard în așteptarea a nu se știe ce.
• Măi Valoghea, vrei o „padrugă”? Da' nu-i chiar tânără, măi...
• Apu că doar n-am s-o fierb... Să nu aibă numai mai mult de 50!
  ...Și cei doi, așadar, s-au dus. Poate să-i judece cineva? „Eminescu să ne judece”, vorba cântecului pe care îl îngâna doamna profesoară.

CURAJ DE LA ZDOB. ȘI DE LA ZDUB

Bunica bate doba

CITITOR ȘI SPECTATOR

Citesc în „Panorama” ce scrie Bruno Vespa despre Italia celor întotdeauna contra. Contra centralelor atomice dar și a celor pe cărbune, contra regazificatoarelor, contând pe iluzoria speranță că energiile alternative ar putea să ofere soluții valabile pentru a potoli foamea de electricitate a țării. Italia celor care la recentul referendum au zis nu participării capitalului privat în societățile publice care distribuie apa, fără să se întrebe de unde se vor lua cele 60 de miliarde necesare reînnoirii rețelei hidrice care pierde jumătate din apa distribuită. Și apoi mai este și Italia „no-TAV”, Italia care e contra reformei școlare a ministrului Gelmini, Italia care nu vrea gunoiști dar nici termovalorizatoare, în sfârșit o țară legată la mâini și la picioare de proteste. Ce bine, mă bucur, la noi în Moldova nimeni nu protestează contra construcției centralelor atomice, nici contra autostrăzilor. Pentru că nimeni nu are de gând să le facă acolo. Fii pe pace, mă contrazic, și nu te lansa în ironizări de doi bani. Va ajunge modernitatea și la noi. Lumea e mică. Ne vom trezi într-o bună zi mai moderni decât am fi vrut. Că doar suntem o națiune de emigranți.

Citesc în cartea „LA PATRIA, BENE O MALE” de Carlo Fruttero și Massimo Gramellini o serie de 150 de mici povestiri, care zugrăvesc 150 de zile semnificative și reprezentative ale celor 150 de ani ai Italiei. Detașat, cu multă autoironie dar și cu legitimă mândrie, autorii vorbesc de întâmplări și personaje istorice, scriitori, poeți, oameni simpli. Iată războiul nemilos dus împotriva „bandiților” de la sud care nu doreau unitatea Italiei și care a produs atâtea victime, atâtea excese inutile. Iată-i pe Cavour și Garibaldi, Mussolini, Italo Balbo și Togliatti. Iată imaginile de cruntă sărăcie din Sicilia, unde copii minori, flămânzi și dezbrăcați, cară saci cu sulf în minele strâmte și fără de aer. Iată-l pe Carlo Collodi, autorul lui Pinocchio. „Am avut impresia, zic autorii, că Patria noastră e o Patrie dificilă, care s-a aflat de multe ori pe buza prăpastiei, care chiar a căzut în prăpastie, dar care a știut de multe ori să se ridice trezind uimire și admirație. O țară exasperantă, o țară adeseori descurajantă, sfâșiată mereu de emoții contrare, care ar fi putut da cu mult mai mult.”

Citind „LA PATRIA, BENE O MALE”, nu am putut să nu gândesc la țara mea, la acea Moldovă aflată „în calea tuturor răotăților”, pustiită de hoardele de tătari și de cazaci, mereu contestată, mereu ocupată, pe buze cu vorbele „se duc ai noștri, vin ai noștri”. Ori răspunzând filozofic la întrebarea „când era mai bine, cu rușii ori cu românii? ”: „Era bine când românii plecaseră, iar rușii încă nu sosiseră”. Țara asta, mă gândesc, nu e atât de rea după cum ne-o imaginăm adeseori noi, moldovenii. Suntem deprinși a exagera în rău poate de aceea că binele nostru a fost întotdeauna de scurtă durată. Dar dacă, cu toate nenorocirile care ni s-au întâmplat, noi am reușit să avem vinuri și fructe de excelență, o seamă de scriitori, poeți, învățați care ne-au făcut cinste în lume, și dacă am reușit să revenim în matca spiritualității românești după atâta înstrăinare, apoi să știi că situația noastră nu e așa de proastă. Ne plângem că suntem cea mai săracă țară din Europa fără să vedem că atâția oameni își schimbă situația în bine iar alții chiar se îmbogățesc. Ne plângem de mafia moldovenească fără însă să realizăm că Moldova încă n-a văzut reglări de conturi între grupările mafiote cu rafale de mitraliere în plină stradă. Ne plângem că țărănimea noastră e îndobitocită de doctrina comunistă, dar nu ne dăm seama că există rătăciri și mai grave, ori că de exemplu țăranul italian de după război, îndoctrinat de un popă catolic, nu era mai progresist cu nimic decât țăranul moldovean...Ideea pe care eu nu încetez s-o strig de mai multă vreme e că deasupra istoriei noastre nu trebuie să plângem! Să vedem chiar și ocupațiile ca pe niște ocazii benefice. Și că nu trebuie să credem că noi moldovenii suntem unicii neperformanți, unicii corupți, unicii necivilizați. Dacă ne uităm la Italia din secolul 19, vedem o sărăcie pe alocuri teribilă; dacă examinăm cu atenție cele două decenii de fascism italian, vedem un stat corupt din cap până în picioare. Și dacă ne uităm la actualul oraș Napoli, vom observa că orice oraș românesc sau moldovenesc îl întrece în curățenie. Așadar, dragi compatrioți, curaj! Nu e nimic pierdut!

Am privit întâmplător zilele acestea un clip al formației muzicale „Zdob și Zdub”. Nu mi-au plăcut zdubii niciodată. I-am dezaprobat în primul rând ca fenomen „impur”: aveau o pronunție românească puternic alterată de limba rusă, cultivau dialectismele și banalitățile vieții omului simplu, de exemplu: „Am fost la pădure cu fetele ș-am băut jin...” De data aceasta însă „Zdob și Zdub” mi-au părut simpatici. I-am căutat și am ascultat mai multe piese. Da, sunt impuri, dar anume așa suntem noi basarabenii, influențați din toate părțile, și ca artiști ei nu fac decât să radiografieze realitatea. Iar apoi sunt senini. Fac un rock îndrăcit, încearcă să epateze în fel și chip, dar nu-s ironici! Și-mi dau seama că asta e o calitate de mare preț într-un popor care cultivă zeflemeaua. Apoi, într-un grup ca „Zdob și Zdub” se poate regăsi din punct de vedere cultural și rusofonul moldovean, care trebuie integrat și el în țesutul social al națiunii, nu-i așa? Și deci m-am bucurat de succesul universal al zdubilor, apreciați și la Chișinău, și la Moscova, și la București.

BĂSESCU, TĂNASE ȘI RUCOLA

RUCOLA E O BURUIANĂ, COMESTIBILĂ
E foarte interesant să citești cum discută românimea pe marginea recentelor declarații bătăioase ale președintelui Băsescu. Da, zic unii, Băsescu are dreptate, domnule. Că regele nu putea să fie rege și să nu știe de convoaiele de evrei care țineau drumul spre Transnistria. Că atunci când a abdicat, n-a plecat în străinătate cu mâna goală, a încărcat vreo 90 de vagoane de bunuri. Că da, are el Antonescu păcatele lui, dar uite că Băsescu îl apără pe bună dreptate pentru hotărârea de a ataca Uniunea Sovietică, Basarabia era pământ românesc furat de ruși! Stai, neneo, că nu-i chiar așa, zic alții. Ia să spui, de ce comunitatea evreiască internațională nu are să-i reproșeze nimic regelui Mihai? Și oare n-a făcut bine regele că l-a arestat pe Antonescu și a întors armele împotriva Germaniei naziste? Și oare nu știi că regele a abdicat fiind constrâns de comuniști și șantajat că dacă nu abdică vor fi împușcați o mie de studenți arestați în timpul demonstrațiilor anticomuniste? Ei bine, toate aceste discuții, indiferent de răsunetul lor internațional, vor fi ele interesante și distractive, dar îmi par absolut inutile. Oare societatea românească nu are nimic mai interesant de discutat? Oare trebuie tot timpul să arătăm cu degetul ba la unul, ba la altul, în căutare de țapi ispășitori? Și oare nu e mai interesant viitorul decât trecutul?

În Republica Moldova frustrarea față de trecut, percepția bolnăvicioasă a trecutului e și mai mare decât în România. Unii au nostalgii față de Uniunea Sovietică, alții deplâng România regală, și doar oamenii simpli cu capul între urechi și de regulă fără un computer acasă sunt nostalgici după un viitor mai bun, pe care și-l construiesc în liniște și pace, fără a participa la sfădălia de pe forumurile ziarelor. Atunci când Traian Băsescu a dat cu bâta în baltă atacându-l pe fostul rege, „slugă la ruși”, și îndreptățindu-l pe Antonescu, prieten al lui Hitler, ecoul acestei lovituri a răsunat cu putere în mediile naționaliste moldovenești. Iată ce scrie Constantin Tănase în „Timpul”, cu privire la faptul că declarațiile lui Băsescu au fost criticate de aproape toată lumea:

Presa română şi politicienii români n-au sărit să-şi apere preşedintele, or, în acest caz, a-l apăra pe Băsescu înseamnă a apăra onoarea României. Băsescu este primul preşedinte român care a avut curajul să le spună ruşilor un adevăr pe care nimeni nu a îndrăznit să-l rostească. România de azi nu mai e România de ieri. Românii de azi nu mai vor să treacă Prutul, să-şi recupereze „moşia pierdută astă-vară”, indiferent de cine ar fi semnat ordinul - de Ion Antonescu, Traian Băsescu. Sau de Mihai Eminescu.

Supărat pe intelectualii români, același Tănase zice în alt articol la aceeași temă:

Pentru a nu zgâria urechile unor intelectuali de la Bucureşti nu voi mai întreba dacă mai este Basarabia pământ românesc sau nu. Îi întreb altceva: a existat raptul sovietic din 28 iunie 1940? Dacă intelectualii români care-l atacă pe Băsescu nu cunosc adevărul despre 28 iunie 1940, îmi permit să parafrazez ordinul mareşalului: Intelectuali români, vă implor, treceţi Prutul! Acelaşi autor continuă: „Astăzi ştim ce au însemnat naţional-socialismul şi lagărele de exterminare. Cunoaştem efectele devastatoare pe care războiul declanşat de nazism le-au avut asupra Europei. Ne este cunoscut dezastrul suferit de armata română la Cotul Donului şi pe alte teatre de luptă de pe frontul de răsărit. Ştim şi deznodământul. Poţi să spui azi, cu toate informaţiile la îndemână, că ţi-ai fi aruncat ţara într-o asemenea nebunie?”.
Foarte bine că ştiţi aceste lucruri, dar e grav, e dureros că nu ştiţi ce înseamnă drama a câteva milioane de români care continuă să se afle sub cnutul aceleiaşi Moscove şi care sunt „efectele devastatoare” asupra acestora. Preşedintele Băsescu a îndrăznit să spargă tăcerea şi a spus ceea ce s-au temut să spună toţi preşedinţii României de la căderea comunismului încoace. Şi pentru acest lucru trebuie trimis la balamuc? Aşa cum făceau ruşii pe timpul URSS, când basarabenii riscau să recunoască că sunt români?

Din felul în care dl Tănase vede lucrurile, înțelegem că noi, moldovenii, continuăm a geme „sub cnutul Moscovei”. Dar oare nu suntem independenți de 20 de ani? Mă bucur însă enorm că nu toți cititorii „Timpului” îl aplaudă pe „maestrul Tănase”. Iată ce replică îi dă un cititor:

Va inchipuiti ce reactie ar fi fost din partea societatii civile din Germania si Austria, daca Angela Merkel ar fi spus ca ..."In locul lui Hitler eu, la fel, as fi atacat Austria sau Franta"? Sau ca: "In locul lui Hitler eu, la fel, as fi construit campurile de concentrare" ? Sau ca: "In locul lui Hitler eu, la fel, as fi exterminat evreii"? etc...Cred ca a doua zi ea ar fi fost fortata sa-si dea demisia...Dar cu ce Hitler e mai bun ca Antonescu ? Cu nimic ! Este grav ca Base impartaseste ideologia fascista, dar mai grav este ca aceasta ideologie a devenit, practic, o ideologie oficiala a statului vecin.Este si mai grav ca aceasta ideologie a fost implantata foarte adanc in constiinta unor impostori, numiti aici si "intelectuati de rasa"...

Exagerează și cititorul, desigur. Iată de ce nu mai vreau să vorbesc despre istorie. ...Am fost în Moldova și am descoperit că poți găsi pe dealuri o mulțime de rucola, în stare sălbatică. Și eu credeam că crește numai în Italia! Strâng un mănunchi, fac o salată, o pun pe masă și îl îndemn pe oaspetele meu să mănânce. „Da ci-s nebun? Sî mănânc buruieni de-aiestea, ca vacili?” „Da, uăi, ești nebun dacî nu-ț placi așe bunătati!”