ZIUA VICTORIEI

NE ÎNSCRIEM DE BUNĂ VOIE ÎN CLUBUL CELOR ÎNVINȘI?

Pentru poporul sovietic 9 Mai, Ziua Victoriei asupra Germaniei fasciste în cel de al doilea război mondial, a fost o sărbătoare deosebită și cred că nu voi greși dacă voi spune că puține popoare în lume au avut sărbători de o strălucire atât de luminoasă, de o bucurie atât de adâncă și curată. Pentru că încercările prin care au trecut sovieticii în acel război, pierderile suferite, dar și eforturile, bărbăția cu care au înfruntat un dușman nemilos au fost ieșite din comun. Europa a cedat în fața trupelor lui Hitler cu ușurință. Uniunea Sovietică a rezistat eroic. Pare inexplicabil faptul că, în fața ciumei cafenii a fascismului, cetățenii liberi ai Europei libere au depus armele și au plecat capetele, pe când oamenii sovietici, supuși unui regim totalitar nemilos, abia ieșiți din colectivizări forțate și dure represiuni, au luptat și au murit cu demnitatea unor oameni liberi, cu toate că liberi nu erau! Dar paradoxul ar înceta să mai fie ca atare dacă ne-am da seama că Uniunea Sovietică nu era totuși un Imperiu al Răului, ci doar încercarea de a traduce în practică un ideal, o teorie, fie și greșită, dar nu diabolică, după cum încearcă să ne convingă unii anticomuniști înrăiți. Experimentul comunist a avut în Uniunea Sovietică și dușmani; dar nu trebuie totuși să uităm că masele largi ale poporului au crezut în el, au crezut în idealul unei lumi fără proprietate privată, fără bogați și săraci. Au existat în Uniunea Sovietică o sumedenie de neajunsuri și de nedreptăți, e adevărat, dar milioane de oameni au căpătat o demnitate care mai înainte le lipsea, au sorbit din știința de carte și din cultură. Atunci când peste ei a năvălit germanul nazist, derutat de teorii exoterice, de ridicola cruce încârligată și infectat de rasismul lui obscur, comparabil cu mentalitatea unei secte satanice, oamenii sovietici l-au combătut nu numai cu tancurile T-34 și cu Katiușa, dar și cu spiritul unor oameni liberi demni de toată încântarea. Lupta lor, sacrificiul a 30 de milioane de căzuți, se înscrie cu litere de aur în istoria umanității.

Marele Război pentru Apărarea Patriei a însemnat pentru sovietici o sublimare a tuturor valorilor. În focul luptelor, în frigul caselor, în tensiunea muncii din fabricile care lucrau pentru front nu se putea visa decât la un viitor luminos, în care va trona dreptatea și bunăstarea. Poezia, cântecele acelui timp sunt pline de o lumină incredibilă, de o frumusețe umană copleșitoare, care nu are egal nicăieri în lume. Popoarele sovietice, poporul rus îndeosebi, au căpătat în timpul războiului o impunătoare statură morală. Oamenii au crezut că după război nimic nu mai poate fi ca mai înainte, că însuși Stalin va deveni mai bun, că viața în colhozuri va fi mai ușoară, că vor fi mai liberi. Aceste speranțe, după Victorie, de multe ori au fost înșelate. De exemplu, mii de prizonieri sovietici, eliberați din lagărele de concentrare nemțești, au fost băgați să se purifice în gulagurile patriei iubite, pentru că se făcuseră vinovați că s-au predat dușmanului și erau periculoși pentru că au fost în contact cu o ideologie străină. A fost înșelată și dorința de bunăstare a sovieticilor. Unii din ei, când aveau norocul să viziteze țara pe care au învins-o, Germania, și când își dădeau seama că învinșii trăiesc mult mai bine decât învingătorii, nu puteau să nu-și pună niște întrebări dureroase. Totuși, elanul popular pe care l-a ridicat Marea Victorie a fost atât de mare, că a propulsat societatea sovietică pe mulți ani înainte. Iar războiul și victoria au devenit, în perioada postbelică, o sursă de inspirație nesecată pentru artă, literatură, cinematografie. Propaganda oficială le-a exploatat nemăsurat.

Ca parte componentă a națiunii sovietice, moldovenii din RSSM au acceptat războiul și Victoria ca și celelalte popoare sovietice, adică ca pe un mit fundamental, cu toate că o parte din ei au luptat și contra sovieticilor, înrolați în armata română. După ce Basarabia este recucerită în 1944, sute de mii de moldoveni sunt înrolați în armata roșie și circa 55 de mii își pierd viața în primele luni ale lui 1945, cucerind Varșovia, Budapesta, Berlinul. Am avut deci și noi motive serioase ca să serbăm Victoria din toată inima. Și o parte din acea strălucire sublimă a Marii Victorii ne-a luminat și pe noi.

Evoc acest eveniment pentru că în Republica Moldova progresiștii noștri liberali au răsturnat viziunile tradiționale asupra Victoriei. Victoria nu mai este a noastră, ci doar a ocupanților ruși. Noi suntem cei învinși. Prin urmare nu trebuie să serbăm Victoria, nu ne aparține. Și în felul acesta Victoria devine un argument moral și o armă propagandistică în exclusiva proprietate a comuniștilor. E o mare greșeală, această înscriere benevolă în clubul celor învinși. Da, am fost ocupați de sovietici, da, am fost colectivizați cu forța și duși în Siberia. Dar dacă am avut atâtea de suferit, lăsați-ne măcar Victoria! Care nu a fost o minciună. Am simțit-o, am văzut-o, reală, vie, fluturând din aripile albe, prin aerul dens de arome al lunii mai!

DESPRE ETNIE ȘI DESPRE NAȚIUNE

ETNIE NU ÎNSEAMNĂ NAȚIUNE

Acesta din stânga e un naționalist și un extremist.

Ideea pe care o au despre națiune partidele moldovenești în opoziție este una etnică. Adică:

1. 1. Noi suntem de etnie moldoveni. Prin urmare vorbim limba moldovenească, prin urmare statul nostru e Moldova. Această argumentație funcționează și invers: Noi vorbim limba moldovenească, prin urmare suntem moldoveni, prin urmare statul nostru e Moldova. (Viciile acestui așa-zis moldovenism sunt caracterul antiștiințific, ura viscerală față de România.)
2. Noi suntem de etnie români. Prin urmare vorbim limba română, prin urmare trebuie să ne unim cu România. Și aici argumentația funcționează invers: Noi vorbim limba română, prin urmare suntem români, prin urmare trebuie să ne unim cu România. (Viciile unionismului basarabean sunt neacceptarea aproape isterică a ideii de două state românești, neîncrederea față de basarabenii care nu ar fi în stare să creeze un stat; și dacă sunt niște incapabili, apare întrebarea, atunci la ce ar mai trebui României?)

Aceste scheme, după mine, sunt de un primitivism strigător la cer, amândouă, pentru că ideea modernă de națiune nu este etnică. Mi-ar plăcea să le corectez, în așa fel ca discuțiile să intre într-o albie cât de cât acceptabilă.

Iată cum cred că ar trebui să sune discursul adeptului independenței eterne a statului Republica Moldova:

Din punct de vedere etnic moldovenii sunt români, pentru că există graiurile moldovean, muntean, maramureșean etc. , dar nu există etniile respective. Limba română literară este un bun care aparține pe drept tuturor românilor, fiind creată prin eforturile cărturarilor de pe toate meleagurile românești. Dar în Republica Moldova, din cauza ocupațiilor rusești de la 1812-1918, 1940-1941, 1944-1991, din cauza de asemenea a proclamării statului independent Republica Moldova în anul 1991, s-au pus bazele creării națiunii moldovenești deosebite de națiunea română. Ne deosebim de națiunea română nu prin limbă, ci prin caracter, experiențe, memorie, cu toate că avem și atâtea lucruri comune! Și credem că deosebirile dintre națiunea română și cea moldovenească ne dau nouă, moldovenilor de mai multe etnii, tot dreptul să avem un destin istoric aparte. Nu vrem însă să exaltăm nici deosebirile, nici asemănările. Vrem să ne trăim independența pentru că nu dorim să împărțim sărăcia cu nimeni! Vrem să învingem provocarea istoriei noi singuri!

Iar acesta care urmează ar fi discursul unui adept al Unirii Republicii Moldova cu România:

Da, din punct de vedere formal, poporul Republicii Moldova este națiunea moldovenească. Suntem o națiune tânără, la început de drum. Dar să ne întrebăm: Avem noi oare vreo șansă ca să creăm o națiune de tot respectul? Vom avea noi oare mari maeștri, mari opere artistice și o mare diversitate în unitate, așa cum vedem în peisajul social-cultural al marilor națiuni? Vom putea noi oare să ne lăudăm cândva măcar cu o economie performantă? Nu cred, suntem puțini, săraci, încolțiți de străini. Pe când, unindu-ne cu România, am putea crea o națiune mare, puternică, bogată în diversitate, în care și-ar găsi locul și moldovenii de alte etnii decât cea română. Merită să luptăm pentru Unire în numele propriului nostru viitor, un viitor alături de marile națiuni ale lumii. Dar atâta vreme cât Unirea nu a fost făcută și noi, moldovenii basarabeni, nu facem încă parte din națiunea română, datoria noastră e de a lucra cu hărnicie la crearea națiunii moldovenești. Ceea ce înseamnă în primul rând integrarea lingvistică și socială a minorităților rusă,ucraineană, bulgară și găgăuză. Atâta timp cât aceste minorități vor fi un corp străin de națiunea moldovenească, noi nu putem spera nici la o bună funcționare a mecanismelor statului moldovenesc, nici la unirea cu România. Pentru că nu vom putea intra în România cu zestrea problemelor noastre nerezolvate. Tot după cum nu vom putea intra nicăieri dacă nu vom putea crea aici pe loc un stat de drept, în care cetățeanul să se simtă acasă.

Odată aceptând aceste platforme de discuție, am putea conversa și despre lucruri mai serioase. Din păcate, de 20 de ani numai despre identitate discutăm.

CURĂȚENIE (etnică) DE PRIMĂVARĂ

EXERCIȚII DE COMPARAȚIE

Mă antrenez uneori în a compara lucrurile cele mai incomparabile. Am citit de exemplu romanul lui Nicolai Lilin „Caduta libera” și m-am întrebat: „Dar ce asemănare există între războiul în Cecenia, despre care vorbește Lilin în această carte, și viața socială din Republica Moldova? Păi asemănarea e anume războiul. După cum a fost bântuită Cecenia de un război absurd pentru suveranitatea asupra unui teritoriu care de altfel putea fi gestionat cu profit reciproc atât de ruși cât și de ceceni, tot așa și în Moldova se face un război ideologic absurd în care nu are dreptate nici una din părți.

Mărul discordiei moldovenești este etnia. Unii se declară moldoveni, alții români. Din păruiala care are loc, cuvintele „moldovean” și „român” ies doar cu câte un singur sens, acela care desemneaza etnia. Că „român” poate fi și ungurul din Brașov, că poate fi „moldovean” și românul din Nisporeni, și rusul din Chișinău – nu mai interesează pe nimeni. Și după cum armata rusă și combatanții ceceni au comis în Caucaz, și unii și alții, o groază de atrocități, torturând prizonierii, masacrând populația civilă, tot așa și în Moldova taberele „moldovenilor” și „românilor” comit excese, erori, ticăloșii propagandistice oripilante.

Iată-i pe „moldoveni”. Pseudosavantul Vasile Stati publică un dicționar român-moldovenesc. E uimitor cum o limbă atât de unitară ca româna să poată fi considerată două limbi, e uimitor mai ales pentru noi, românii din Italia, care vedem cât de deosebite sunt dialectele limbii italiene și cum nimeni nu se hazardează totuși să le considere limbi aparte. Dicționarul acesta al lui Stati l-aș compara cu o tumoare malignă. Comunistul Dodon, pretendent la scaunul de primar al Chișinăului, e și el un mare teoritician al limbii moldovenești, dar să fure numele corect al limbii nu-i ajunge, mai pretinde și unirea sub oblăduirea Chișinăului a tuturor pământurilor moldovenești până la Carpați. Nu trebuie să umblu mult pentru o comparație pentru Dodon, căci a fost supranumit „gandon”, variantă basarabeană a englezescului „condom”. Nu demult a apărut un site nou, Moldovenii.md. Nu se știe cine sunt, nu apar nume, dar fac o propagandă „moldovenească” de cea mai joasă speță. Se cramponează din nou de limbă, numind-o moldovenească, cu toate că toate școlile din Republica Moldova o numesc română. Pe lângă aceasta autorii acestui site se lansează în istorie, creând teoria aberantă a unui popor moldovenesc care nu provine de la romani, ca să vezi, dar numai de la daci. Dau și o definiție a moldoveanului, conform căreia nu poate fi moldovean acela care nu cunoaște limba rusă sau o altă limbă slavă. Ei bine, cu ce aș putea compara aceste halucinații? Cu o pungă plină de gunoi nediferențiat! Atunci când aceste tâmpenii iese din gura unui prost oarecare, îi mai poți zice să tacă naibii din gură. Dacă însă mizeria dată este promovată cu bani grei în spațiul public al țării prin site-uri și panouri publicitare și nimeni n-o combate cât de cât, atunci gluma se îngroașă. Voi compara ceea ce face site-ul „Moldovenii.md” cu ceea ce au făcut criminalii de la Srebrenița și Beslan. Exagerez? Și ei exagerează!

Ei bine, dar oare „românii” sunt mai breji? E suficient să mergi pe Unimedia și să găsești pe bloguri ca cel al lui Stăvilă o rușinoasă propagandă antisemită și idei din cele mai obscure. Și dacă mergi pe „Timpul” ori „Literatura și Arta” vei găsi cu greu voci care să cultive pacea. Iar pentru pace e necesară o simplă formalitate: să nu se mai vorbească despre etnie. Aici în Europa nici un document de identitate nu mai conține rubrica „etnia”. Și când de gândești că Mihai Cibotaru, un cetățean moldovean, s-a judecat 8 ani cu autoritățile numai pentru aceea ca să fie scris în certificatul de naștere ca român. I-a făcut dreptate doar CEDO! Da, omul avea dreptul să se considere român, dar dacă rubrica dată ar fi lipsit din certificat, cine l-ar mai fi putut împiedica s-o facă! Rubrica era vinovată!

Autoritățile moldovenești, nu de mult, au anulat-o. În sfârșit! Dar cu mențiunea că în anumite cazuri, la insistența părinților, etnia să fie totuși menționată. Greșeală! O mențiune ca un cal troian!.. Iată, am comparat.

BASTARZI FĂRĂ GLORIE

REVOLUȚIA CU PERMIS DE LA POLIȚIE











În acest aprilie 2011 s-a vorbit mult în Moldova de un alt aprilie, cel din 2009, când se produse la Chișinău așa-zisa revoluție, mai numită și „revoluția twitter”. Vă mai amintiți? Comuniștii înving pentru a treia oară la rând în alegerile parlamentare din 5 aprilie. Partidele de opoziție încep a vorbi despre fraude electorale masive. Pe 6 aprilie grupuri de tineri protestează pașnic la Chișinău, cu lumânări aprinse simbolic în amintirea democrației defuncte. Pe 7 aprilie demonstranții devin tot mai numeroși, piața Marii Adunări Naționale se umple cu elevi și studenți care au abandonat orele de curs. În fața clădirilor guvernamentale sunt strigate sloganuri anticomuniste și unioniste. Rânduri de polițiști cu scuturi apar în fața Parlamentului și Președinției. La un moment dat cineva aruncă o piatră. Și mulțimea, acționând exact în maniera descrisă de Gustave Le Bon în „Psihologia gloatelor”, își pierde controlul, înnebunește. În polițiști – mulți din ei erau studenți imberbi de la Academia de Poliție! - zboară o ploaie de pietre. Peste un timp aceștia se vor retrage, opunând o rezistență derizorie. Iar gloata de demonstranți violenți – ne-bătută cu bastoanele de cauciuc, ne-împroșcată cu grenade lacrimogene, ne-oprită cu ajutorul unor detașamente suplimentare de poliție, cum ar fi cerut-o rigorile democrației – această gloată va intra în palatele puterii, nederanjată de nimeni, și va distruge, și va incendia, și va dezonora. După care va ieși ducând în brațe, ca trofeie de război, computere și televizoare. Iar poliția va intra cu adevărat în acțiune doar post-factum, după ce dezmățul se va fi consumat, și-și va vărsa toată furia asupra unor tineri arestați de multe ori absolut întâmplător...


M-am gândit de multe ori la acest 7 aprilie moldovenesc. Câte ocazii pierdute de a-ți face un nume pentru istorie! Sau de a da dovadă de curaj și coerență, pur și simplu! Mi l-am imaginat pe Vladimir Voronin cum iese de unul singur în fața gloatelor, pe scările Parlamentului: „Măi băieți, da' ce vreți să faceți voi, măi?! Opriți-vă! Asta nu se cheamă democrație, măi, stați oleacă!..” L-ar fi sfâșiat gloata pe Voronin? Poate că da. Dar poate că nu. Dacă Voronin ar fi oprit gloata, ori dacă ar fi fost sfâșiat de ea, numele său ar fi rămas înveșnicit pentru generațiile viitoare în manualele de istorie ori în vreo frescă de pe pereții Parlamentului. Voronin a ratat această șansă istorică. Din păcate, au ratat-o și ceilalți bărbați politici moldoveni, care au preferat să lase gloata din capul ei. Istoria le rezervase atâtea șanse în acea zi! Era de apărat de exemplu Declarația de Independență a Republicii Moldova, document sacru! Acei „bastarzi fără glorie” au lăsat-o să dispară fără urmă...


Astăzi în Moldova ziua de 7 aprilie 2009 este privită de oficialități ca un fel de Paște al noii ere democratice: prin jertfa tinerilor a înviat democrația. Au fost făcute mitinguri de comemorare, s-au păstrat momente de reculegere, s-a propus instituirea unei zile a Memoriei, chiar și Ambasada RM de la Roma a organizat acțiuni de comemorare. Dar în societate despre 7 aprilie se vorbește pe un ton foarte sceptic. Oamenii își dau seama că, după doi ani trecuți, după călduroase omagieri la adresa tinerilor care s-au sacrificat pentru democrație, „adevărurile” și vinovații acestor evenimente încă nu se cunosc! Exact cum nu se cunosc teroriștii care au făcut masacrele Revoluției Române de la 1989. Iar faptul acesta este un dur reproș la adresa actualei guvernări democrate, de la care poporul a așteptat să se „lămurească” repede cu comuniștii și să-i bage măcar pe câțiva la dubă!


Din fericire „lămurirea” nu s-a produs repede. Și zic din fericire, pentru că acesta este semnul că în Republica Moldova puterile statului sunt totuși separate. Ghimpu și Filat, oricât ar vrea să se răfuiască cu Voronin, nu o pot face decât prin intermediul puterii judiciare. Care e, și poate că și trebuie să fie, mai conservativă și mai negrăbită. Dar, cu toate că separarea puterilor în stat nu poate decât să ne bucure, ar fi prea naiv să credem că puterea judecătorească din Republica Moldova e ireproșabilă, nepolitizată și necoruptă. Și cred că nu degeaba Alexandru Tănase, Ministrul Justiţiei, a declarat că atâta timp cât Alianţa de guvernare va fi dependentă de obţinerea voturilor de la comunişti pentru alegerea şefului statului, nu se va afla nimic despre 7 aprilie, iar Vladimir Voronin nu va fi urmărit penal. Starea de lucruri în ceea ce privește dosarele legate de 7 aprilie 2009, după cum relatează un raport prezentat de procuratură, ar fi următoarea. Din cele 108 sesizări depuse de cetățenii care au declarat că ar fi fost maltratați de poliție, au fost deschise cauze penale doar în 58 de cazuri și doar 27 de dosare au fost finalizate și expediate în judecată. Doar 2 polițiști au fost condamnați la închisoare, alți 8 fiind achitați. Mai „norocoși” „revoluționarii” care au devastat Parlamentul și Președinția. Contra acestora Procuratura a pornit 102 cauze penale, dintre care 31 au ajuns în instanță, fiind pronunțate și 13 sentințe.


Voi încheia cu precizarea că terminul „revoluție” este impropriu evenimentelor din 7 aprilie 2009. Protestele, dezordinile de atunci nu s-au soldat cu o răsturnare a puterii. Comuniștii au căzut de aceea că Parlamentul nu a reușit să aleagă capul statului și prin urmare Parlamentul a fost dizolvat, fiind declarate alegeri parlamentare anticipate. Dar înfrângerea comuniștilor la alegerile din 29 iulie 2009 s-a datorat desigur și tinerilor care, în acel 7 aprilie, ieșiseră în piețe să-și strige revolta. Aceștia da, spre deosebire de politicieni, au avut caracter!

REPUBLICA MOLDOVA LA SAN PIETRO INFINE

VORBIM LIMBI DIFERITE, DAR ZÂMBIM LA FEL

San Pietro Infine este o localitate din provincia Caserta care, în timpul celui de-al doilea război mondial, a fost distrusă în întregime de bombardamentele artileriei americane, hotărâte să rupă cu orice preț rezistența germană de pe linia Reinhardt. Se află la doar 10 km de celebra abație Montecassino, anihilată și ea de bombele americane. Locuitorii din San Pietro Infine au avut de trecut prin suferințe inimaginabile, 120 din cei 1400 câți erau au pierit sub ruine. Distrugerile au fost atât de însemnate, încât după terminarea ostilităților cei rămași nu au mai reconstruit satul, ci au edificat o altă localitate, la poalele muntelui pe care se afla San Pietro Infine. Iar ruinele stau și azi, așa cum le-a lăsat războiul. Localnicii au făcut din ele muzeu.

Am vizitat San Pietro Infine cu prilejul Zilei Popoarelor și Culturilor, manifestare organizată de asociația Uniunea Regiunilor Istorice ale Europei (URSE), Primăria localității și Ambasada Republicii Moldova în Italia.

La conferința organizată în Palatul Municipal au participat primarul localității Fabio Vecchiarino; Vittorio Giorgi, Președinte al URSE; Pietro Michele Farina, rector al Facultății Libere de Științe ale Turismului; Jolanda Capriglione, profesor la Universitatea Federico ll din Napoli; Enzo Siciliano, editor al unor Profiluri ale Italiei și ale Țărilor din Est, consilier URSE; Gheorghe Rusnac, Ambasador al Republicii Moldova în Italia; Tatiana Ciobanu, de la asociația culturală „Dacia”; Victoria Chitii, Liliana Verlan, prime secretare la Ambasada Republicii Moldova. Apoi au mai fost prezenți membri ai comunității moldovenești, oameni de cultură și de afaceri. În cadrul luărilor de cuvânt a fost scoasă în repetate rânduri în evidență înrudirea prin istorie și destin al popoarelor italian și moldovenesc, puternicile legături ale latinității noastre: „Știați că există lupoaica cu Romulus și Remus și la Chișinău?”

S-a zis că suferințele italienilor în timpul celui de al doilea război mondial sunt comparabile cu cele ale moldovenilor și că, dacă locuitorii din San Pietro Infine au fost masacrați de obuzele americane, apoi noi, moldovenii, am fost masacrați de foamea organizată de către sbirii sovietici. Ambasadorul Gh. Rusnac a vorbit despre deschiderea puternică pe care o are Moldova spre lume și despre pașii hotărâți pe care îi face noua guvernare spre integrarea europeană, invitându-i pe italieni să investească la noi sau să ne viziteze țara; există zboruri zilnice de la Roma, Milano și Verona, avem bănci italiene la Chișinău și deja există circa 600 de întreprinderi mixte moldo-italiene, a spus ambasadorul. Liliana Verlan a făcut o trecere în revistă a celebrelor beciuri de vinuri de la Cricova, Mileștii Mici și Purcari, unde se găsesc cele mai mari stocuri de vinuri din lume; regina Angliei continuă să ordoneze regulat pentru consumul casei regale engleze vinuri de Purcari. Tatiana Ciobanu a vorbit despre destinul deloc ușor al limbii române în Republica Moldova, iar reprezentanții asociației „Intesa tra i popoli” - despre o acțiune de binefacere realizată în satul Chișcăreni. Celor prezenți le-a fost demonstrat un film despre Moldova. „Dar suntem siguri că această peliculă cu peisaje atât de familiare nouă nu a fost filmată chiar aici în Italia?” - s-a întrebat în mod retoric profesoara Jolanda Capriglione.

După conferință oaspeții au fost invitați la restaurantul „Terrazza sulla Storia”, unde a avut loc o degustare de vinuri și bucate tradiționale moldovenești. Și unde au fost expuse și diferite obiecte de artizanat. Moldoveni și italieni au comunicat într-o atmosferă detașată și foarte prietenească.

Vinurile și sarmalele moldovenești au avut mare succes. Ambasadorul și primarul au făcut schimb de cadouri.

Am intrat în vorbă cu stăpânul restaurantului, Adriano Vecchiarino, un bătrân încă tare, care mi-a povestit despre greutățile războiului, despre cimitirele nemților, polonezilor, americanilor prezente în zonă, despre viața lui grea de copil care era așa sărac că nici cărți de școală nu-și putea cumpăra. Am coborât cu domnul Vecchiarino în bar, la o cafea. La un moment dat dă buzna în bar Ioana, românca care îi ajută domnului Vecchiarino să administreze afacerile restaurantului. „Haideți repede sus! E „Capra”! „Păi să bem mai întâi cafeaua...” „Nu! Adriano, tu nu ai mai văzut așa ceva! Haideți, că mă supăr!” A trebuit să ne conformăm, lăsând cafeaua nebăută. Dar s-a meritat. Dansul „Caprei”, măștile colorate și coarnele răsucite, făceau toți banii, dădeau o impresie de proaspătă sălbăticie folclorică...

A urmat vizita muzeului, făcut chiar în grotele în care se ascundeau locuitorii din San Pietro în timpul bombardamentelor, și vizionarea filmului regisorului american John Huston „Bătălia pentru San Pietro”, realizat imediat după tragicele evenimente.

Un moldovean la Roma: Marea Diversiune

Un moldovean la Roma: Marea Diversiune

Un moldovean la Roma: Pace pentru Moldova

Un moldovean la Roma: Pace pentru Moldova