„Noi suntem români, noi suntem români. Noi suntem pe veci aici stăpâni!”

Citind „Convivere”, o carte de Andrea Riccardi

Albert Camus, un algerian și un francez

…O fantomă umblă prin Europa, fantoma comunismului, zicea Carl Marx pe la mijlocul secolului 19. De fapt nu era comunismul. Naționalismul a fost acea fantomă care îi băga în sperieți pe guvernanții din secolul 19.

Naționalismul a apărut în strânsă legătură cu imperiile multinaționale. A fost o reacție la slăbiciunea și imperfecțiunea lor. Și atunci când imperiile s-au prăbușit în urma a două războaie mondiale și decolonizării, naționalismul a câștigat lupta. Au fost create o mulțime de state naționale. Ce a câștigat și ce a pierdut umanitatea odată cu victoria naționalismului?

Să luăm Austro-Ungaria habsburgilor. Era o monarhie cu o lungă istorie, considerată de unii „închisoare a popoarelor”, dar în  care de fapt trăiau în bună pace catolici și romano-catolici, protestanți și ortodocși, evrei și musulmani, germani, unguri, români, cehi, slovaci, sârbi etc. Desigur, nu era totul perfect în acest imperiu, desigur, nu poate fi considerată o eroare crearea statelor naționale pe ruinele imperiului. Dar iată că Cehoslovacia s-a desfăcut totuși prin anii 90, cehii și slovacii nu au vrut să trăiască împreună, cu toate că erau slavi și unii și alții. Iar în Polonia polonezii s-au aflat într-un crâncen conflict cu ucrainenii. Evreii au fost masacrați de trupele germane, milioane de polonezi și germani și-au schimbat locul de trai după reconfigurarea granițelor. Iugoslavia, acel conglomerat de popoare slave creat după prăbușirea imperiului habsburgic, este cazul cel mai grav. Izbucnesc conflicte interne încă în timpul celui de al doilea război mondial, partizanii lui Tito îi masacrează pe italienii civili din zonele eliberate, iar în anii 90 Iugoslavia se prăbușește distrusă de ambițiile nemăsurate și nereținute ale etniilor care o compuneau. Și-ar fi imaginat oare în secolul 19 supușii împăratului de la Viena să se urască așa de tare între ei? Nu. Atunci de unde această ură? Din naționalism, acel morb care îi poate face pe doi vecini care au trăit bine toată viața ca la un moment dat să devină dușmani de moarte.  

E de spus mai înainte de toate că dezvoltarea ideii de națiune, care prinde rădăcini adânci în mințile și inimile oamenilor, a însemnat de multe ori destrămarea unor relații seculare de conviețuire pașnică dintre comunități diverse din punct de vedere religios sau etnic. Pe neașteptate, aceste comunități, infectate de morbul naționalismului, încep a se privi chiorâș.

Naționalismul dorea omogenitate. Cei diverși erau marginalizați. Modelul unor astfel de relații venea din Spania secolului 15 și se numea limpieza de sangre, presupunând lupta contra evreului și a musulmanului. Noua națiune cerea omogenitate lingvistică, teritorială, etnică, religioasă. Și astea erau condiții greu de găsit în niște teritorii de imperii unde istoria amestecase oamenii după bunul plac al împăraților. Iată de ce naționalismul asimila, convertea, expulza și, în cazuri extreme, nimicea. Una din aberațiile cele mai sinistre ale naționalismului a fost hitlerismul, care a purificat și omogenizat cu glonțul, cu  camera de gazare, cu crematoriul aprins.

În vastul Imperiu Otoman turcii se împrăștiaseră peste tot. Multe populații au fost islamizate forțat. Și evreii erau peste tot. Orașele imperiului găzduiau comunități din cele mai diferite. Istambulul era plin de greci, armeni, turci, evrei, bulgari, levantini. Ierusalimul număra arabi musulmani, arabi creștini, evrei. Alexandria era arăbească, dar și greacă, italiană, evreiască. Sublima Poartă domnea într-o lume pestriță, plină de etnii și confesiuni diferite. Dar și Imperiul Turc se desface în bucăți. Țările succesoare au urmat să aibă de furcă cu puternice minorități care nu corespundeau destinelor naționale oficial proclamate. La ce mai rămâneau grecii la Istanbul, în Republica Turcă? Ce căutau turcii la Salonic, al doilea oraș grec după mărime?

Imperiul Otoman, se cere o precizare, reprezenta un model de conviețuire pașnică dintre popoare diferite. Care nu erau deloc egale între ele, e adevărat. Această conviețuire se făcea sub controlul unei birocrații despotice, de multe ori într-o climă violentă și mai ales în cadrul unui Stat Confesional Islamic. Sultanul era și Califul. În 1924, odată cu proclamarea Republicii, dispare și Sultanul, și Califatul. În ceea ce privește Califul, fost o eroare, căci de atunci musulmanii suniți nu au mai avut o figură importantă care să îi unească și să-i conducă. Astăzi califii autoproclamați sunt niște bandiți sângeroși. În lumea otomană un non-musulman, dhimmi, nu avea drepturile unui musulman. Revoltător? Da, dar în statul otoman existau comunități non-musulmane cu statutul de millet, în cadrul cărora patriarhul exercita autoritatea religioasă și civilă. Era o structură originală și utilă pentru conviețuirea diferitor culte religioase. Nu e rău să ne amintim că, spre deosebire de Europa medievală în care evreii fură prigoniți, iar musulmanii nimiciți ca în Spania, în Imperiul Turc creștinii și evreii au fost tolerați. Nu până la urmă însă; presimțind prăbușirea imperiului, se face încercarea disperată de a opri căderea și atunci are loc primul genocid din secolul 20, masacrarea armenilor, care a servit drept model pentru exterminarea evreilor. Atunci când Hitler le anunță colaboratorilor săi perplecși decizia despre soluția finală pentru evrei, se zice că i-ar fi liniștit cu aceste cuvinte: „Cine mai vorbește astăzi despre masacrarea armenilor de către turci?”

Naționalismul a schimbat totul. Cad imperiile. Și în lumea aceasta nouă, a statelor naționale libere,  în care independența națională devine un simbol al libertății în genere, au loc incredibile purificări etnice. Comunitățile evreiești dispar din lumea arabă, cu toate că evreii și arabii se înțelegeau foarte bine între ei. Încetul cu încetul dispar din lumea musulmană și creștinii, care au de suferit din cauza încrâncenării identitare a musulmanilor. Grecia și Bulgaria îi alungă pe turci. Turcii îi alungă pe greci, punând capăt prezenței lor milenare, încă din vremurile „Iliadei”, în Anatolia. Istanbulul, vechiul Constantinopol, devine exclusiv turcesc. Se românizează intens și România, pierzând sași, evrei, tătari… Frumos? Da, unora această omogenitate le pare frumoasă.

În aceeași cheie naționalistă nebunească s-au întâmplat lucrurile și după căderea imperiilor coloniale. Sute de mii de francezi, așa-zișii pieds noirs, au părăsit Algeria, țara în care se născuseră. Tot așa au trebuit să facă italienii din Libia și portughezii din Angola.

Iar acuma să ne gândim. Oare Uniunea Sovietică, o altă „închisoare a popoarelor”, nu era mai bună și mai luminată decât multe succesoare ale ei?

Rusia actuală, de exemplu, care apără cu toate mijloacele posibile comunitățile rusești de peste hotare, așa zisul „russkii mir”,  este exemplul cel mai grăitor de amestec obraznic în treburile altor state pe baza unui naționalism de cea mai joasă speță.