MONTECASSINO

UN RĂZBOI CARE NU SE MAI TERMINĂ

            Am crescut prin anii 60, când ecourile celui de al doilea război mondial erau încă foarte vii. Mergeam cu tata prin pădure și el îmi arăta tranșee crescute cu iarbă, și locul unde săriseră în aer doi copii ai unei rude de-a noastre care se jucau cu un obuz , și schije înfipte în copaci. Mă jucam de-a războiul, de-a rușii și nemții, cu o țeavă de mitralieră adevărată, găsită undeva la râpă, îi ajustasem un pat de pușcă de lemn și o funiuță în loc de curea. Veneau la noi în casă veterani care ajunseseră până la Berlin sau foști soldați ai armatei române care luptaseră la Odessa. Bunelul meu dinspre mama fusese contuzionat de explozia unei bombe, adusese din Germania, ca trofeu de război, o mică cuvertură brodată pentru perne și amintirea beciurilor nemțești pline de conserve. Prin sat vedeam des oameni fără un picior sau fără o mână. Războiul îmi părea depărtat, dar trecuse de la sfârșitul lui doar 20-25 de ani. Nu aș fi crezut ca după alți 40 de ani acel război să rămână atât de viu, să stârnească atâtea discuții.

            Dar așa este. În fiecare an în Moldova, de 9 mai, se încing spiritele. Este sau nu este războiul nostru, am fost învingători ori trebuie să ne considerăm învinși? E greu să răspunzi în mod univoc la aceste întrebări. Mai ales atunci când ziua Victoriei este instrumentalizată în scopul propagandei imperialiste rusești ori reprezintă cenușă de tras la turta revanșismului rusesc din Republica Moldova. Ar fi înțelept ca chestiunea zilei de 9 mai să fie lăsată la discreția fiecăruia, iar statul să nu se amestece. Dar nu se întâmplă așa din păcate. La Chișinău au avut loc comemorări oficiale, Președintele Timofti și prim-ministrul interimar Leancă au rostit discursuri oficiale. Iar în Piața Marii Adunări Naționale a avut loc un mare concert al artiștilor ruși Iosif Kobzon și Lev Leșcenko. Aclamați și aplaudați, aceștia au interpretat cântece despre război. La concert a fost prezent și oficialul rus Rogozin, care a rostit o cuvântare în care a subliniat că Moldova are mult mai multe lucruri în comun cu Estul decât cu Vestul. Partida națională a văzut concertul și vizita lui Rogozin ca pe o ofensă, au fost și proteste publice. Timofti și Leancă au fost criticați pentru lipsa de nuanțare a cuvântărilor rostite, insipide și aproape în stil sovietic…

            Nu sunt multe de zis cu privire la tristele spectacole legate de Unire și de Ziua Victoriei, care se repetă la Chișinău cu regularitatea unui anotimp. Dar de multe ori e foarte interesant cum privesc chiar rușii, cei de la Moscova, la propriul lor război. Pe lângă punctul de vedere oficial, sovietic și imperialist în esența sa, există interpretări foarte neortodoxe. Am citit de exemplu ce spune  Iulia Latânina despre acest război la postul de radio „Eho Moscvî”.

            URSS a pierdut în primele luni ale războiului 15 mii de tancuri, 10 mii de avioane, 67 de mii de tunuri și aruncătoare de mine și milioane de soldați. Această colosală înfrângere e aproape inexplicabilă când te gândești că tehnica sovietică era mult mai bună ca cea germană și mult mai multă. Latânina își explică situația nu numai prin anterioara decapitare a armatei sovietice în timpul epurărilor staliniste, nu numai prin „lovitura prin surprindere” a inamicului, ci mai ales prin demoralizarea soldatului sovietic care nu dorea să apere un regim totalitar inuman.

 O altă explicație ar fi faptul că Stalin nu s-a pregătit niciodată de un război de apărare, ci de invazia Occidentului, el nu credea că Hitler poate fi așa de prost să-l atace când știa câte tancuri și avioane are. Strategia sovietică de război s-a bazat pe teroare – teroarea batalioanelor de baraj care deschideau focul de la spate asupra propriilor soldați dacă aceștia încercau să se retragă; și pe număr – dușmanul era acoperit practic cu cadavre. La Rjev rușii atacau zi la zi, la baionetă, pozițiile întărite ale nemților, care masacrau batalion după batalion cu tunurile și mitralierele. Se zice că în acele atacuri absurde au pierit 2 milioane de oameni, o cifră incredibilă. Tot astfel, pentru a demina câmpurile de mine rușii nu-și făceau probleme, trimiteau la atac regimentele și făceau să explodeze astfel minele. Stalin ar fi dorit special ca armata să fie înnoită sută la sută, pentru ca să nu aibă mai pe urmă mari probleme cu oamenii căliți în lupte, care știau foarte bine toate ticăloșiile birocrației militare. În 1944 pierderile armatei roșii pe câmpul de luptă sunt de 6,5 milioane de oameni, pentru cucerirea Berlinului mureau zilnic în luptă câte 15 mii de oameni. Ceea ce te îngrozește din felul cum a dus Stalin războiul nu sunt greșelile sale care au dus la atâtea pierderi, ci faptul că el a masacrat poporul sovietic, floarea poporului rus, în mod conștient, zice Latânina.

            Autoarea o fi având dreptate. Nu este ea singura care spune aceste lucruri. Despre batalioanele de baraj auzisem din copilărie, despre rușii care atacau sub focul încrucișat al mitralierelor românești îmi spunea și moș Iacob, vecinul meu. „Căsăpeam un val de ruși, dar peste puțin timp venea peste noi altul. Apoi al treilea…” Moș Iacob a făcut ani lungi de lagăr în nordul Rusiei, la tăiat pădure…

   … Aceste și alte lucruri despre război le-am povestit sâmbătă seara, la cină, fiicei mele și prietenului ei, veniți la noi în ospeție de la Iași. Iar duminică dimineața ne-am urcat în mașină și ne-am dus să vedem abația Montecassino. Abia ajunși, ne-a prins o teribilă ploaie torențială. Boabe mari de grindină loveau în parbrizul mașinii. Bine că nu suntem în 1944, am zis. De altfel ar cădea peste noi nu grindina, dar bombele anglo-americane! 

ZIUA VICTORIEI

NE ÎNSCRIEM DE BUNĂ VOIE ÎN CLUBUL CELOR ÎNVINȘI?

Pentru poporul sovietic 9 Mai, Ziua Victoriei asupra Germaniei fasciste în cel de al doilea război mondial, a fost o sărbătoare deosebită și cred că nu voi greși dacă voi spune că puține popoare în lume au avut sărbători de o strălucire atât de luminoasă, de o bucurie atât de adâncă și curată. Pentru că încercările prin care au trecut sovieticii în acel război, pierderile suferite, dar și eforturile, bărbăția cu care au înfruntat un dușman nemilos au fost ieșite din comun. Europa a cedat în fața trupelor lui Hitler cu ușurință. Uniunea Sovietică a rezistat eroic. Pare inexplicabil faptul că, în fața ciumei cafenii a fascismului, cetățenii liberi ai Europei libere au depus armele și au plecat capetele, pe când oamenii sovietici, supuși unui regim totalitar nemilos, abia ieșiți din colectivizări forțate și dure represiuni, au luptat și au murit cu demnitatea unor oameni liberi, cu toate că liberi nu erau! Dar paradoxul ar înceta să mai fie ca atare dacă ne-am da seama că Uniunea Sovietică nu era totuși un Imperiu al Răului, ci doar încercarea de a traduce în practică un ideal, o teorie, fie și greșită, dar nu diabolică, după cum încearcă să ne convingă unii anticomuniști înrăiți. Experimentul comunist a avut în Uniunea Sovietică și dușmani; dar nu trebuie totuși să uităm că masele largi ale poporului au crezut în el, au crezut în idealul unei lumi fără proprietate privată, fără bogați și săraci. Au existat în Uniunea Sovietică o sumedenie de neajunsuri și de nedreptăți, e adevărat, dar milioane de oameni au căpătat o demnitate care mai înainte le lipsea, au sorbit din știința de carte și din cultură. Atunci când peste ei a năvălit germanul nazist, derutat de teorii exoterice, de ridicola cruce încârligată și infectat de rasismul lui obscur, comparabil cu mentalitatea unei secte satanice, oamenii sovietici l-au combătut nu numai cu tancurile T-34 și cu Katiușa, dar și cu spiritul unor oameni liberi demni de toată încântarea. Lupta lor, sacrificiul a 30 de milioane de căzuți, se înscrie cu litere de aur în istoria umanității.

Marele Război pentru Apărarea Patriei a însemnat pentru sovietici o sublimare a tuturor valorilor. În focul luptelor, în frigul caselor, în tensiunea muncii din fabricile care lucrau pentru front nu se putea visa decât la un viitor luminos, în care va trona dreptatea și bunăstarea. Poezia, cântecele acelui timp sunt pline de o lumină incredibilă, de o frumusețe umană copleșitoare, care nu are egal nicăieri în lume. Popoarele sovietice, poporul rus îndeosebi, au căpătat în timpul războiului o impunătoare statură morală. Oamenii au crezut că după război nimic nu mai poate fi ca mai înainte, că însuși Stalin va deveni mai bun, că viața în colhozuri va fi mai ușoară, că vor fi mai liberi. Aceste speranțe, după Victorie, de multe ori au fost înșelate. De exemplu, mii de prizonieri sovietici, eliberați din lagărele de concentrare nemțești, au fost băgați să se purifice în gulagurile patriei iubite, pentru că se făcuseră vinovați că s-au predat dușmanului și erau periculoși pentru că au fost în contact cu o ideologie străină. A fost înșelată și dorința de bunăstare a sovieticilor. Unii din ei, când aveau norocul să viziteze țara pe care au învins-o, Germania, și când își dădeau seama că învinșii trăiesc mult mai bine decât învingătorii, nu puteau să nu-și pună niște întrebări dureroase. Totuși, elanul popular pe care l-a ridicat Marea Victorie a fost atât de mare, că a propulsat societatea sovietică pe mulți ani înainte. Iar războiul și victoria au devenit, în perioada postbelică, o sursă de inspirație nesecată pentru artă, literatură, cinematografie. Propaganda oficială le-a exploatat nemăsurat.

Ca parte componentă a națiunii sovietice, moldovenii din RSSM au acceptat războiul și Victoria ca și celelalte popoare sovietice, adică ca pe un mit fundamental, cu toate că o parte din ei au luptat și contra sovieticilor, înrolați în armata română. După ce Basarabia este recucerită în 1944, sute de mii de moldoveni sunt înrolați în armata roșie și circa 55 de mii își pierd viața în primele luni ale lui 1945, cucerind Varșovia, Budapesta, Berlinul. Am avut deci și noi motive serioase ca să serbăm Victoria din toată inima. Și o parte din acea strălucire sublimă a Marii Victorii ne-a luminat și pe noi.

Evoc acest eveniment pentru că în Republica Moldova progresiștii noștri liberali au răsturnat viziunile tradiționale asupra Victoriei. Victoria nu mai este a noastră, ci doar a ocupanților ruși. Noi suntem cei învinși. Prin urmare nu trebuie să serbăm Victoria, nu ne aparține. Și în felul acesta Victoria devine un argument moral și o armă propagandistică în exclusiva proprietate a comuniștilor. E o mare greșeală, această înscriere benevolă în clubul celor învinși. Da, am fost ocupați de sovietici, da, am fost colectivizați cu forța și duși în Siberia. Dar dacă am avut atâtea de suferit, lăsați-ne măcar Victoria! Care nu a fost o minciună. Am simțit-o, am văzut-o, reală, vie, fluturând din aripile albe, prin aerul dens de arome al lunii mai!