CONSTRÂNS SĂ COMPAR

Prea frumos pentru ca să fie și adevărat

            Nu, nu cred că românul s-a născut poet. Ori poate că a încetat să mai fie. Căci nu îmi pot altfel explica din ce cauză vocea noastră nu se mai aude. În fața unei modernități tumultuoase, în fața unor schimbări epocale prin care am trecut și mai trecem, noi preferăm tăcerea. Unde sunt marii noștri poeți și cântăreți? Cine cântă despre exodul milioanelor de români? Cine dă glas amărâților care mai țin coarnele plugului din urma unei mârțoage? Cine spune durerea roabelor din casele europenilor? Cine cântă soarta vreunei prostituate de la Milano? Cine plânge morții de pe șantiere? Și cine scrie balada spânzuratului de dorul soției plecate în Grecia? Nimeni!

            Mă mir cât de poeți au fost strămoșii și cât de muți suntem noi. Strămoșii au creat minunate balade despre Meșterul Manole și Toma Alimoș. Au cântat moartea tragică a lui Brâncoveanu. I-au preamărit pe haiduci și i-au înfierat pe ciocoi. Au făcut o sublimă filosofie în Miorița. Au scris „Baltagul” și  „Moartea căprioarei”. Da, am știut să cântăm și pe vremea odiosului socialism. O făcea Păunescu în România, o făceau Ion Druță și Grigore Vieru în Moldova sovietică. Pe lângă dânșii, exista un cor viguros de alte voci care cântau, care împărtășeau emoții și adevăruri. Și minciuni ce-i drept. Iar acum, când bem libertatea din ciuturi, când nu mai există cenzură, inspirația ne-a secat, muza ni s-a plictisit.

            Zic aceste lucruri cu supărare, pentru că sunt pus mereu în situația de a compara. Văd, pe de o parte, cât de conectat e artistul italian la viața reală a oamenilor obișnuiți, la problemele țării sale, la formele concrete pe care le iau sentimentele eterne. Și văd, pe de altă parte, cum plutește într-un cețos parnasianism poetul moldovean, cum se pierde în generalități goale de sens artistul din Chișinău. Iată, să luăm cel puțin concursul Eurovision de anul acesta, la care a învins pentru a merge la Malmo, Aliona Moon (ah, Moon, de la Moonteanu, adică...). A interpretat o piesă foarte frumoasă, dar drace, ce legătură au apusurile si mările și iubirea despre care cântă ea cu viața poporului moldovenesc?! Îmi pare rău, mă surprind exprimând atitudini clasificabile la realismul socialist, dar aș putea să-l chem și pe Eminescu în ajutor, ca să demonstrez că „dator e omul să fie al veacului copil”. Îmi pare că a cânta o iubire improbabilă, ori a premia chiar niște performanțe vocale în detrimentul conținutului și mesajului, așa cum s-a făcut la concursul Eurovision din România, unde a învins Cezar, nu este democratic. Îmi pare că artistul trebuie să-și potrivească cuvintele cu bătăile inimii poporului. Și artiștii noștri nu o fac! Cine va scrie pentru noi „Bocca di rosa”, „Il bombarolo”, „Quello che non ho”, „La guerra di Piero”? Cine va scrie pentru noi un cântec ca „Storia d’amore”? Cine „La felicità” ori chiar „La prima volta che sono morto”? Asta e, nu avem o artă pe măsura timpului nostru – poate că greșesc, vă rog să mă corectați.

            Cultivăm, e adevărat, cu mare avânt ironiile, bufoneriile. Și, cu toate că aceste specii nu sunt atât de nobile, aș zice că sună mai adevărat „Lasă-mă papa în Italea” a lui „Fără Zahăr” decât fandoselile pe tema iubirii din atâtea cântece cu pretenții.

 Atunci când compar cultura italiană cu cultura noastră și nu găsesc echivalente românești pentru capodoperele italiene, mă enervează un lucru. Și anume, imaginea moldovenilor noștri din Italia îmbrăcați în costume populare, ori adunați cu fețe pioase și îmbrobodite în biserici! Dar oare ne mai reprezintă cu adevărat folclorul? Ori poate doar mimăm o anumită identitate pentru a ne acoperi confuziile și incertitudinile? Moldovenii de aici din Italia nu pierd nicio ocazie ca să se exhibeze în haine naționale. Pe care eu am ajuns să le compar cu burka musulmanilor! Apoi împodobim așa zisele case mari cu covoare și icoane, învârtim hore demonstrative la tot soiul de sărbători ale popoarelor. Mă rog, fie, dacă ne place. Dar să nu uităm că patria vieții este prezentul, timpul nostru e numai al nostru și numai noi suntem în stare să-l sublimăm în cuvinte și în cântec. Opincile, iile și ițarii sunt de prisos, nu fac parte din cântecul nostru.

 Și totuși. Am văzut un clip „Zdob și Zdub”, Moldovenii s-au născut ,  în care, grație talentului deosebit al interpreților, clișeul folcloric prinde viață, se face simpatic. Da, e același clișeu anost și mincinos al moldovenilor zâmbăreți, fericiți, binevoitori, îmbrăcați numaidecât în costume naționale, dar totul devine un pic altfel datorită stilului muzical modern și efectelor globalizării, datorită unei energii creatoare îndrăcite.

Și, ca să trec la un ton mai optimist, voi zice că sunt înclinat să dau un mare credit cântărețului  basarabean Pavel Stratan, care de multe ori e de un lirism sincer și tulburător. Eroul său liric e omul din popor, Stratan merită toată lauda că îi dă glas. Ascultați În seara asta, ascultați Visul . M-am întrebat ce primează în cântecele lui Stratan, versurile ori muzica. Versurile, cuvântul, nu există nicio îndoială. Avem nevoie de cuvinte ca de aer! Scrieți, băieți, orice, numai scrieți!