FURTUL

O broască țestoasă e jefuită în plină stradă de trei melci. Țestoasa merge la poliție ca să denunțe furtul.

-Povestiți-mi cum s-a întâmplat, îi zice comisarul.

-O, domnule, nici nu-mi mai amintesc! Totul s-a întâmplat fulgerător de repede!..

Mă gândesc dacă există vreun element al acestei istorii care să aibă legătură cu Transnistria.

DODON CHISCIOTE

TĂNASE ÎL FACE PRAF PE DODON:

Mai mulţi oameni deştepţi m-au sfătuit să nu-mi pun mintea cu Dodon, să nu mă cobor la nivelul lui şi să polemizez cu el. Mi se pare că e un punct de vedere greşit; prostia agresivă e contagioasă şi, dacă nu lupţi cu ea, poate face victime.

Într-un chiot de război, văduvit de o substanţă intelectuală elementară, intitulat „Unire, moldoveni!”, ideologul moldovenismului antiromânesc - care i-a întrecut în prostie istorică pe Stati şi Stepaniuc! - face nişte afirmaţii care nu pot fi trecute cu vederea. Trecem peste bâiguielile otrăvite gen „aşa-numita „Unire” a Basarabiei cu România, din 1918” este sărbătorită la Chişinău de „coloana a 5-a a panromânismului de la Chişinău”, „susţinută din gros, şi financiar, şi ideologic, şi logistic de către patronii politici de la Bucureşti, promotorii lichidării statalităţii moldoveneşti” ş.a.m.d. De acestea am mai auzit. Există afirmaţii de care nu trebuie să se ocupe analiştii politici, ci SIS-ul, ca, de exemplu, că „pe străzile Chişinăului… mărşăluiesc grupări neonaziste române”, care cer lichidarea statului R. Moldova. Concluzia la care ajunge Dodon e următoarea: „În orice altă ţară din lume, aşa gen de imixtiuni, anticonstituţionale şi antistatale, ar fi fost sever taxate, iar vinovaţii de subminarea statalităţii şi identităţii ar fi fost aspru pedepsiţi conform legii şi supuşi oprobriului public. Noi însă suntem mult prea toleranţi şi lăsători”. Altfel spus, Dodon îndeamnă autorităţile statale ca „răufăcătorii antistatalişti” să fie „aspru pedepsiţi” - probabil, aşa cum s-a procedat în comisariatele de poliţie cu tinerii după 7 aprilie 2009! Să fie aduşi la poliţie şi să li se organizeze „coridoarele morţii”, iar cei mai „obraznici” - să fie ucişi cu picioarele în cap, ca Valeriu Boboc! Numai aşa vom putea scăpa de… cetăţenii R. Moldova care gândesc altfel decât comunistul Dodon. Cu adevărat, „în orice altă ţară din lume”, asemenea declaraţii ar fi mortale pentru cariera unui politician…

Luat în duret de imaginaţia sa bolnavă, acest nefericit „idiot util” al ruşilor, croieşte planuri halucinante de dezmembrare a statului român şi crearea unei Moldove Mari în limitele hotarelor Moldovei lui Ştefan cel Mare. Mă iertaţi, dar trebuie să citez: „Oare să nu intuim noi care este motivaţia reală a ideologilor români? Oare să nu înţelegem care este frustrarea şi fobia strategilor din Bucureşti? Existenţa însăşi la graniţa cu România a unui stat moldovenesc şi a poporului moldovenesc Bucureştiul îl resimte ca pe un pericol pentru securitatea teritorială a României. De ce?”. Fiţi atenţi, urmează lovitura de graţie: „Pentru că în România trăieşte o populaţie masivă de moldoveni, fraţi de-ai noştri (!), anesteziaţi identitar, din păcate (!?). Acei moldoveni pot oricând să-şi conştientizeze situaţia umilă, de popor fără stat (!?) şi fără identitate statală(!?). Iar pe fundalul mişcării de revendicare etnică a maghiarilor din vestul României, care cer dreptul la autonomie, s-ar putea produce un efect de ecou (!?) la moldovenii din estul ţării. Strategii români înţeleg şi se tem de aceste realităţi. (Semnele de exclamare şi interogare îmi aparţin - c.t.).

Ce rezultă din aceasta şi ce urmează să facă „moldovenii adevăraţi” din R. Moldova? Dodon răspunde: „Să redeşteptăm identitatea moldovenilor din România, să ne apropiem spiritual, să ne regăsim ca două părţi separate ale aceluiaşi popor - poporul moldovenesc. Moldoveni aici, moldoveni acolo.

În fotografie: Molda, cățeaua lui Dragoș-Vodă...(De fapt e de genul masculin)

O singură Moldovă ne-a unit cândva şi poate, cine ştie, ne va mai uni vreodată. Să ne iubim Moldova; să o facem integră, unită, modernă, tolerantă, creştină. Să ne ajute Dumnezeu să realizăm acest ideal”. Dodon nu ne spune cum să realizăm acest „ideal” de „deşteptare a identităţii moldovenilor din România”, dar e de la sine înţeles că fără tancurile ruseşti nu putem face Moldova Mare! (http://www.timpul.md/articol/dodon-ocupa-primaria-si-dezmembreaza-romania-22001.htm)

Iar acesta e comentariul meu, al lui Victor Druță:

Aberațiile celor alde Dodon cu privire la unirea celor două Moldove nu sunt decât reacția unor oameni inculți la o problemă foarte reală și adevărată, și anume subminarea permanentă a statalității moldovenești prin promovarea unui unionism deșănțat și total ineficient. Unirile se fac cu forța armelor și cu armele diplomației. Unitățile armatei Piemontelui care au realizat unitatea Italiei au tăiat și spânzurat în Calabria și Sicilia. Statul Papal a căzut prin forța tunurilor și atacurile bersalierilor. După 91 însă politicienii moldoveni nici măcar nu au încercat să schițeze un plan al unirii. Boșorogi! Și acum, an de an, niște rătăciți urlă prin piețe lozinci antistatale, Basarabia, pământ românesc! E dezgustător! Nu ne trebuie nici un fel de unire când suntem stăpâni la noi acasă! Limba română e unirea noastră! Limba română e patria noastră! De ce continuăm să plodim ruși în grădinițele, școlile și universitățile rusești?! Anume școala este făurarul națiunii moldovenești de limbă română! În Moldova problemele adevărate, mari ale devenirii statului și națiunii nici măcar nu se pun în discuție. În schimb sunt decorați toți trădătorii ideii naționale moldovenești, unioniști de paie care pentru unire nu au făcut nici o pleașă! E adevărat, partidul patrioților moldoveni și ceilalți dodoni sunt niște gunoaie, dar anume unioniștii le fac să plutească la fața apei.

TESTUL „CATASTROFA”. CUM ÎL TREC MOLDOVENII

Atunci când a explodat centrala atomică de la Cernobâl, pe italieni i-a cuprins o frică soră cu moartea. Aproape că au încetat să mai cumpere fructe și legume și au înghețat toate lucrările de la centralele nucleare în construcție, pierzând în felul acesta miliarde și miliarde de investiții. Peste ani și ani, mai trecându-le panica, au hotărât să investească din nou în energia nucleară. Dar maledizione! A trebuit să iasă fum din Fucushima! Și frica a revenit. Și e foarte posibil ca să se renunțe din nou, cu inevitabilele pierderi, la construcția centralelor atomice.

Japonezii, luptând eroic pentru marele lor imperiu și pentru împărat, au fost înfrânți prin bombardamentele atomice de la Hiroshima și Nagasaki. Și după ce au cunoscut pe propria piele ce înseamnă energia nucleară, cine ar mai fi crezut că-și vor împânzi țara cu centrale atomice! Dar anume așa au făcut, dând dovada unui raționalism și a unui curaj deosebite. Ceea ce s-a întâmplat, cutremurul, țunami, catastrofa nucleară, nu-i va face decât mai atenți și mai prevăzători. Vor merge înainte liniștiți, negălăgioși, gentili unul cu altul. Și vor găsi mereu o clipă ca să se bucure de imaginea unui cireș înflorit.

Sunt mai răi italienii decât japonezii? Rămâne de văzut. Dar citind ziarul „Timpul” descopăr că cei mai răi sunt moldovenii. Constantin Tănase îi compară pe moldoveni cu japonezii și găsește că modul în care unii și alții au reacționat la catastrofele abătute peste capul lor este total diferit. Dacă japonezii s-au comportat cu multă liniște și demnitate, apoi moldovenii, atunci când se revărsase Prutul astă vară, au fost pur și simplu lamentabili. Iată ce scrie C. Tănase: „să vedem cum au reacţionat moldovenii la calamitatea din anul trecut când apele dezlănţuite ale Prutului au înghiţit sate întregi. Televiziunile se întreceau în a prezenta scene de groază, cu femei isterizate, care-şi rupeau părul din cap de disperare, ţărani terfoşi şi nebărbieriţi, care-şi frângeau disperaţi mâinile, uitându-se la cer, şi nu a existat măcar un singur post tv care să prezinte vreo scenă cu sinistraţi stăpâni pe sine, care îndeamnă la calm, concentrare şi efort. La noi, repet, a fost cu totul altfel, am asistat la lucruri urâte. Astfel, în timp ce societatea a sărit în ajutor (sute de mii de ajutoare veneau zilnic în satele sinistrate), sinistraţii, unii dintre ei, deveniseră la un moment dat mofturoşi, pretenţioşi, cereau haine şi încălţăminte noi, biscuiţi scumpi, cafea… În timp ce bieţii ostaşi ai Armatei Naţionale, nişte copii încă, se speteau cărând saci cu nisip, unii sinistraţi, la umbră, jucau cărţi şi beau vin. Făcând un gest profund uman, guvernul a decis să acorde fiecărui sinistrat câte 500 de lei, ca să se convingă în scurt timp că mulţi sinistraţi au dat aceşti bani pe băutură.

Sunt sigur că japonezii vor învinge această apocalipsă, că în doi-trei ani viaţa va reveni la normal şi Ţara Soarelui Răsare va deveni şi mai bogată, şi mai frumoasă, cu oraşe curate şi drumuri bune. La fel de sigur sunt că noi, moldovenii, şi peste zece ani vom avea ceea ce avem - oraşe murdare, drumuri cu gropi şi multă, multă sărăcie.”

Și dacă sunteți atât de sigur că moldovenii sunt incorigibili, pentru ce, domnule Tănase, mai cheltuiți degeaba cerneala? Bănuiesc și eu că nu suntem noi, moldovenii, chiar așa de performanți ca japonezii, dar nu le-aș spune acest lucru moldovenilor niciodată, ca să nu-i descurajez! Iată, mai bine a făcut celebrul regizor rus Nichita Mihalcov, care a îndrăznit să critice nu propriul popor, ci pe japonezi, afirmând că ceea ce se întâmplă în lume are întotdeauna un sens, și că prin urmare japonezii, înrăiți vânători de balene, nemiloși exploatatori ai mediului înconjurător și oameni care nu au nimic sfânt, ar fi avut de suportat furia divină. „Băieți, ce v-ați apucat de făcut voi acolo?”, i-ar fi întrebat dumnezeu pe japonezi. Și neprimind un răspuns satisfăcător (sau neînțelegând ce-au zis ăia), le-a trimis un cutremur de nouă grade și un țunami.

Ei bine, lăsându-l pe Mihalcov să răspundă singur în fața lui dumnezeu pentru declarațiile sale, voi zice că, în eventualitatea unei alte mari catastrofe, Moldova e pregătită foarte bine. Și iată de ce. Unioniștii moldoveni contează pe România. Comuniștii – pe Rusia. Moldovenii din diaspora – pe NATO și UE. Credincioșii – pe Hristos și Iehova. Cu atâția prieteni, he-he, suntem tari, domnule!

DIN NOU DESPRE ȚARA DE SUB SOARE

DE CE AM CRITICAT ARTICOLUL EUGENIEI BULAT „UCIDEM CUVÂNTUL ȚARĂ?”
Dex-ul spune că țara e un teritoriu locuit de un popor organizat din punct de vedere administrativ și politic într-un stat. Țara e un stat. Republica Moldova e un stat. Prin urmare, e și o țară. Și deoarece sunt cetățeanul acestei țări, resping cu hotărâre toate luările de poziție care prejudiciază demnitatea țării mele. Articolul E. Bulat îmi umilește țara prin faptul că nu-i recunoaște țării mele însuși numele de țară. Consider că această rătăcire izvorăște dintr-un fals unionism. Și iată de ce.
Dacă vrei unirea Republicii Moldova cu România, e frumos s-o vrei pe o bază de egalitate și respect reciproc, ca într-o căsătorie. E frumos să vrei unirea a două țări care au multe lucruri comune și care ar putea să aibă și un viitor comun. E înjositor însă pentru Moldova să ceară unirea ca pe rezolvarea unor probleme irezolvabile, ca pe o soluție contra sărăciei, ca pe o pricopsire cu munți, mare, bărăgane și alte bunuri care ne lipsesc. Eu resping din start o astfel de unire inegală, o astfel de căsătorie din interes. Sloganul „Basarabia – pământ românesc” e o porcărie. E exaltarea unui drept de proprietate funciară. Basarabia nu e pământ românesc, dar e parte a țării suverane Republica Moldova. Iar Republica Moldova își va hotărî soarta ea singură.
Sunt și eu, spre mirarea unora, unionist. Dar vreau ca atunci când această unire se va realiza, să avem în țara noastră Republica Moldova o administrație bună, necoruptă, bună cunoscătoare a limbii române; să avem drumuri acceptabile, apă curentă și canalizare la sate; o industrie și o agricultură în stare să ne asigure un trai decent. Suntem noi cei care trebuie să facă ordine la noi în țară, nu-i așa? Ori poate că vrem ca România să vină să ne măture prin casă? Și să ne mai și hrănească? Deci, concluzia acestor rânduri e una singură: să ne iubim țara, să cultivăm spiritul civic, să ne îmbogățim - pentru a ne putea mândri cu faptul că suntem moldoveni și pentru a ne putea uni, pe baze de egalitate, cu cine vom dori. Eu mi-aș dori unirea în primul rând pentru împuținarea birocrației, pentru mai libera circulație a culturii și progresului. Aș face însă din nou un gard de sârmă ghimpată pe Prut ca să nu treacă în Basarabia din partea cealaltă predarea religiei în școală.
Iar dacă unirea, mă rog, nu va avea loc niciodată, limba română, cultura română vor rămâne oricum ale noastre pentru totdeauna. Sunt bunuri ale umanității.
Iată de ce am criticat articolul doamnei Bulat, pentru care însă am tot respectul. Și cred că nu am făcut rău să zic și eu ceva. Noi, moldovenii din străinătate, trebuie să zicem tot timpul ceva. Că prea suntem taciturni, prea lipsim de pe forumuri. Dacă vom tot tăcea, riscăm să uităm limba română. Hai să ne sfădim!

FRUMUSEȚI NEȚIPĂTOARE

FRUMUSEȚILE NEȚIPĂTOARE ALE PRIMĂVERII ROMANE
Am mers cu Dumbo în parc. Venea primăvara. Aerul era mai cald, mai plin de mirosuri vegetale. Pe Dumbo îl interesau însă alte mirosuri, cele lăsate pe iarbă și pe scoarța copacilor de reprezentanții speciei sale absurd-lătrătoare. Am admirat un covor de minunate margarete. Îmi păreau toate de genul feminin; m-am bucurat că nu se trucau și nu fâțâiau din fund ca să se pună în valoare.
Pe o alee am admirat pinii. Au crescut în liniște an de an. Au foșnit discret în bătaia vântului. Au răspândit în jur mirosuri delicate de rășină. Nu au luptat contra nimănui, nu au scris versuri proaste ca unii. Te ai în vedere pe tine? Nu. Apoi au murit, s-au uscat. Și a venit vremea să fie prăvăliți la pământ cu drujbele. Chiar și așa, privește cât sunt de maiestoși! Câtă forță și frumusețe respiră! Esența lor luminoasă, esența lor plăcut mirositoare iese în boabe mari, strălucitoare pe tăietură. Trec mâna pe fața lemnului, e o senzație plăcută.
Mă întorc pe altă cărare. Mă uit cu interes după un gard de sârmă. Lucrurile făcute de om se lasă cucerite de atacul silențios al plantelor, timpul își pune amprenta peste tot. Iată niște baloturi de paie uitate de câțiva ani sub cerul liber. Crește pe ele iarba verde. Așa va crește iarba și pe mormântul tău. Îmi amintesc o expresie pe care am inventat-o mulți ani în urmă într-o zi de prohoade: flori albe pe morminte vechi.
Dar Dumbo ce știe?! Ce inconștient!

DE FAȚĂ CU AMERICA, CAM NESERIOȘI...

JOSEPH BIDEN LA CHIȘINĂU

Vizita vice-președintelui american la Chișinău de săptămâna trecută este un bun rezultat al politicii externe dusă de guvernul Filat și totodată un semn de mare speranță: Occidentul crede în noi și ne va ajuta să ne rezolvăm problemele, să ne împlinim năzuințele. Problemele țin de conflictul transnistrean, iar năzuințele sunt relansarea noastră economică, integrarea europeană a Republicii Moldova. Întâmpinat cu fastul și onorurile cuvenite, cu nelipsita pâine și sare oferită de băieți și fete în haine naționale, Joseph Biden a provocat un mini cutremur la Chișinău. Trei mii de polițiști mobilizați pentru asigurarea ordinii și securității, drumuri cârpite în grabă, capacele gurilor de canalizare sudate( ca să nu se ascundă acolo eventuali teroriști!), lunetiști pe acoperișuri, blocaje de circulație. Asta de fapt și înseamnă pentru un oraș să fie capitală. Înaltul oaspete s-a întâlnit cu prim-ministrul Filat, cu Președintele Parlamentului Lupu, a pronunțat o alocuțiune în scuarul Operei Naționale din Chișinău și a vizitat, desigur, celebrele beciuri de la Cricova.

Presa moldovenească a tratat vizita lui Joseph Biden foarte ne-unanim. Dacă „Europa Liberă”, de exemplu, a avut o atitudine obiectivă și echilibrată, apoi comuniștii de la „Moldova Suverană” au vorbit de ea cu maxim dispreț: „Exces de forţă, delir, isterie, înfumurare la nivel înalt, prostie, stîngăcie, complexe provinciale, manipulare, spălare de creiere, aere de stăpîn-regizor, linguşire, umilire şi, mai ales, lipsă de demnitate naţională – acesta e tabloul vizitei vicepreşedintelui american Joe Biden la Chişinău! După atîţi ani, l-am regăsit pe dictatorul român Nicolae Ceauşescu la Chişinău, metamorfozat în fel şi chip sau chipuri. În spiritul şi mentalitatea guvernanţilor liberal-democraţi! Practic, în ziua de 11.03.2011, Chişinăul a fost sub stare de asediu...” Și „Timpul” s-a lansat în niște atacuri foarte dure asupra alianței de guvernare, vinovată de ne-unire, de conflicte permanente care o subminează din ce în ce mai mult. C. Tănase publică articolul „Rânza și interesul național” în care scrie: „Ceea ce se întâmplă în ultimele săptămâni în Alianţă seamănă tot mai mult cu un teatru al absurdului. Practic în fiecare zi publicului i se servesc scene din zona grotescului. Trei bărbaţi în toată firea, pe care i-am crezut maturi, responsabili şi rezonabili, se atacă cu şi fără motiv, doar de dragul de a demonstra cine e mai tare în parcare. Ei nu pot comunica, se urăsc cu ură sfântă şi până la moarte. Şi nu ar fi de discutat nimic, dacă lucrurile nu ar evolua spre un deznodământ prost. Deznodământul poate fi de două feluri. Primul, alegeri anticipate. Şi al doilea - o nouă coaliţie, cu participarea comuniştilor. Ambele perspective sunt fatale pentru R. Moldova. Înţeleg oare acest lucru Lupu, Filat şi Ghimpu?” Și având în vedere anume ambițiile nemăsurate(„rânza”!) ale celor trei corifei ai politicii moldovenești, Constantin Cheianu scrie în articolul „În răspăr: Joe Biden, o vizită ratată”: „În ce hal suntem când vine Joe Biden la Chişnău!

Parcă ar trebui să trăim o stare de entuziasm, este un eveniment unic în istoria Moldovei, avem, în sfârşit, un motiv de mândrie naţională, al doilea om din lume ne vizitează mica noastră ţară! Este un moment de întâlnire cu istoria şi avem prilejul să demonstrăm că suntem capabili să ne ridicăm la înălţimea lui.

Cât tam-tam trebuia să se facă, ce amploare trebuiau să dobândească pregătirile pentru acest eveniment! După ce America ne-a arătat acest gest de susţinere, cât de explicită ar fi trebuit să fie satisfacţia noastră! Alianţa de la guvernare ar fi trebuit să dea dovadă de o exemplară coeziune. Pentru întreaga perioadă de pregătire şi desfăşurare a vizitei, cei trei urmau să dea la o parte neînţelegerile şi să-i vedem „ţinându-se de mâini”, vorbind la unison despre imensa semnificaţie şi marea oportunitate pe care le comportă vizita lui Biden.”

Din fericire, J. Biden nu a citit „Timpul” și nici „Moldova Suverană”, iar vizita s-a desfășurat în parametrii prevăzuți. După cum afirmă Marian Lupu în interviul acordat Valentinei Ursu de la „Europa Liberă”, la întâlnirea cu înaltul oaspete american au fost prezenți reprezentanții tuturor partidelor parlamentare, cu excepția partidului comuniștilor. Partea moldoveană a primit asigurările de susținere a demnitarului american în ceea ce privește integrarea europeană a țării și a exprimat dorința ca SUA să se implice mai energic în rezolvarea problemei transnistrene. Una din chestiunile importante discutate a fost anularea așa-zisului Amendament al lui Jekson-Venic, adoptat în SUA încă pe timpul războiului rece, ca o măsură restrictivă privind relațiile comerciale cu URSS. Republica Moldova încă se mai află sub incidența acestui amendament, anularea căruia ar putea să ofere un șir de oportunități noi comerțului cu Statele Unite.

Deci, în lumina acestui remarcabil eveniment, a ieșit foarte bine în evidență seriozitatea sau caracterul futil al jurnaliștilor și al publicațiilor.

LIRA ȘI PASTELE FĂINOASE

CÂNTECUL
Nu e nimic mai frumos decât cântecul,


Înălțându-se spre cer, vibrând de emoții,


Prin cântec se innobilează si pântecul


Si doar cântecul te scoate din ghearele morții.






Vreau să cânt cântece, poezie si proză,


Vreau să cânt pentru mine si să cânt pentru alții,


Vreau sa cânt trandafirul, laleaua, mimoza,


Vreau sa cânt caii și norii atât de înalții.






Vreau sa cânt despre cum cânt cântând


Sufletul acesta care să zboare aspiră,


Care vrea mereu să evadeze din rând


Cu un cântec tulburător rupt din liră.






Dacă nu ai cântat - ai murit, ai murit, ai murit,


Te-ai închis într-un scrin cu multiple lăcăți ruginite...


Dar tu azi ai cântat și în sus în șuvoi ai țâșnit!..


Dupa care-ai mâncat un ou fiert și cartoafe prăjite.

 
MACAROANE CU FRUCTE DE MARE

Aș fi putut să locuiesc în Moldova-nsorită


Încă 100 de ani, savurând răsărita prăjită!


Și tot n-aș fi ajuns pe culmea înaltă pe care


Se mănâncă macaroane cu fructe de mare.






De fapt nu e o culme, e Italia, Apusul -


Ignorat de bucătarul sovieticul rusul,


Care îmi turna în strachină cașa cu maslî':


Horoșaia cașa, îți place? Îhî...






Fructe de mare cu pătrunjel și roșii


N-au știut să gătească săracii strămoșii,


Căci rușii, întâlniți în '40 cu pâine și sare,


Au uitat să le-aducă în tancuri fructe de mare.






Fructe de mare exotice din Oceanul Pacific


O îndeamnă pe muza-mi să lucreze prolific.


Macaroane și raci în ulei de măsline,


Ananași, portocale. Și zici că nu-i bine?

Poezia pe care au învățat-o pe de rost toți elevii mei

tudor gheorghe: cântec pentru mama

PENTRU MAMA
de Virgil Carianopol



Tare necăjită ai fost, mamă,


Iarnă, vară, orice timp trecând,


Cât era de frig sau de căldură,


Tot desculță te-am văzut umblând.






N-ai purtat o haină mai ca lumea,


O scurteică veche doar aveai,


Dar și pe aceea totdeauna


Numai câteodată o-mbrăcai.






Ochii tăi ardeau ca două stele,


Le mai văd luminile și azi,


Boabe mari de lacrime ca roua


Le ștergeai cu mâna pe obraz.






Tot așa ai fost de când țin minte,


Pe picioare-ai mers la drum mereu,


Nici în car nu te suiai, de teamă


Boilor să nu le fie greu.

Ce păcat că n-ai trăit, măicuță,

C-ai plecat fără de timp în lut.

Ce pantofi ți-aș fi adus acuma,

Și ce haină azi ai fi avut!..

ȚARĂ-AVEM ȘI NOI SUB SOARE...

ȚARĂ-AVEM ȘI NOI SUB SOARE...

„Gazeta Basarabiei” este o publicație care apare în Italia datorită efortului a două inimoase moldovence: Olga Coptu și Jana Reniță. În ultimul număr al acestui ziar am citit articolul „Ucidem cuvântul Țară?!”, semnat de Eugenia Bulat, o poetă din Republica Moldova care se află de mai mulți ani la Veneția. Articolul dat încearcă să valideze strania idee că nu ar trebui în nici un caz să folosim cuvântul țară cu referință la Republica Moldova. Țară pentru noi ar trebui să fie doar Țara-Mamă România, din munții încărcați de molid ai căreia autoarea declară că a admirat cum respiră spre cer însuși Zeus. Articolul Eugeniei Bulat ia în derâdere Republica Moldova, considerând-o nici mai mult nici mai puțin o provincie schilodită, și amintește cum pe timpurile URSS exista o distincție formală dintre cuvântul țară și cuvântul republică.

Adevărat, în acea vreme cuvântul țară era utilizat pentru a denumi URSS-ul cel mare, cuvântul republică – pentru patria cea mică, Moldova, de exemplu. Atunci când Uniunea Sovietică s-a prăbușit, s-au rătăcit și cuvintele: unde este țara? Moldova nu mai este republică unională!.. Între timp Moldova s-a declarat țară. Dar o chema Republica Moldova. În această hilară situație, dat fiind faptul că românismul basarabean făcea pași de gigant, a apărut trend-ul de a zice țară României. „Am făcut o frumoasă călătorie în țară... Copiii noștri fac studii în țară” - ziceau snobii basarabeni. Mă rog, aveau tot dreptul și ar fi fost foarte frumos ca „țara mea de glorii, țara mea de dor” să aibă hotarul estic pe Nistru.

Numai că visul nu corespunde de regulă cu realitatea. Iar realitatea ne arată că Republica Moldova mai are de parcurs drumuri lungi și grele până a ajunge fie la unirea cu România, fie la integrarea europeană. Cu atât mai mult că reprezentanții clasei politice moldovenești, oricare ar fi culoarea lor politică, nu au de gând să renunțe la posturi și privilegii nici morți! Ca să nu umblăm prea departe, iată cuvintele celui mai „român” dintre oamenii noștri politici, Mihai Ghimpu, care a declarat pentru ziarul rusesc „Komsomolskaia pravda”: „Când noi vorbim despre limba română, nu trebuie să înţelegem că Moldova se va uni cu România. E un bluf. Unirea cu România nu va avea loc niciodată! În timpul ultimei vizite a lui Băsescu a devenit clar că noi niciodată nu vom fi în componenţa României. Moldova este un stat independent. Speculaţia privind unirea cu România trebuie pusă undeva mai departe, în sicriu. Astăzi trebuie să ne ocupăm de economie şi să punem punct acestor speculaţii.” ...Vedeți, doamnă Bulat? Președintele Băsescu i-a explicat domnului Ghimpu și domnul Ghimpu a înțeles și a spus-o rușilor și la toată lumea: Moldova este un stat independent. Opțiunea pentru statalitatea și independența noastră este majoritară în societatea moldovenească. Nouă, intelectualilor, acest lucru poate să ne placă sau să nu ne placă. Dar este un dat de fapt. Clasa politică și poporul vor independență! Iar Vox populi, vox dei! În fața acestei uniuni de granit dintre clasa politică și popor intelectualii unioniști, din păcate, nu sunt decât o slabă minoritate, care pare să vrea unirea din motive strict egoiste: așa cum această minoritate trăiește din vânzarea unor produse confecționate din cuvintele limbii române, unirea ar lărgi în mod considerabil piața de desfacere a muncii ei.

Dumneavoastră, stimată doamnă, faceți parte din această minoritate. Iar divagațiile pe care le semnați în „Gazeta Basarabiei” nu sunt decât un moft. Un moft de intelectual departe de popor, care tratează poporul cu dispreț. Și e ca și cum ai zice în ton cu boierul Moțoc: Măria ta, pune să deie cu tunurile în ei, că sânt niște proști. Și nu doresc Unirea. După opinia dumneavoastră, țara proștilor ăstora, Republica Moldova, nici nu merită să fie numită țară. Cuvântul țară e prea nobil ca să-l aplici unei creații așa de nătânge ca Republica Moldova. Ziceți-i republicuță, ziceți-i bantustan, dar nu țară! Cam asta intenționați să spuneți, nu-i așa?

Ei bine, cu toate că puțin îmi pasă și de vox populi, și de vox dei, fiind eu un liber cugetător, voi zice totuși că Republica Moldova nu merită cinismul cu care o tratați. E drept, țara noastră noastră nu are un scop divin în istorie, nu are de apărat o limbă, o cultură originală. Le apără foarte bine România, aceste comori. Suntem, după cum am și scris odată în ziarul „Il Foglio”, „un paese senza capo ne coda”, o țară fără un rost deosebit în lume, care satisface în primul rând dorința de putere a unei pături suprapuse.

Și totuși. Unicul lucru care ar putea să dea un sens clar țării Republica Moldova e că omului obișnuit, cetățeanului ordinar puțin îi pasă de rațiunile existenței statului în care trăiește. Nu-i pasă de gloria militară a strămoșilor! Nici de valorile inestimabile găzduite de muzee. Nici de puritatea limbii. Cetățeanul obișnuit nu e foarte receptiv la frumusețea piramidelor, la gloria nepieritoare a lui Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul. Uitați-vă cum o părăsesc egiptenii pe Nefertiti și cum se îndepărtează românii de Mănăstirea Putna! Cetățeanul obișnuit vrea să aibă un loc de muncă, o bucată de pâine pe masă, vrea pace, vrea să-și cultive florile în grădină și dragostea în patul conjugal; da, asta vrea. Și dacă un stat îi oferă cetățeanului său un minim de ordine și de bunăstare, atunci acest stat este bun chiar dacă nu are munți cu molizi prin care se plimbă Zeus. Poate fi Moldova un astfel de stat bun? Păi de ce nu? Iată, odioșii comuniști au fost înlăturați de la putere, lucrurile par să se îmbunătățească. Și nu face nimic dacă muzeele sunt încă goale, dacă laureații premiului Nobel întârzie să se nască, dacă Națiunea, adică acea inconfundabilă amprentă pe care o vezi pe chipul oricărui membru al națiunilor mai bătrâne, încă nu a apărut și pe chipul cetățeanului nostru. Cu timpul le vom avea pe toate.

Și apoi, nu vă pare că, exprimând acest magistral dispreț față de statul Republica Moldova, ați putea să vă atrageți inimiciția nu numai a așa-zișilor stataliști moldoveni, dar și a personalităților distincte ale diasporei, care, la ultimul congres al acesteia, au fost decorați cu înalte distincții ale statului Republica Moldova? Sunt sigur că Vitalie Ciobanu, Iurie Bojoncă, Olga Coptu și alți laureați ai acestor premii nu vor permite ca onoarea țării care i-a decorat să fie călcată în picioare. Au fost decorați ca să-și apere țara, dar nu să-i aplaude pe detractorii ei, nu-i așa?

Atunci când trenul unirii a plecat din gară nu ne rămâne decât să ne suflecăm mânecile și să ne apucăm de lucru. Suntem o provincie săracă și nenorocită?! Ba bine că nu! Suntem o țară independentă și suverană! Avem chiar și autonomia fiscală pe care aici în Italia o visează Liga Nordului și Bossi! Plouă peste noi împrumuturile marilor organisme financiare ale lumii! Plouă peste Moldova cu banii diasporei! Suntem un popor de bine de rău cult, nu analfabet, nu prizonier al unui fundamentalism religios păgubos, suntem un popor umblat prin lume, cu o vastă experiență. Și noi să ne lamentăm?! Rușine! E o rușine să ai independența și suveranitatea, care sunt darurile supreme pe care le poate avea un pământ, și să-ți bați joc de aceste daruri. E ca și cum ai recunoaște că nu ești în stare de nimic. Că nu te poți conduce pe tine însuți. Că ai dat faliment.

Independența țării noastre Republica Moldova este, mai mult decât o biruință a prezentului, o provocare a viitorului. Să dovedim că suntem în stare să rezolvăm marile noastre probleme, să creăm un stat european modern. Să facem așa ca nimeni să nu mai aibă crame ca ale noastre, livezi de meri, de nuci, de pruni ca ale noastre. Să vină turiștii în agroturismele noastre la vin și plăcinte, să creăm o industrie care să exporte în toată lumea produse moldovenești de excelență. Să ne învățăm a zâmbi deschis așa cum o fac italienii. Iată provocările Țării noastre Republica Moldova. Să le acceptăm. Și poate că într-o bună zi vine Zeus și la Chișinău.

DOAMNA BERCIOAIE

DOMNUL NICULUȚĂ ȘI DOAMNA BERCIOAIE
Sunt eroii unui catren copilăresc pe care mi-l spuse odată, într-o toamnă târzie, tata. Făceau parte din copilăria lui, de pe când era elev la școala românească din satul nostru Țahnăuți. Țin minte că era duminică, iar noi fierbeam rachiu. Buturugile de stejar ardeau frumos sub butoiul de fier, de la care pornea o țeavă de metal, lipită cu un amestec de tărâțe cu apă. Țeava cobora, transformându-se în alambic, într-un butoi de lemn plin cu apă rece, după care ieșea prin gaura cepului. Din țeavă curgea un firicel de rachiu. Din când în când tata gusta rachiul. „E încă bun”. După care arunca leaca rămasă pe fundul cănii în foc. Izbucneau flăcări
albastre. Gustam și eu rachiul. „E bun”.

Grăiam cu tata de una, de alta. Îl voi fi întrebat, cred, și de anii lui de școală, de cum era „la români”, pentru că eu știam numai cum era „la ruși”. Și cred că anume atunci mi-a spus tata acea poezioară, pe care ei, dracii de copchii, o inventaseră ca să-și bată joc de învățătorii lor. Ca să se mai răzbune pe aceștia, care îi mai și urecheau, îi mai puneau cu genunchii pe grăunțe în ungher, mă rog, după cum erau timpurile și oamenii. Poezioara era aceasta:

Domnul Niculuță
Are păr la .uță!
Doamna Bercioaie
Are și la .oaie!

Tata râdea când mi-o spunea. Eu râdeam când o ascultam. Și acum, după atâția ani, de fiecare dată când mi-o amintesc, îmi vine voia bună. Îmi pare pur și simplu genială. Și când te gândești că doamnei Bercioaie( o fi fost soția lui Bercescu) nici nu-i trecea prin gând cu ce atribute interesante o înzestraseră, în imaginația lor, iubiții ei elevi...

Tata nu mai este. Dar eu țin cu tot dinadinsul să las moștenire copiilor și nepoților mei această istorioară.