FRUMUSEȚI NEȚIPĂTOARE

FRUMUSEȚILE NEȚIPĂTOARE ALE PRIMĂVERII ROMANE
Am mers cu Dumbo în parc. Venea primăvara. Aerul era mai cald, mai plin de mirosuri vegetale. Pe Dumbo îl interesau însă alte mirosuri, cele lăsate pe iarbă și pe scoarța copacilor de reprezentanții speciei sale absurd-lătrătoare. Am admirat un covor de minunate margarete. Îmi păreau toate de genul feminin; m-am bucurat că nu se trucau și nu fâțâiau din fund ca să se pună în valoare.
Pe o alee am admirat pinii. Au crescut în liniște an de an. Au foșnit discret în bătaia vântului. Au răspândit în jur mirosuri delicate de rășină. Nu au luptat contra nimănui, nu au scris versuri proaste ca unii. Te ai în vedere pe tine? Nu. Apoi au murit, s-au uscat. Și a venit vremea să fie prăvăliți la pământ cu drujbele. Chiar și așa, privește cât sunt de maiestoși! Câtă forță și frumusețe respiră! Esența lor luminoasă, esența lor plăcut mirositoare iese în boabe mari, strălucitoare pe tăietură. Trec mâna pe fața lemnului, e o senzație plăcută.
Mă întorc pe altă cărare. Mă uit cu interes după un gard de sârmă. Lucrurile făcute de om se lasă cucerite de atacul silențios al plantelor, timpul își pune amprenta peste tot. Iată niște baloturi de paie uitate de câțiva ani sub cerul liber. Crește pe ele iarba verde. Așa va crește iarba și pe mormântul tău. Îmi amintesc o expresie pe care am inventat-o mulți ani în urmă într-o zi de prohoade: flori albe pe morminte vechi.
Dar Dumbo ce știe?! Ce inconștient!