DOAMNA BERCIOAIE

DOMNUL NICULUȚĂ ȘI DOAMNA BERCIOAIE
Sunt eroii unui catren copilăresc pe care mi-l spuse odată, într-o toamnă târzie, tata. Făceau parte din copilăria lui, de pe când era elev la școala românească din satul nostru Țahnăuți. Țin minte că era duminică, iar noi fierbeam rachiu. Buturugile de stejar ardeau frumos sub butoiul de fier, de la care pornea o țeavă de metal, lipită cu un amestec de tărâțe cu apă. Țeava cobora, transformându-se în alambic, într-un butoi de lemn plin cu apă rece, după care ieșea prin gaura cepului. Din țeavă curgea un firicel de rachiu. Din când în când tata gusta rachiul. „E încă bun”. După care arunca leaca rămasă pe fundul cănii în foc. Izbucneau flăcări
albastre. Gustam și eu rachiul. „E bun”.

Grăiam cu tata de una, de alta. Îl voi fi întrebat, cred, și de anii lui de școală, de cum era „la români”, pentru că eu știam numai cum era „la ruși”. Și cred că anume atunci mi-a spus tata acea poezioară, pe care ei, dracii de copchii, o inventaseră ca să-și bată joc de învățătorii lor. Ca să se mai răzbune pe aceștia, care îi mai și urecheau, îi mai puneau cu genunchii pe grăunțe în ungher, mă rog, după cum erau timpurile și oamenii. Poezioara era aceasta:

Domnul Niculuță
Are păr la .uță!
Doamna Bercioaie
Are și la .oaie!

Tata râdea când mi-o spunea. Eu râdeam când o ascultam. Și acum, după atâția ani, de fiecare dată când mi-o amintesc, îmi vine voia bună. Îmi pare pur și simplu genială. Și când te gândești că doamnei Bercioaie( o fi fost soția lui Bercescu) nici nu-i trecea prin gând cu ce atribute interesante o înzestraseră, în imaginația lor, iubiții ei elevi...

Tata nu mai este. Dar eu țin cu tot dinadinsul să las moștenire copiilor și nepoților mei această istorioară.