DESPRE NIȘTE „MAIDANEZI” DE TOT RESPECTUL

Kiev, Maidan Nezalejnosti

Europa noastră birocratizată, bântuită de euroscepticism, șomaj și nemulțumiri de tot felul a primit în zilele acestea de la Kiev o neașteptată declarație de dragoste. Nu a primit-o din partea unui popor mic și disperat care luptă cu sărăcia ca emigranții africani cu valurile mării mediterane. Declarația de dragoste vine de la poporul ucrainean, un popor mare, de 45 de milioane, care are și industrie, și agricultură, și resurse, un popor a cărui conducere trebuia să semneze la Vilnius acordul de asociere cu Uniunea Europeană, dar nu l-a semnat, șantajat fiind de Rusia. Declarația de dragoste, de fapt, este ascunsă în protestele care s-au declanșat în urma renunțării la asociere și care se petrec mai ales pe Maidan Nezalejnosti, adică Piața Independenței din Kiev. Maidanezi! Așa-mi vine să le zic protestatarilor de la Kiev. Dar niște „maidanezi” de tot respectul!

Rusofobia „contra naturii” a ucrainenilor

            Aceste proteste, puternice și nepotolite,  dovedesc că ucrainenii vor în Europa, că iubesc Europa. Dar să nu fim naivi și să nu ne imaginăm că e vorba despre un sentiment inefabil, o dragoste romantică pentru Viena, Paris și Roma. Să încercăm să vedem resorturile materiale ale acestui sentiment. Mai întâi de toate ar fi de spus că e un sentiment „contra naturii”, pentru că Ucraina, Rusia Chieveană, este mama poporului rusesc, patria mumă a statalității rusești. Anume Kievul a fost Roma rusească, orașul care a stat la începuturile istoriei rusești cu toate expansiunile sale ulterioare. Deci, dorința Ucrainei de a se rupe de Moscova ar fi o revoltă „genetică”  contra unei țări foarte înrudite, e ca și cum Lombardia s-ar rupe de Italia, iar Transilvania de România. Ce îi face pe ucraineni să se detașeze atât de hotărât de frații ruși de la răsărit?

Represii, „holodomor”, cruzime

Mai ales urâtele amintiri despre autocrația rusească, care îi lipsise pe ucraineni de drepturi naționale. Apoi marile dezastre din epoca sovietică. La început Moscova a oferit din plin drepturi naționale ucrainenilor, i-a promovat la posturi de conducere, a contribuit la dezvoltarea culturii lor naționale, cum a procedat de fapt cu toate popoarele neruse. Atunci însă când lui Stalin i s-a părut că ucrainenii au devenit prea puternici și independenți, a fost declanșată o campanie fără milă contra naționalismului, cultura ucraineană fiind practic decapitată. Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească, care făcea parte din Ucraina, a avut aceeași soartă: poeți și scriitori, activiști ai revoluției culturale, mulți români emigrați au fost împușcați; printre ei Nistor Cabac, Toader Malai, Petre Chioru, Mihai Andriescu. Ucraina, grânarul Imperiului Rus și al Uniunii Sovietice, a trebuit să treacă prin colectivizare. Și deoarece țăranul ucrainean nu prea dorea în colhoz, a fost silit prin mijloacele cele mai violente să predea toate produsele alimentare pe care le avea, uneori chiar și varza murată(!) și a trebuit să moară de foame. Mărturiile acelei foamete (holodomor) sunt teribile: zone întregi înconjurate de armată, echipe care confiscau totul, urmate de echipe care strângeau morții, canibalism, milioane de morți (se estimează o cifră de la 4 la 7 milioane). O mulțime din nenorociții colectivizării au încercat să fugă în România, unii au reușit, mulți alții au fost secerați de grănicerii sovietici cu mitralierele pe gheața Nistrului.

            Memoria colectivă a ucrainenilor scoate în ultima vreme din tainițe și multe amănunte legate de cel de-al doilea război mondial. Am privit un filmuleț în care se povestea ce se întâmpla în unele sate ucrainene în 1943, când erau eliberate de sub nemți. Echipele de mobilizare ale armatei roșii mergeau prin sate și îi „prindeau cu arcanul” pe toți bărbații, tineri și mai puțin tineri, fără să mai controleze dacă au vârsta respectivă ori sunt sănătoși. Unii erau îmbrăcați în uniforme, alții nu. Unii erau înarmați cu puști, altora li se punea în mână o bucată de cărămidă – neamțul va crede că e o grenadă și se va speria! -  și așa, neechipați, neînarmați, erau aruncați la atac asupra liniilor nemțești. Nu se puteau întoarce îndărăt, căci aveau ațintite în spate mitralierele batalioanelor de baraj ale NKVD-ului. Mureau cu miile în prima lor luptă, pentru a descoperi cu jertfa lor poziția gurilor de foc vrăjmașe, ori pentru a-i face pe nemți să-și consume munițiile, ori pur și simplu, cum chipurile s-ar fi exprimat mareșalul Jukov, pentru că „e mai bine ca acești ucraineni să moară aici, înecați în Nipru, decât să ne batem capul mai pe urmă ca să-i deportăm în Siberia!”… Unul din supraviețuitorii acestor masacre a propriului popor povestea despre o întâlnire cu veteranii germani ai războiului. Unul din foștii soldați ai vermachtului îi zise:

„ Noi vedeam cine ne atacă, vedeam fețele lor speriate de copii, unii din noi încercau să tragă la picioare, alții nu rezistau la acel măcel absurd și înnebuneau…”

Ucraina, o țară cu două inimi

            Deci, lipsa de omenie a statalității rusești a fost enormă, resentimentele ucrainenilor sunt explicabile, de aici și dragostea pentru Europa mai umanistă. Dar urmează să amintim că rusofobia ucrainenilor poate fi și exagerată. Sunt exaltați și făcuți eroi naționali măcelari ca Bandera și Șuhevici, care în numele națiunii ucrainene au colaborat cu naziștii și au masacrat mii de polonezi și evrei. Mai este un lucru important când vorbim de Ucraina: este o țară divizată din câteva puncte de vedere. Vestul este mai ucrainean, mai catolic, mai proeuropean, mai naționalist. Estul este mai rusesc, mai ortodox, mai prorusesc, mai cosmopolit. Nu vă pare că-i mai simpatic estul, care nu-l divinizează pe Bandera și Șuhevici? Vesticii se consideră europeni, pe ruși îi consideră aproape tătaro-mongoli. De fapt, tocmai naționalismul și rasismul anihilează spiritul european, prin urmare esticii s-ar putea să fie efectiv mai europeni.

            În concertul acesta al protestelor cred că este și un element care nu se prea vede: lupta cercurilor industrial-financiare care sunt legate mai mult de est cu cercurile care au interese și perspective în vest; anume capitaliștii cred că și vor avea un cuvânt greu de spus.

Femen - europene, eclatante

            Subsemnatului însă i-au plăcut mai ales protestele proeuropene ale fetelor de la Femen. Sunt de o îndrăzneală nemaipomenită. Stilul lor e perfect european. Gesturi fără echivoc. Le animă zeița libertății absolute. Au în ele ceva din „Originea lumii” a lui Gustave Courbet,  ceva din Salvador Dali, ceva din Andy Warhol. Dar ce-au făcut, mă rog? Păi, au luat portretele lui Ianucovici, le-au pus între picioare, au dat chiloțeii în jos și s-au pișat toate pe cel care a renunțat să semneze asocierea la Vilnius, în semn de maxim dispreț.

            Simpatici, ucrainenii ăștia, zău.