SANREMO

Festivalul de la Sanremo din anul acesta mi-a părut deosebit de frumos. Nu spun de fapt nimic original, l-a lăudat toată lumea. Fabio Fazio și Luciana Littizzetto au fost deosebit de inspirați, reușind să aducă pe scena de la Ariston și muzica clasică, și satira socială, și muzica ușoară cea mai diferită.  Dar mare mi-a fost frica că „Elio e le Storie tese”, ajunși în final împreună cu Modà și Marco Mengoni, vor lua premiul întâi al festivalului de la Sanremo. Recunosc că muzica lor nu mi-a plăcut, că mesajul lor, fie și democratic, și mai nu știu cum, nu l-am înțeles, după cum nu am înțeles nici genialitatea pe care alții ar fi întrezărit-o în falsele bărbii ale interpreților. Și deci, în timp ce juriul decidea învingătorul, mi se părea că mă aflu în vecinătatea unei catastrofe de proporții grandioase.

 Dacă Elio va lua premiul întâi, îmi ziceam, eu nu voi mai respecta această țară. Pentru că știu că absurditățile debitate de muzicanții ăștia nu plac de fapt nimănui. Dar toți le laudă ca pe hainele cele noi ale împăratului pentru ca nu cumva să fie bănuiți de ignoranță și prostie. Cum se poate să ai atâtea cântece frumoase și să premiezi niște șarlatani și niște saltimbanci? Cum? Păi foarte bine. Trebuie să-mi dau seama, îmi ziceam, că părerea mea despre Italia de multe ori e idealizată. Italia este și Berlusconi care urcă pe scenă și o întreabă pe doamna care-l întâlnește câte orgasme poate avea și la ce interval de timp, iar doamna îi zâmbește flatată de marea atenție care i se acordă, și tot Italia sunt needucații care stau pe scaune de unde nechează obraznic și aplaudă frenetic glumele porcoase ale Cavalerului.  Apoi Italia mai este și greu suportabila dulcegărie a două personaje care își schimbă, tot pe scena de la Ariston, bilețele de dragoste cu mesaje pentru spectatori.  Să-l mai adaug aici și pe Papa care-și dă demisia și voi avea tabloul complet al unei țări în derivă, fără cârmaci și fără busolă. Deci, s-ar putea ca Elio să învingă în această climă de profundă decadență… Aș fi acceptat, mă gândeam, să învingă și Modà. Dulcegi și ăștia, cu visurile lor ca animalele să vorbească, dar cel puțin nu decadenți…

 Atunci când Luciana Littizzetto a anunțat victoria lui Marco Mengoni, am simțit o bucurie acută și am bătut involuntar din palme! „Essenziale” mi-a plăcut mult, un cântec modern, nuanțat, complex, o gură de aer pentru mine, ca să suport Italia mai departe! Am felicitat deci Italia din toată inima, bucuros că a evitat cu înțelepciune o catastrofă de care ea probabil nici nu-și dădea seama.

 După care, cu permisiunea cititorului, voi reveni la berbecii noștri naționali, la catastrofele deloc imaginare ale Moldovei mele. După cum am scris în articolul „De ce ne temem de mistreți”, vânătoarea din Pădurea Domnească la care au participat mai mulți ștabi și la care vânătoare a fost împușcat tânărul Sorin Paciu, a însemnat pentru clasa politică moldovenească o catastrofă. Efectele acelei vânători continuă să apară. O serie de înalți funcționari a demisionat, a fost constrâns să se retragă și Vlad Plahotniuc, zis „Păpușarul”, care deținea funcția de prim-vicepreședinte al Parlamentului și care se zice că, fiind milionar, trăgea din umbră sforile politicii moldovenești. Dar demisia sa încă nu înseamnă că puterea reală nu i-ar aparține. În aceste condiții la orizont se profilează o criză de guvern și niște anticipate. Premierul Filat a declarat că partidul său iese din Acordul actual al alianței de guvernământ și cere semnarea unui alt acord. Ar fi frumos ca Filat să reformeze într-adevăr Alianța, care nu prea are alternative politice. Și să scape nu numai de Plahotniuc, dar și de primitivul algoritm, care presupune împărțirea de către partide a tuturor funcțiilor din stat, chiar și a celor mai mărunte, conform procentului de voturi luate în alegeri.

Într-un fel sau altul criza politică de la Chișinău va fi depășită. Nu se știe însă când și cum va fi depășită sărăcia și pustiirea care răvășesc satele moldovenești. Un italian din Moldova, Nicola Baldassari, a publicat pe facebook o istorie moldovenească înfiorătoare. E vorba despre o femeie care merge într-o dimineață la cimitir ca să viziteze un mormânt al unui apropiat. Dă acolo de o groapă deschisă, cu un sicriu scos afară. Mortul era alături, decapitat. Înspăimântată, femeia aleargă în sat și povestește sinistra întâmplare. S-a dovedit în continuare că mormântul și cadavrul au fost profanate pentru niște dinți de aur…

Sărăcia și foamea sunt urâte și amorale. Mai urâte decât orice cântec urât de la Sanremo. Mai amorale, mai obscene ca prostituția. Lupta cu sărăcia ar trebui să fie prima lozincă a tuturor politicienilor moldoveni. „Îmbogățiți-vă!”. Îndemnul acesta nu vizează doar buzunarul. A trăi decent înseamnă a nu fura cablurile de aramă de la căile ferate, a nu dezgropa cadavre ca să le scoți dinții, a nu întinde o mână cerșetoare în public. Dezrădăcinarea sărăciei e o problemă globală. Rezolvarea ei ar fi mai frumoasă ca un cântec, mai frumoasă ca „Essenziale”, mai frumoasă ca „Vai pensiero”.

 De dragul dezrădăcinării sărăciei aș fi în stare să mă jertfesc ascultând un concert întreg de „Elio e le Storie tese”. Cu consecința că s-ar putea să ajung ca să-mi placă.