Serghei Erlih îi îndeamnă pe rusofonii moldoveni să însușească limba și cultura română

            Demult așteptam ca rușii din Republica Moldova să ia o atitudine de bine de rău serioasă și responsabilă față de ceea ce se întâmplă în propria lor țară, față de istorie și față de limbă, față de legi și față de viitor. Din păcate, părea că rușii moldoveni nu mai au intelectuali ori că toți cei care mai rămăsese erau vânduți ideilor aberante ale comuniștilor. Cum așa, mă întrebam, poporul ăsta care a dat lumii atâtea nume celebre, care este atât de respectat în Apus, să fie oare redus la o lașă tăcere ori la niște ticăloase atitudini șovine? Din fericire, s-a găsit totuși un rus care a fărâmat clișeele și a scris niște lucruri demne de atenție. De fapt nu e chiar rus, e evreu, oricum însă este rusofon. E vorba despre Serghei Erlih, autorul unor articole răsunătoare pe site-ul enews.md. Care de fapt este și el emigrant și locuiește la Sankt-Petersburg.

            În articolul „Moldavskii rusofon”, adică „Rusofonul moldovean”, Erlih spune că, în virtutea condițiilor istorice ale Moldovei Sovietice, care rămăsese după 1944 doar cu țărănimea, fără intelectualitate, fără clasă muncitoare, omul rus se simțea ca englezul lui Kipling în India, un erou civilizator. Venise din Rusia ca să industrializeze și să culturalizeze un teritoriu aproape sălbatic. Desigur, acest colonizator nu avea nevoie ca să însușească limba și cultura „aborigenilor” moldoveni, drept care însuși Erlih mărturisește cu toată sinceritatea că în anii săi de școală era absolut convins că rusul față de moldovean reprezintă o rasă superioară. Și nu-i trecea prin cap că comparația sa șchioapătă. Pentru că el punea față în față elita poporului rusesc, inginerii de la fabricile militare de electronică, cu țăranii moldoveni care abia populaseră orașul. Iluziile mele s-au împrăștiat, zice Erlih, în timpul serviciului militar, atunci când m-am convins că inteligența practică a soldaților moldoveni, fii de țărani, era superioară de multe ori inteligenței soldaților care proveneau din cătunele pierdute ale Rusiei.

            Între timp, Moldova a crescut. Și actualmente avem de a face în orașele moldovenești cu o generație de tineri moldoveni culți, care vorbesc 3-4 limbi și nu mai au în comun cu strămoșii lor decât puține lucruri, printre care Erlih enumără viciul cumătrismului și un anumit snobism.

            Dar, pe cât s-au ridicat moldovenii, pe atât au decăzut reprezentanții fostei „rase superioare”, rușii. E drept că cei mai buni au plecat din Moldova ca urmare a conflictelor din anii 90, speriați de naționalismul local. Cei rămași însă, cu toate că și-au pierdut superioritatea, continuă să-i privească pe moldoveni ca și cum ar mai avea-o. Erlih le aduce rusofonilor câteva învinuiri grele. În primul rând rusofonii nu învață limba română, fapt care îi izolează de societate. Comunitatea rusească din Moldova e un fel de ghetto. În legătură cu această problemă Erlih amintește soarta evreilor din URSS; nimeni nu le dăduse acestora drepturi lingvistice deosebite, cu toate acestea numărul evreilor culți sau al evreilor care dețineau posturi importante era foarte mare – lucru care desigur nu s-ar fi întâmplat dacă aceștia nu ar fi învățat bine limba rusă. Apoi, rusofonii sunt în mare parte nostalgici ai timpurilor sovietice, când după părerea lor se trăia bine, uitând că Republica Moldovenească era special aprovizionată mai bine, din rațiuni propagandistice, Moldova era o vitrină către Apus, pe când Rusia însăși se bălăcea într-o sărăcie dezolantă – lucru pe care îl observau foarte bine rușii care veneau în Moldova din alte regiuni. Alte păcate ale rusofonilor moldoveni sunt simpatia față de Stalin și față de Putin, susținerea necondiționată a bisericii ruse și o românofobie irațională. 

            Într-un alt articol, răspunzând la criticile violente care i-au fost aduse din partea multor rusofoni, Erlih povestește cum s-a debarasat el însuși de complexul superiorității velicoruse. Cu vreo cinci ani în urmă luase un interviu de la scriitorul Vasile Ernu, cu care fusese coleg într-o școală din Chișinău. Îi plăcuse faptul că Ernu, devenit în România scriitor celebru, a mers împotriva tradiționalei rusofobii a românilor. Și iată că acest Ernu îi zice: „Eu nu-mi imaginez cum în Chișinău s-ar putea să nu se mai vorbească rusește. Acesta n-ar mai fi orașul copilăriei mele.” La aceste cuvinte ceva s-a mișcat în sufletul lui Erlih. Și „Născut în URSS” a lui Ernu a fost prima lui carte românească citită. Apoi a aflat că România i-a dat umanității pe Eliade, Cioran și Ionesco. Apoi l-a citit pe Lucian Boia și a înțeles că în Basarabia bântuie niște idei naționaliste care sunt considerate în România perimate. Apoi a răsfoit cu plăcere dex-ul românesc și a rămas uimit de bogăția limbii române. Apoi s-a interesat de cinemotografia românească modernă și a lăudat filmul lui Cristian Mungiu „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile”…

            Concluzia la care ajunge Erlih este aceea că într-un „stat etnocratic” precum Moldova elita nu are niciun interes ca să-și împartă puterea cu rusofonii. Prin urmare aceștia trebuie să conteze pe forțele proprii și să se integreze, dacă vor să conteze ceva în societatea moldovenească.

            Ceea ce a spus Serghei Erlih este fără îndoială important. I s-a reproșat că de multe ori moldovenii înșiși nu știu ce limbă vorbesc și în ce entitate urmează să se integreze, că moldovenii înșiși nu-și vorbesc bine limba, că Moldova nu este atractivă și că în loc să pierzi vremea pentru a te integra în Moldova, mai bine te integrezi în Franța ori Canada ori Rusia ca însuși Erlih; că nici România nu mai este atât de atractivă. Mă rog, o fi având dreptate și cei cu reproșurile. Între timp, scriitorii moldoveni l-au propus la premiul Nobel pe scriitorul de origine basarabeană Paul Goma. Oare s-au sfătuit și cu rușii? Oare s-au sfătuit și cu evreii?