I-a sictirit pe politicieni de le-a mers colbul!

M-am bucurat foarte mult de rezultatul alegerilor italiene.  Berlusconi, care era dat drept mort, aproape că a învins. Bersani, care era dat drept învingător, aproape că a pierdut. Grillo, ținta preferată în care au lovit cu tot disprețul politicienii de rasă,  a devenit eroul absolut al alegerilor, iar Bersani a ajuns să-i ceară prietenia și să-i suporte cu capul plecat batjocura. Monti, salvatorul Italiei, a fost umilit cu câteva jalnice voturi și aproape că redus la tăcere. Și deci, după cum spunea și Sorin Cehan pe paginile „Gazetei Românești”, „rezultatul alegerilor a făcut o breșă atât de mare în zidurile politicii, încât i se văd mațele.” Se vorbește de o coaliție monstruoasă și contra naturii dintre Bersani și Berlusconi. Se vorbește despre iminența unor catastrofale alegeri repetate. Despre efecte distrugătoare asupra întregii Uniuni Europene. Ooo!.. Și atunci care ar fi motivul bucuriei mele? Oare bucuria mea nu e antipolitică? Nu e bucuria nebunilor?

Cred că nu. Pentru că eu mă bucur pentru neamul meu. Alegerile italiene au arătat că nu suntem noi, românii și moldovenii, chiar cei mai proști și mai iresponsabili de pe planetă, mai sunt iaca și alții. Moldovenii îl votaseră pe comunistul Voronin pentru că acela distribuise gratis cârnaț și votcă. Și italienii ce-au făcut, drăguții de ei? L-au votat pe Berlusconi pentru că le-a promis restituirea impozitului pe imobil! Deci, pot fi „mândru” ca tot românul de țara lui, de tradiții și obiceiuri – toate perfect în linie cu cultura celorlalte popoare din „geanta” latină!

Redevenind însă serios, trebuie să recunosc că aceste alegeri m-au uimit. Au fost pentru mine un spectacol fascinant. Aveam tot respectul pentru Mario Monti; atunci când Berlusconi i-a propus să se așeze în fruntea oștilor sale și să le conducă în luptă – credeam că Monti ar putea-o face. Ar fi înlăturat Lega, ar fi dat un lustru de noblețe și de corectețe europeană partidului de buzunar al lui Berlusconi. Dar Monti a înțeles corect că treaba asta nu e posibilă. Sigur, mă așteptam să nu câștige mare lucru alături de Fini și Casini. Și mă așteptam ca Bersani să aibă o majoritate fără ca să învingă. Caricaturile cu protagoniștii alegerilor din „Corriere della Sera”, ale lui Giannelli, m-au făcut să râd în hohote. L-am admirat pe acel dandy spilcuit de Oscar Giannino, inteligent, cu vervă de jurnalist, cu ambiții, orator înflăcărat – ar fi putut să zboare hăt departe, dacă nu se dezumfla ca un balon spart din cauza unor minciuni! Și ce minciuni!  Înțeleg că i-ar fi priit să fie considerat absolvent al unei universități prestigioase, dar să se laude de a fi cântat la „Zecchino d’oro”, asta la ce-i folosea?! Că doar nu se candida pentru Sanremo. Un personaj foarte italian, acest Giannino, am petrecut pe cinste cu întâmplarea lui. Grillo nu mi-a plăcut, mi-a părut  fascistoid și anarhic. Că a câștigat atâtea voturi, în timpurile astea grele, nu mă miră deloc.

 Ceea ce mă miră și mă dezamăgește însă e succesul nebun al lui Berlusconi.

   

 Ca să vezi. El, Berlusconi și guvernul său, aduc țara pe buza prăpastiei, fiind nevoie de un guvern tehnic care să opereze măsuri dure pentru a o salva. El, Berlusconi, votează guvernul tehnic cu amândouă mâinile, după care, atunci când deja pericolul a trecut, îl constrânge să iasă din joc și provoacă alegerile anticipate. Și se aruncă în campania electorală promițând marea și sarea. Ei bine, întrebarea mea e aceasta. Este oare serios poporul care îl votează pe acest scamator? Este oare credibil poporul ce votează un partid care e nimic fără Berlusconi și care e aservit lui Berlusconi pentru că lucrează pentru a-l scoate pe Berlusconi, carismaticul de el, din multele sale belele judiciare?..  Dacă poporul italian din 2013 ia de bune giumbușlucurile lui Silvio, atunci diagnoza sa poate fi gravă de tot: mărginire intelectuală, marasm bătrânesc, decadență. Lucruri de speriat, mă tem și să le scriu. Norocul nostru că diagnoza asta e contrazisă de efervescența altor fenomene.

Și am ajuns din nou la Grillo. Omul, trebuie să recunoaștem, e pur și simplu genial. A călărit pe unda nemulțumirii populare stârnite de criză. I-a sictirit pe politicieni de le-a mers colbul. I-a trimis la origini prin piețele pline de lume și pe tot internetul. O meritau. Casta asta care a lăsat să fie ucis Aldo Moro ca un câine, care a colaborat cu mafia, care a corupt și furat ca-n codru din buzunarul săracilor, casta asta da, merita o pedeapsă exemplară. Și pedeapsa a venit. A fost o aleasă plăcere să aud cum Grillo îi zice lui Bersani că e un mort ce vorbește și că refuză orice posibilă alianță. Ori cum Berlusconi devine brusc „responsabil” și propune, tremurând pentru pielea lui, un „governissimo” cu Bersani. Nu!  „Politicieni! Predați-vă! V-am încercuit, n-aveți nicio scăpare!” Ha, fără șagă, lucrurile acestea mi se par întâmplări rare, nemaipomenite și de o frumusețe sublimă!

Ar fi frumos ca și ideologia grillistă să fie sublimă. Dar se pare că, pe lângă unele idei raționale, Grillo e contra oricărui progres. Nu TAV, nu incineratoare pentru gunoi, mai puțină energie, mai puține ore de muncă, mai mult asistențialism de stat. Poate că și are dreptate în unele privințe. Pentru că în celelalte filosofia lui Grillo e o bufonadă. Oricum, meritul său e acela de a-i trezi pe morți și a-i face să vorbească.

 Abia aștept să văd ce va urma.