CONDAMNAREA COMUNISMULUI ÎN REPUBLICA MOLDOVA (văzută prin prisma experienței mele italiene)

În Europa Apuseană comuniștii au apărat interesele oamenilor muncii

În Europa nu mai uimești pe nimeni prin condamnarea totalitarismului comunist. Comunismul ca ideologie și comunismul ca expreriență socială și-au dovedit demult ineficiența. Peste tot în lume, acolo unde a fost făcută încercarea de a realiza în practică marxism-leninismul, au înflorit dictaturi și crime. Totuși, se face o anumită distincție dintre marxismul care a fost o teorie științifică, multe din postulatele căreia rămân în picioare și azi, și leninismul care, bazându-se pe o filozofie, a instaurat o dictatură feroce. Marx deci este într-un fel anume iertat, Lenin și Stalin – nu. Indiferent însă de erorile marxism-leninismului, se consideră că partidele comuniste europene s-au numit comuniste, au fluturat drapelele cu secera și ciocanul, au manifestat o strânsă solidaritate cu Uniunea Sovietică pornind de la logica lor de partide ale stângii. Nu era posibil să nu se încadreze în confruntarea mondială a celor două sisteme sociale antagoniste. Atunci însă când echilibrele mondiale s-au schimbat, partidele comuniste europene au renunțat la ideile revoluției proletare armate și ale dictaturii proletariatului, au acceptat jocul democratic în calitate de mijloc principal prin care se realizează obiectivele de partid, renunțând în sfârșit și la denumirea de partide comuniste. Liderii de partid, comuniștii de rând și-au recunoscut greșelile, și-au făcut procese de conștiință, dar lupta lor pentru apărarea intereselor clasei muncitoare și a tuturor truditorilor a rămas să fie o pagină glorioasă a istoriei, pe care nu o neagă decât ignoranții și răuvoitorii.

În ce constă ridicolul condamnării sistemului comunist din RSSM

Din punct de vedere economic, avem de față situația când o democrație extrem de slabă, care în 20 de ani a produs o descreștere economică înspăimântătoare, condamnă un regim totalitar care într-un termen istoric scurt a creat într-un ținut agrar înapoiat o agricultură și o industrie respectabile. Din punct de vedere moral, condamnarea de către parlament, la 26 iulie 2012, a regimului comunist dintr-o țară care nu mai există nu are sens, cu atât mai mult că însuși partidul comunist al URSS a condamnat stalinismul, lipsa de transparență și lipsa de pluralism politic. Iar din punct de vedere a situației politice interne din Republica Moldova condamnarea comunismului și interzicerea simbolurilor comuniste sunt doar un mijloc necinstit de luptă contra actualului Partid al Comuniștilor, o manevră de abatere a atenției opiniei publice de la adevăratele probleme ale țării. Opinioniști serioși ca Vsevolod Cernei, Ion Țurcanu, Petru Lucinschi și alții au condamnat jalnica mascaradă a Alianței. Din contra, adepții duri și puri ai anticomunismului intransigent au aplaudat Parlamentul și au cerut și o lustrație imediată, asta după părerea lor fiind poate fericita modalitate de a împăca societatea moldovenească, și așa divizată prăpăstios după principii etnice, politice și sociale. Nicolae Dabija a cerut chiar punerea în afara legii a Partidului Comuniștilor. Culmea ridicolului însă îmi pare ideea provocatoare că această condamnare i-ar fi fost cerută Moldovei de Uniunea Europeană, cum a fost în cazul Legii Antidiscriminare. Mă întreb cum ar putea Europa să ceară așa ceva, când în statele Uniunii partidele comuniste funcționează legal, iar secera și ciocanul își fac liniștite treaba mai departe. Abaterea de la regulă ar fi unele foste țări socialiste, bolnave de aceeași intransigență anticomunistă.

Laudă pluralismului politic italian

Înainte de a aborda tema politicii, aș vrea să vorbesc puțin despre Italia în genere. Dar nu despre Italia marilor opere de artă, a antichităților, a bucatelor sau a modei. Aș vrea să vorbesc mai degrabă despre Italia celor săraci și obidiți. Puțin timp după venirea mea în Italia, soția m-a prezentat unei prietene de ale sale din satul în care lucrase mai înainte, o italiancă în vârstă, o femeie bună care o ajutase foarte mult. Ei bine, de la o vorbă la alta, această femeie a început să se plângă că viața devine tot mai scumpă și mai grea, că bogații guvernează țara gândindu-se doar la propriile foloase, pe când omul de rând devine tot mai sărac și mai sărac. Și eu, neavând ce face, mai în glumă, mai în serios, i-am replicat că așa e în lumea liberă, trebuie toți să lupte pentru un loc sub soare, și că e mai bine așa decât în țările comuniste unde bogații au fost puși la zid... Am văzut cum pe fața femeii a trecut o umbră. Soția s-a răstit la mine supărată. Am înțeles mai pe urmă că liberalismul meu primitiv și anticomunist adus de acasă din Moldova nu prea are trecere aici, unde sărăcia a avut viză permanentă de reședință și unde comuniștii au depus mari eforturi ca s-o alunge. Ulterior, am avut prilejul să intru în casele unor comuniști italieni, oameni culți și rafinați, care m-au convins că comunismul european e foarte diferit de cel sovietic.

Așadar, Italia a fost până nu demult o țară săracă, din care au emigrat multe milioane de oameni. Unitatea Italiei a fost realizată în jumătatea a doua a secolului 19 prin război fratricid, cu toate că unioniști au existat în toate colțurile țării. De multe ori omul de jos a fost călcat în picioare și batjocorit. Violențele regimentelor piemonteze care au făcut Unirea în Calabria și Sicilia au fost nenumărate. Iar în primul război mondial tot cei săraci au trebuit să plătească grosul tributului de sânge și suferințe. Atunci când primul război mondial se termină, izbucnesc și în Italia, ca în toată Europa, contradicțiile dintre muncă și capital. Mulțimi nenumărate de muncitori și țărani își cer drepturile cu curajul acelora care au știut ceva mai înainte să înfrunte moartea în tranșee. Clasele de mijloc, marea burghezie îmbogățită în război, văzându-și amenințată situația, se bazează tot pe curajul celor care făcuseră războiul. Și astfel, finanțați din gros de capitaliști, susținuți de omul de mijloc, vin la putere în Italia fasciștii, cămășile negre, Mussolini. Parlamentul este trimis acasă, intelectualii sunt siliți să depună un jurământ de fidelitate regimului (au refuzat să-l semneze foarte puțini), celor care se opun li se fac cunoscute beneficiile uleiului de ricin sau plăcerile exilului. Dar fascismul nu înseamnă numai violențe, era prin definiție un regim populist, avea nevoie de adularea maselor, trebuia deci să facă ceva și pentru mase. Sunt deci asanate mari teritorii înmlăștinite care erau focare de malarie. Sunt împroprietăriți pe aceste teritorii țărani fără pământ din Nord. Sunt construite căi ferate și autostrăzi, tabere de odihnă pentru copii, cartiere noi pentru sărăcime. Se face o colonizare de proporții în Libia. Italo Balbo survolează cu o escadrilă de avioane Atlanticul și este întâlnit în mod triumfal în America. Umberto Nobile explorează Polul Nord cu dirijabilul „Italia”. E în plin avânt o epocă fascinantă, cu părți bune și părți rele, totalitaristă, da, dar totalitarismul atunci era o experiență nouă și încă nu-l condamnase niciun tribunal internațional.

Casa Regală a Italiei, care avea în subordine o armată loială și trupele de carabinieri, ar fi putut în orice moment să pună capăt regimului fascist al lui Mussolini. Dar n-a făcut-o. Steaua fascismului a început să apună după războiul costisitor în Etiopia. Apoi Mussolini s-a compromis prin adoptarea legilor rasiale în stil nazist din 1938. Aventurile militare de partea lui Hitler în Grecia, Franța și Rusia l-au doborât definitiv.

Femei tunse chilug ca pedeapsă pentru că au colaborat cu fasciștii

În 1943 Italia iese din război și trupele germane, sprijinite de fasciștii din Republica de la Salò, din nordul Italiei, ocupă țara. Din sud înaintează forțele aliate, aviația anglo-americană bombardează orașele italiene. Se începe o confruntare care va fi numită de unii Rezistență, de alții război civil. Istoricii vor deosebi mai apoi mai multe componente ale acestui război. Una era războiul patriotic contra ocupantului german, alta era războiul civil propriu-zis al italienilor antifasciști contra italienilor fasciști, iar a treia componentă era lupta maselor de jos contra claselor superioare, care era condusă în mare parte de comuniști. La sfârsitul războiului, în 1945, izbucnesc răfuielile cu învinșii. Execuții sumare, arestări și lagăre, soții și fiice ale fasciștilor sau femei care au colaborat cu regimul pentru o bucată de pâine – ucise, bătute, tunse chilug și purtate cu inscripții la gât prin public. Lustrația aceasta populară a fost oprită cu măsuri guvernative. Iar până la urmă, după proclamarea Republicii în 1946, s-a mers la o amnistie generală. În cazul unor personalități notorii ori a unor specialiști buni, s-a închis un ochi, ori chiar doi. Iar luptei de clasă i s-a dat încetul cu încetul un aspect civilizat, în cadrul competiției democratice, cu toate că în situația tulbure de după război ar fi fost suficientă o chemare la luptă a tovarășului Togliatti, proaspăt venit de la Moscova, ca să izbucnească infernul. Spre onoarea lui, Togliatti nu a fost războinic. Chiar și atunci când a fost rănit grav într-un atentat, nu a cerut răzbunare. Togliatti, atunci când partidul comunist italian a ieșit din clandestinitate, a permis ca să se înscrie în partid chiar și foștii fasciști, pentru că știa că cei care s-au născut în epoca fascistă nu puteau să fie decât fasciști, iar amnistia a fost promovată anume de dânsul, în calitatea de ministru al justiției pe care o avea. Îmi pare că am avea și noi moldovenii multe de învățat de la Palmiro Togliatti.

Astăzi Italia este o arenă politică foarte deschisă. Trecutul nu este anulat, nu este interzis, trezește întruna discuții, dar nu i se dă o importanță în sine. Fostul comunist Giorgio Napolitano este Președintele Republicii. Fostul fascist Gianfranco Fini este Președintele Camerei Deputaților. Fostul huligan fascist Gianni Allemanno este primar al Romei. Oamenii încearcă să rezolve problemele prezentului și sunt judecați în primul rând după asta, nu după ce au fost cândva. Viața socială care pulsează aici este foarte vivace, există tot timpul și niște extreme dureroase. Mafia a fost tot timpul prezentă și încă nu a fost învinsă. Despre terorismul din epoca brigăzilor roșii, despre îngrozitoarele atentate de atunci, despre răpirea și ucuderea lui Aldo Moro încă se mai vorbește cu multă durere. Pe pereții Romei vezi deseori inscripții antifasciste sau anticomuniste, vezi svastica, steaua cu cinci colțuri, secera și ciocanul.

În loc de concluzie

Nu vreau să dau Italia ca exemplu de perfecțiune, căci or fi țări mai ordonate, mai tolerante și mai bogate în lume, dar un exemplu de diversitate, de libertate și de umanism cred că Italia este.

Și de aici, din Cetatea Eternă a Romei, vreau să vă spun că stâlpii infamiei, distrugerea violentă a monumentelor trecutului, arderea cărților, interzicerea partidelor și simbolurilor, lustrațiile și alte piese din același repertoriu îmi par anacronice și ridicole. 

MINISTERUL DIASPOREI

 AM EU SINGUR GRIJĂ DE MINE!

Secretara Ministerului

Dorin Dușciac, un emigrant moldovean din Franța, și alți câțiva confrați de emigrație promovează de la un timp, cu multă tenacitate, ideea unui Minister al Diasporei. Care, în numele Țării Moldovei, ar avea o grijă părintească de fiii ei rătăciți prin lume, i-ar ajuta să-și păstreze scumpa identitate națională, ar urmări ce fac copiii lor abandonați care și pe unde și i-ar povățui mai ales cum să-și cheltuiască banii.

E o idee frumoasă. Numai că mă enervează cumplit!

Îmi cer din start iertare că încep să vorbesc cam răstit.

De identitatea mea culturală și lingvistică, de mine însumi, de familia mea, de rudele mele din Moldova, de banii mei – am grijă eu singur. Nu am nevoie de grija părintească a Ministerului Diasporei. Nu suport ca eu să muncesc în sudoarea frunții în străinătate, iar Ministerul Diasporei și funcționarii lui să aibă grijă de mine de la Chișinău. Nu suport ca eu să muncesc în frig, iar ei să-și încălzească fundurile pe caloriferele fierbinți în cabinetele Ministerului Diasporei. Nu suport ca eu să muncesc sub soarele lunii iulie, iar ei să facă planuri privitoare la mine în cabinetele cu aer condiționat ale Ministerului Diasporei. Nu vreau ca Ministrul Diasporei și funcționarii Ministerului Diasporei să fie plătiți, pentru că au grijă de mine, 8 ore pe zi, 26 de zile pe lună, 12 luni pe an. Nu vreau!

Am eu singur grijă de mine! 


(Vezi și: http://diaspora.moldova.org/news/un-minister-al-diasporei-nu-am-eu-singur-grij-de-mine-opinie-232069-rom.html?fb_action_ids=480391775304858&fb_action_types=og.likes&fb_source=timeline_og&action_object_map=%7B%22480391775304858%22%3A10151063845679449%7D&action_type_map=%7B%22480391775304858%22%3A%22og.likes%22%7D&action_ref_map )

DESPRE CONDAMNAREA COMUNISMULUI, CU DOZA JUSTĂ DE IRONIE

BIFAREA MIMĂRII
de Vsevolod Ciornei

Condamnarea de către parlament a crimelor comunismului şi interzicerea simbolului unităţii dintre muncitori şi ţărani este aclamată şi spumos, şi extatic de lumea bună cultivatoare de snobism politic anticomunist şi antisovietic.  Cică e o lege istorică, un Rubicon care ne va detaşa de un trecut sumbru şi sîngeros şi ne va lansa pe orbita occidentalizării civilizatoare. De fapt, e un fel de ventuză pe proteză, un teatru de doi bani jucat de foştii cetăţeni sovietici loiali, de foşti comunişti cu carierele întrerupte de colapsul Uniunii Sovietice şi al socialismului dezvoltat.  Un teatru jucat în faţa unui public naiv, constituit din cei care s-au născut după independenţă, fie că au trăit într-o Uniune Sovietică limitată la creşă şi groapa cu nisip din curte.  Ăştia papă bine poveştile despre un fel de infern terestru în care au trăit nişte neni cărunţi care au reuşit să devină, sub un regim de cruntă ocupaţie, jurişti, economişti, istorici, scriitori, savanţi etc.  Condamnarea unui stat care a dispărut nu are nici o utilitate practică în afara manipulării cu scopuri electorale a unui tineret care încă mai crede că tot ce zboară se mănîncă. Şi poate şi bifarea în faţa unui Occident care încurajează limitarea sferei de influenţă a Rusiei şi consideră că trucurile astea cu condamnarea unei construcţii deja inexistente ar contribui la strîmtorarea geopolitică a ruşilor.

În rest, inutilitatea crasă a acestei condamnări nu e remarcată doar de cei care nu vor s-o remarce. Şi comunismul, şi Uniunea Sovietică s-au autocondamnat prin dispariţie. Iar înainte de asta, PCUS şi-a condamnat propriile abuzuri şi crime pe care acum le condamnă şi legislativul moldovean. În plus, deşi se fac paralele cu procesul de la Nurnberg şi condamnarea nazismului, în Moldova comunismul a comis crime fără a se folosi de comunişti. După ce avem corupţie fără corupţi şi luptăm cu înverşunare şi fără eficienţă cu ea, am condamnat un regim ca şi cum am fi condamnat furtuna care a rupt copaci şi a dărîmat acoperişuri.

Se pare că , totuşi, acţiunea de condamnare a comunismului începe a se plia pe o traiectorie de bumerang. Practic, toţi comentatorii au întrebat neretoric de ce condamnarea regimului nu a fost însoţită de o lege a lustraţiei, care să clarifice şi să comunice cine şi ce a făcut pe timpul respectivului regim. Şi se mai pare că Partidul Comuniştilor, supărat că i s-au luat jucăriile electorale de pe steag, pregăteşte un proiect de lege a lustraţiei.

În cazul în care aceasta va fi adoptată şi aplicată corect (pentru că avem destul de multe legi bune care zac pe hîrtie doar ca adunături de litere), societatea şi opinia publică ar avea parte de multe revelaţii şi răsturnări de situaţii. Lumea ar putea să renunţe la serialele TV, atît de captivante schimbări la faţă şi descoperiri de schelete în dulapuri ne-ar furniza realitatea. Tocmai de aceea aş presupune că se vor face tîrguri şi negocieri pentru ca legea lustraţiei să fie la fel de superficială şi inutilă ca şi condamnarea trecutului de către descendenţii din acel trecut…

Am remarcat o atitudine ciudată manifestată de unii tineri anticomunişti moldoveni. Date fiind demascările şi dezvăluirile despre deportări, mulţi juni au început a-şi aminti cu indignare şi jale de bunicii şi străbunicii duşi în Siberia de către regimul comunist. Cum vor reacţiona ei cînd vor afla  despre părinţii şi bunicii care erau şefi şi membri de partid pe vremea respectivului regim? Tot cu indignare, revoltă şi ură? N-aş vrea ca legea lustraţiei să nască pavlici morozovi pe invers. Aş vrea doar ca oamenii să înţeleagă că istoria e cu mult mai complexă decît o prezintă politicienii.

Au ruşii o vorbă: nu e dăunător să vrei. Dar e cam degeaba.
(http://saptamina.md/pub/2012/07/bifarea-mimarii.html)

LUPII TINERI ȘI MAESTRUL

În articolul „Maestrul și Cristalul” ( http://cojocari.ro/2012/07/maestrul-si-cristalul/) Vitalie Cojocari, un june jurnalist, îi face o plecăciune adâncă lui Constantin Tănase de la „Timpul”. Constantin Tănase ar fi un Maestru, ar fi un brand.

O fi, nu zic. Dar ziarul său nu știu ce e. „Timpul” nu-mi pare nici de dreapta, cum e de exemplu Revista 22, nici de stânga, cum e CriticAtac. Nu știi cu cine stă, cu masele de jos, sărăcite de un capitalism sălbatic, ori cu oligarhii de sus, îmbogățiți în mod obscen. În comparație cu ziarele și revistele pe care le citesc în Italia, „La Repubblica” de exemplu, care e de stânga, sau „Panorama”, care e de dreapta, „Timpul” e o fițuică mizerabilă, sub nivelul chiar al ziarelor distribuite gratis prin metro sau baruri. Nu găsești în el ideologie serioasă. Nici cultură. Doar ironii, zeflemele, atacuri la persoană. Sau naționalism ieftin. Sau pagini de calendar creștin-ortodox. Un stil infect. Poți să nu fii de acord cu „Săptămîna”, dar revista lui Viorel Mihail are mult mai mult stil.

Cel ce dă tonul la „Timpul” e Constantin Tănase.

Tănase e maestrul moldovenilor frustrați de propria neputință. E suficient ca Maestrul să facă vreo remarcă antirusească gratuită, că este imediat aplaudat de naționaliștii de paie pro-România. Dar Maestrul e antirus doar în măsura neputinței de a crea o țară curată și ordonată, cu o limbă română oficială care să funcționeze efectiv. Și e anticlerical doar în măsura în care este antirus, căci în rest promovează o ortodoxie românească călduță. Și e unionist doar în sensul că vede Unirea ca pe un vis frumos. Și îi place statalitatea moldovenească doar până la Nistru, căci Transnistria îl înfricoșează, și pe bună dreptate. 

Tănase e un moldovean get-beget. E simpatic uneori, are dreptate uneori. E o parte importantă a jurnalisticii moldovenești, da. Dar lupii tineri ai jurnalisticii noastre nu cred că trebuie să și-l ia de model și de mentor.

TRAIAN BĂSESCU ȘI UNIREA

La început a fost Eminescu care a cântat românii de la Nistru pân-la Tisa. Apoi Tudor Gheorghe care le-a strigat lui Gheorghe și lui Ion să se ridice. Apoi a venit simpaticul Dan Bitman care le-a înnebunit pe fetele mele dăruindu-le un inel, mare cât inima lui. Apoi fu o vreme când nu mai avu loc nimic deosebit. Ba chiar părea că sunt în curs niște mari dezamăgiri. Într-un târziu însă a debarcat la Președinția României Traian Băsescu. Și lucrurile au luat o altă turnură. Basarabia s-a simțit pe neașteptate mângâiată de vântul răcoritor al speranței.

Traian Băsescu a fost văzut de basarabeni ca un om aspru, dar drept. Nu avea stofa de politician bizantin a lui Iliescu. Nici alura de profesor a lui Constantinescu. Era omul dintr-o bucată care spune adevărul verde-n ochi și rupe mâța-n două. Mai bea câte-un pahar, mai făcea câte-o gafă cu trecerea Prutului în 1941. Mai confunda Cahulul cu Cabulul. Basarabenii au râs de glumele lui și i-au iertat greșelile. Pentru că au văzut în Băsescu eroul care, prin acordarea cetățeniei române, îi eliberează de după cortina de fier a izolării. Da, aveți dreptate, cortina de fier ținea de sistemul socialist. Dar oare regimul de vize care nu se dau nu este tot o cortină de fier, de astă dată ridicată de Occident?

Într-adevăr, legea despre redobândirea cetățeniei române, în vigoare încă din 1991, până la Băsescu a funcționat slab. Puteai aștepta rezolvarea dosarului 4, 5 sau chiar 6 ani! Prin simplificarea procedurii de redobândire a cetățeniei române, prin stabilirea termenului de 6 luni în care autoritățile sunt obligate să soluționeze dosarul, cetățenii Moldovei au primit un cadou neprețuit. Tot pe timpul lui Băsescu bursele și ajutoarele pentru Moldova au crescut constant. Iar Președintele României a sfidat în permanență conducerea comunistă a Republicii Moldova. A fost acuzat că-și bagă nasul în oala vecinului și i s-a sugerat să-și vadă de ale lui, dar el a jucat dur. Și deci, indiferent de rezultatele pe care le-a avut Băsescu pe plan intern, basarabenii l-au aplaudat. Iar la alegerile prezidențiale din 2009 candidatul Traian Băsescu a obținut 94,8% din voturile cetățenilor români care și-au exprimat opțiunea în Republica Moldova.

Imediat a fost pusă întrebarea pe cât de moral este votul cetățenilor moldoveni care au și cetățenia română. Trăiesc într-o altă țară, nu cunosc bine realitățile românești, au ei oare dreptul moral de a impune românilor un președinte care românilor nu le convine? Dacă moldovenii fac parte formal din națiunea română, apoi trebuie să-și asume și niște responsabilități. Iată ce scrie Tudor Cojocariu, un tânăr intelectual basarabean, în acest sens: „...acest “a face parte” presupune a avea aceleași interese, aceleași aspirații, aceleași griji, aceleași frici, aceleași obiective ș.a.m.d. Mă întreb atunci, în ce măsură vor să facă parte din România de azi aderenții la spațiul românesc, împotrivindu-se voinței a circa 70% din populația României care, la rândul ei, se împotrivește PD-L-ului și lui Traian Băsescu? Judecând după reacții, nu prea-și doresc să o facă. Și atunci, oare Unirea din mințile noastre, așa cum o percepeam în iarnă, mai este totuna cu Unirea din vară? Iarna nu-i ca vara, știm. Cu alte cuvinte, am impresia că țara România este confundată de către românii ne-legați de viața statului România, cu un singur partid și de un singur om: PD-L și Traian Băsescu.”

Iar jurnalistul Vitalie Cojocari, condamnând patosul excesiv al basarabenilor, li se adresează cu aceste cuvinte: „Cetățenia vă dă un drept, de a vota. Folosiți-l, dar fără mult scandal. Nu cunoașteți dedesubturile problemei, vă lipsesc multe informații despre cum este să fii român în România. Nu aveți cum să judecați decât ca niște români din Republica Moldova. Ați ridicat un val urias de nemulțumiri în timpul alegerii prezidențiale din România, când votul vostru a decis practic cine va conduce statul. Valul s-a stins pentru că totul a fost legal, iar voi nu v-ați dat în stambă ca acum. Dacă, de data asta, veți zgândărî o rană care există, s-ar putea să afectați negativ relația chinuită dintre românii din România si românii din Moldova. Știți vorba nu-ți băga nasul unde nu-ti fierbe oala?Acum situatia este un pic mai speciala, oala fierbe si nu prea pentru moldoveni. De aceea trebuie sa fie atenți să nu se ardă. Votați, că aveți dreptul, dar nu vă mai puneți toată România în cap. Caci până și un câine bine dresat poate mușca pe cine nu trebuie dacă este surescitat, deranjat și flamând.”

Aceste judecăți poate că ar părea ireproșabile dacă nu am ști că aproximativ aceleași lucruri le-au fost spuse și românilor din diaspora. Emigranții români au fost învinuiți că s-au rupt de realitățile românești, că fură și beau, că au un nivel cultural scăzut, că sunt niște amărâți de căpșunari și ștergători de funduri străine, care nu ar trebui vezi doamne să hotărască soarta compatrioților lor din România. Să-i lipsim deci de dreptul de vot! Evident, cu aceste aberații nu putem fi de acord. Și nu putem fi de acord cu ideea că cetățenii români din Republica Moldova trebuie să se ia după o presupusă majoritate a românilor care s-ar zice că este contrară lui Băsescu. Nu, moldovenii trebuie să-și asculte inima și să-și urmeze consecvent interesele, chiar dacă aceste interese se deosebesc de interesele celorlalți români. Vor de la Băsescu mai multă Unire? Atunci să voteze cu Băsescu. Va avea grijă mai pe urmă politica să le pună pe toate la loc.

Referendumul din 29 iulie dă pinteni Unirii. Unește diaspora românească cu România. Unește România cu Occidentul. Unește diaspora moldovenească cu diaspora românească. Unește Republica Moldova cu România. Unește Republica Moldova cu Occidentul. Ne unim cu toții nu în vechile hotare, nu în cuget și-n simțire, ci într-o sfadă generală, într-o luptă pașnică de idei, în care răsună pașnice chemări la luptă și pașnice înjurături. Las' că-i bine așa, Limba Română râde fericită văzând cum discută cele două maluri de Prut. Băieți, Traian Băsescu face Unirea. Toți la referendum!

AM AȘTEPTAT CA DIASPORA SĂ GÂNDEASCĂ NUANȚAT

Leo Butnaru

http://leo-butnaru.blogspot.com/2012/07/acolo-unde-secera-si-ciocanul-sunt.html

Leo Butnaru: ACOLO, UNDE SECERA ŞI CIOCANUL SUNT INTERZISE

leo-butnaru.blogspot.com

 ·  ·  · Condividi · 12 luglio alle ore 13.06

• A Veaceslav Arapan, Lilian Negura e Vitalie Vovc piace questo elemento.
• • 

    Victor Druță tot asa dupa cum hristos nu are nicio legatura cu inchizitia, nici ideologia comunista, nici frumosul simbol al secerii si ciocanului nu au nicio legatura cu macelarii lui stalin. interzicerea unor simboluri este absurda. iar filofascistii din tarile baltice nu cred sa fie un bun exemplu pentru noi.

    venerdì alle 13.10 ·  · 1
  • 

    Vitalie Vovc Victor, nu pot fi de acord cu D-stra. Simbolul svasticii nu apartine nazistilor, dar nimeni in Europa nu indrazneste sa-l arboreze. Ori in Italia e altfel?

    venerdì alle 22.54 · 
  • 

    Victor Druță http://www.comunisti-italiani.it/frames/index.htm -- sa-i lasam pe fascisti in pace. Iata-i pe comunistii italieni, un partid foarte important pentru Italia, care au acceptat jocul democratic inca de pe timpurile lui Togliatti. Ceea ce se intampla azi in moldova pute tare a fascism, sa arzi simbolurile si cartile comuniste, sa distrugi monumentele, o nebunie. Citeste-l pe Dabija, e nebun de legat. Asta nu e Europa, mai baieti.

    Partito dei Comunisti Italiani :: www.comunisti-italiani.it

    www.comunisti-italiani.it

    Ieri alle ore 9.11 ·  · 
  • 

    Vitalie Vovc 

    Victor, eu am avut cindva o discutie cu un fost membru PCF exact la acelasi subiect: utilizarea simbolurilor si apelatiunilor in occident ale regimurilor totalitare. Domnul respectiv mi-a spus un lucru si am fost de acord cu el: e o chestie de memorie colectiva. Francezii au cunsocut pe pielea lor ce inseamna nazismul, ei nu au cunoscut regimul comunist. Astazi, un partid politic francez, cu un discurs vadit nazist in trecut (putin remodelat astazi) si un trecut "glorios" (fondatorul este un fost tortionar si calau cu ispravi prin Algeria si Africa) se judeca cu un jurnalist care i-a comparat cu nazistii... orice utilizare a simbolicii naziste este interzisa in FRA. Chiar si acei de extrema dreapta nu accepta sa fie asociati nici cu ideologia, nici cu simbolistica, nici cu terminologia nazista. Ei nu compar ideologii, caci este infam sa intri in competitia asta absurda a mortilor. Eu incerc sa gasesc explicatii in alte domenii, cum ar fi constructia memoriei colective, cum ar fi capacitatea noastra de a nu repeta erorile din trecut... pentru mine (si uite aici este o chestie de memorie, nu ideologie, caci eu am avut bunei si strabunei) simbolurile si apelatiunile comunistilor au o semnificatie, inevitabil apare un dialogism direct cu trecutul si martirul familiei mele. Daca as fi fost eu singurul, atunci era o chestie individuala, dar nu sint eu singurul.

    Ieri alle ore 11.50 · 
  • 

    Oleg Garaz 

    altfel spus, steaua cu cinci coltzuri reprezinta pentagrama satanica, fiind rasturnata cu varful in jos este stilizarea unui cap de tzap etc. svastica reprezinta un simbol arian solar (aria tragandu-se :-))) din Hindustan), si ce surpriza au avut nemtzii atunci cand in cimitirele maramureshene descopereau lespezi de prin secolul optşpe' cu svastica pe ele. in aceasta competitie svastica are "castig de cauza" :-))) ca decat satanic, mai bine solar, in limitele simbolismului ancestral.

    Ieri alle ore 13.16 ·  · 1
  • 

    Vitalie Vovc Virgil Gheorghiu in celebrul sau roman "Ora 25", descrie acest fenomen: eroul principal, in taran simplu, devine la un moment dat un etalon al rasei ariene :).n 

    Ieri alle ore 13.26 · 
  • 

    ModificaElimina

    Victor Druță 
    

    francezii i-au cunoscut indeaproape pe Picasso, Sartre, Camus. Italienii au cunoscut pe antifascistii comunisti, asa ca nu comunismul sovietic taiat dupa asemanarea unor delincventi trebuie sa fie considerat etalon al comunismului. Trebuie sa le recunoastem comunistilor meritul de a fi combatut pentru drepturile elementare ale oamenilor, contra fascismului si colonialismului.Da-le unor oameni marginiti cea mai buna idee s-o realizeze si vei vedea cum ideea se transforma in contrariul ei. Spun astea fara sa fiu comunist, fiind liberal. Iar acuzatia pe care o aduc ghimplerilor nostri e aceea ca ei liberali nu-s! Am asteptat ca diaspora sa gandeasca nuantat, din contra o vad cum se ia dupa ganditorii pedestri de pe Bac. Imi pare rau!

UN LEAC BUN PENTRU POLITICIENII MĂRGINIȚI: MUNCA ÎN STRĂINĂTATE

Joe McCarthy, dacă s-ar trezi printr-o minune din somnul cel de moarte și ar vedea ceea ce se întâmplă în Republica Moldova, ar fi foarte fericit. Cauza lui, vânătoarea vrăjitoarelor comuniste, nu a murit. Ba chiar triumfă. Căci Parlamentul moldovean a adoptat de curând, la 12 iulie 2012, o hotărâre care condamnă crimele regimului comunist din fosta Republică Sovietică Socialistă Moldovenească și care lovește indirect în cel mai mare partid parlamentar moldovenesc: Partidul Comuniștilor.„Se condamnă regimul totalitar comunist din RSSM care a comis crime împotriva umanității. Se interzice utilizarea pe teritoriul RM în scopuri politice și de propagandă a simbolurilor regimului comunist (secera și ciocanul, precum și orice suport cu aceste simboluri) și promovarea ideologiilor totalitare.”

Pe ce se bazează această condamnare? Desigur, abuzurile și crimele regimului comunist merită o condamnare fără rezerve. Dar condamnarea stalinismului a fost făcută încă în anii 50, pe timpul lui Hrușciov. Perestroika a condamnat in toto fărădelegile comise în diferite perioade ale istoriei sovietice și a pregătit terenul pentru o democrație adevărată. Era nevoie de o altă condamnare? Cred că nu. Dar societatea merita să cunoască numele celor care s-au făcut vinovați de crime odioase, merita să cunoască mai multe amănunte din arhivele secrete, prin urmare istoricienii și organele judecătorești trebuiau să-și facă datoria, oferind din când în când societății câte-o revelație, câte-un proces de judecată. Cărțile de istorie și revelațiile nu au lipsit, în Moldova. Au lipsit însă procesele de judecată, pe care nu e atât de simplu să le faci. Și care de fapt nu ar avea, într-un stat în care puterile sunt separate, mare legătură cu guvernarea. Și atunci guvernarea, de ce a insistat cu condamnarea? Păi, ca să-și dea colea niște bile albe electorale. De ce să aștepți ca să-ți ofere juriștii sau istoricii argumente de forță în lupta contra adversarului politic, trebuie să-ți făurești singur aceste argumente. Faci de exemplu o campanie furibundă de critică a unui stat inexistent, Uniunea Sovietică, lovind de fapt în adversarul tău concret, Partidul Comuniștilor, care parazitează pe nostalgiile istorice ale populației. Nu are nicio importanță că comuniștii noștri nu sunt decât niște umbre palide ale bolșevicilor de altădată. Prin urmare, cu puțină demagogie, te răfuiești cu adversarii și mai ești și aplaudat de fani.

Dar critica trecutului este atât de grosolană, încât îți vine să iei partea comuniștilor chiar dacă ești adversarul lor. Iată ce zice de exemplu unul din turnătorii de apă la moara acestui anticomunism primitiv, Petru Bogatu: „ Comunismul, ca şi nazismul, e o învăţătură canibalică, profund demonică. Atâta doar că naţional-socialismul motiva masacrele abominabile prin raţionamente biologice, iar marxism-leninismul prin cele sociale. În rest, nicio deosebire, diferenţele dintre ele ţinând doar de lexic, formă şi tehnici de exterminare. ”

În acest mic fragment eu văd toate defectele gândirii moldovenești, moralismul supărător care frizează maniheismul, exagerările simpliste, prejudiciile religioase, în sfârșit, izolarea nostră de Europa și restul lumii. A vedea în ideologia comunistă un echivalent al nazismului, care de fapt nici nu este bazat pe vreo teorie cât de cât serioasă, este pentru timpurile noastre o gravă eroare. O pot comite doar niște oameni cărora Europa și Occidentul le sunt profund necunoscute. O pot comite doar cei cărora le-a fost străin freamătul luptei milioanelor de oameni săraci și nedreptățiți pentru o viață mai bună și drepturi mai multe și care nu înțeleg că Occidentul a devenit mai bun, mai uman, mai liberal anume datorită luptei neîntrerupte a partidelor comuniste și socialiste. Care luptă s-a desfășurat preponderent sub stindardul cu secera și ciocanul. Ei bine, iată că guvernarea de la Chișinău echivalează secera și ciocanul cu svastica fascistă și o pune în afara legii! Ridicol! Imaginați-vă că parlamentul italian îi pune pe comuniști în afara legii, că interzice secera și ciocanul, că dă ordin să fie schimbate imediat denumirile străzilor Palmiro Togliatti, Lenin și Marx. S-ar stârni o furtună de proteste aici!

Spre onoarea Moldovei mele, contra adoptării acestei decizii au protestat nu numai comuniștii, dar și mulți cetățeni conștienți de jocurile politice ale alianței de la putere. „În loc să efectueze reforme care să conducă la îmbunătățirea nivelului de trai al poporului Republicii Moldova (așa încât oamenii să fie mândri de statutul de cetățeni ai acestui stat independent și să nu plece în cele patru zări pentru a-și câștiga o bucată de pâine), PL-ul luptă cu PCRM-ul ce folosește în campaniile electorale nostalgia oamenilor care o duc greu în prezent. Și întrucât sprijinul electoral al PCRM-ului este mare, rezultă că mulți sunt cei care o duc greu în această țară”, scrie Aurelian Lavric. Iar Bogdan Țârdea se întreabă: „De ce se urmărește interzicerea simbolurilor comuniste, care aparțin celui mai mare partid de opoziție? Nu este asta o simplă răfuială politică? Și nu este distrugerea opoziției prin sine însăși o mostră de totalitarism, intoleranță, impunere a cenzurii în gândire și în libertatea expresiei? ...Medalii cu secera și ciocanul au mii de cetățeni RM. Chiar și diploma lui Ghimpu are secera și ciocanul pe ea. Ce facem cu drapelele acestor state? Ce facem cu diploma lui Ghimpu? Ce facem cu veteranii? Le interzicem să poarte medalii? Le vor purta oricum. Ce facem cu Transnistria? Ne reintegrăm sau nu? La ei în stemă doar e secera și ciocanul.”

Nu-mi rămâne decât să deplâng această sărăcie de umanism și cultură care caracterizează elitele Republicii Moldova. Amintesc că am rămas nedumerit de o serie întreagă de gafe și stângăcii: liberalul Filat a încercat să scoată din comerț, la sugestia unor popi, o nevinovată cărțulie de educație sexuală pentru copii; comuniștii s-au opus legii antidiscriminare cu niște argumente care nu făceau parte din repertoriul stângii; parlamentul a adoptat legea despre castrarea chimică a pedofililor fără ca aceasta să fie discutată în prealabil în societate și fără multe explicații; acum, iată, condamnarea secerii și ciocanului. Oare cum am face să scăpăm de aceste trăsnăi ale maimarilor noștri?

M-am gândit mult. Într-un târziu am găsit soluția. Să fie trimiși toți, politicieni, jurnaliști, funcționari pentru 2 ani de zile în Italia. Să muncească pe șantiere, prin case, să îngrijească de bolnavi. Ar mai vedea lumea. Ar mai vorbi cu oamenii. Poate că se vor dezmetici oleacă!

EMIGRAȚIA CA ȚAP ISPĂȘITOR

Renato Guttuso, La Vuccirìa

Dacă țara s-a pustiit și multe pământuri au rămas împărăginite, e vinovată emigrația. Uite, ar fi fost suficient ca oamenilor să li se interzică a pleca peste hotare și țara ar fi rămas ca o grădină frumos îngrijită. Dar oare nu ne putem imagina ca pământurile să rămână neprelucrate chiar dacă oamenii rămân la casele lor?

Dacă există un număr considerabil de copii cu probleme psihologice și sociale, este vinovată emigrația. Oamenii au plecat în străinătate lăsându-și copiii de capul lor, fără un sfat și o vorbă bună la timpul potrivit. Dar oare le-ar fi fost mai bine acestor copii dacă nu ar fi avut o bucată de pâine pe masă, dacă nu ar fi avut bani ca să-și cumpere haine și cărți de școală? Dacă nu ar fi putut să urmeze mai apoi niște studii universitare, cum au și făcut foarte mulți?

Dacă nu avem suficienți medici și profesori buni, e iarăși emigrația vinovată. Nu salariile mici ale medicilor și profesorilor.

Și dacă are loc paradoxul ca populația țării să descrească în timp ce natalitatea crește, apoi tot emigrația e de vină! Pentru că tinerii părinți, imediat ce-și dau seama că odraslei lor nu-i surâde nicio perspectivă în Republica Moldova, își fac bagajele și emigrează! Pentru ca să dea un viitor asigurat copilului și să nu-l lase la cheremul medicilor și învățătorilor moldoveni.

Dar vina cea mai mare a emigrației este aceea că a distrus familiile. Femei căsătorite care și-au lăsat bărbații de dragul unor străini bogați. Bărbați care s-au dus la lucru hăt în fundul lumii în Iakutia, unde a-nțărcat dracul copiii și unde tot dracul i-a făcut să uite de draga de nevastă de dragul vreunei rusoaice dezmățate. Iată de ce o cunoștință a mea pronunța Iakutia înlocuindu-l pe k cu f. Mari familiști, moldovenii se înduioșează foarte repede când e vorba de stricarea familiilor, făcându-se a uita că Iafutia le era foarte cunoscută și înainte de a fi emigranți.

Și deci, cu aceste argumente emigrația este deplânsă. Sunt scriși în primul rând chilometri de poezii lacrimogene despre despărțirea de vatra strămoșească, de copilași și părinți. Apoi romane iarăși mustind de dor și jele și frustrări. Apar filme. Am văzut „Arrivederci” de Valeriu Jereghi. Nu zic că nu vorbește și despre niște adevăruri. Dar este prea lacrimogen. De curând a apărut în Italia o piesă de teatru, „Oameni ai nimănui”, care reia același subiect al emigrației, îl întoarce pe față și pe dos pentru a stoarce spectatorului vreo lacrimă sau eventual vreun hohot de râs. Asociațiile moldovenești din Italia promovează aceste producții cu dragă inimă, organizează discuții pe marginea lor, bat alarma cu privire la efectele negative ale migrației, atenționează opinia publică asupra sorții copiilor rămași acasă singuri. Bravo lor. S-o facă, dacă le place ori dacă le convine.

Eu însă știu una. Emigrația ne-a aruncat în mijlocul popoarelor lumii și ne-a făcut să cunoaștem o viață nouă, limbi noi, idei și culturi noi. Timpurile noi au venit peste țara noastră ca o furtună. Au zguduit din pace adâncă ale lumii începuturi, cum zicea Eminescu. Ne-au trezit din moleșeala patriarhală. Au trecut prin foc și sabie datini, obiceie, folclor. Ne-au făcut să vedem cu alți ochi cântecele de pahar, manelele, pomenile de la înmormântări, borșul din farfurie, covoarele de pe jos și cele de pe pereți. Sunt sigur că emigrația ne va moderniza și ne va face mai performanți. Nu mă faceți să râd cu stricatul familiilor și copiii abandonați. Cei care s-au iubit cu adevărat se vor iubi în ciuda tuturor distanțelor și despărțirilor. Superficialii care n-au avut mari valori, nici nu riscă să le piardă, se vor întorloca și se vor despărți cu ușurință. Pagubă-n ciuperci! Părinții responsabili, chiar dacă pleacă în străinătate lăsându-și copiii, au grijă să nu le lipsească nimic și nu se lasă în nădejdea asociațiilor care să le organizeze o întrevedere via skype cu copiii lor. Pe cei iresponsabili însă nu-i va putea salva nimeni. Emigrația e un bine, emigrația e ca dumnezeu – dacă nu exista, ar fi trebuit inventată!

Și nu emigrația, dar sărăcia e răul cel mai mare. Citesc în „La Repubblica” ( http://inchieste.repubblica.it/it/repubblica/rep-it/inchiesta-italiana/2012/07/05/news/turisti_del_sesso-38570311/ ) că Republica Moldova e țara care atrage foarte mulți așa-ziși turiști sexuali italieni. Don Cesare Lodeserto, președinte al fundației Regina Pacis de la Chișinău denunță că multe agenții turistice organizează călătorii cu prestații sexuale incluse în preț. Funcționează așa: agenția, contactată de clientul din Italia, oferă formal numai apartamentul, dar de fapt în pachetul de servicii este inclusă și prostituata, de multe ori minoră. Dar ce să zicem de părinții tailandezi ori africani care își vând feciorii și fiicele pentru 5 euro unor îmbuibați perverși occidentali? Mă tem că s-ar putea să fie și pe la noi aceste fenomene rușinoase. La noi, zic, pe plaiul nostru mioritic, nu printre emigranți. Vedeți? Aici e buba. Sărăcia te găsește în țara ta, unde te apără constituția ta și poliția ta, și te face neom. Emigrația nu e decât un mijloc de a combate sărăcia. Și anume sărăcia este adevăratul pericol și cea mai mare rușine. Iar pentru a nu ajunge să-ți vinzi organele interne ori copiii, pentru a nu te lăsa abrutizat de sărăcie, trebuie să te îmbogățești. Prin toate mijloacele permise, fie în țară, fie peste hotare, fără a te uita la chemările patriotice de doi bani și la moralismul fățarnic al celor care îi condamnă pe cei care au izbândit. Și fără a te lăsa înduioșat de sirenele literaților care scriu despre emigranți. Uitați-vă, unii din noi au ajuns departe! „Corriere della sera” scrie despre Alina Cojocaru, Alina Somova, Maria Cochetkova, Dinu Tamazlâcaru, care dansează pe scene înalte. Din fericire, nu ne zboară niciun Predator de asupra capului, iar țintașii americani de pe helicopterele Apache nu ne iau în vizorul lansatorului de rachete, fredonând sub nas vreo melodie country, așa cum se întâmplă cu globalizarea în curs din Afganistan. Nu, noi avem norocul de o globalizare blândă. Așa că înainte, băieți! Veți câștiga în luptă gloria de a fi bogați.

 După care vă rămâne doar un singur dușman de învins: perversiunile, plictiseala și kitch-ul.