În Europa Apuseană comuniștii au apărat interesele oamenilor
muncii
În
Europa nu mai uimești pe nimeni prin condamnarea totalitarismului
comunist. Comunismul ca ideologie și comunismul ca expreriență
socială și-au dovedit demult ineficiența. Peste tot în lume,
acolo unde a fost făcută încercarea de a realiza în
practică marxism-leninismul, au înflorit dictaturi și crime.
Totuși, se face o anumită distincție dintre marxismul care a fost
o teorie științifică, multe din postulatele căreia rămân
în picioare și azi, și leninismul care, bazându-se pe o
filozofie, a instaurat o dictatură feroce. Marx deci este într-un
fel anume iertat, Lenin și Stalin – nu. Indiferent însă de
erorile marxism-leninismului, se consideră că partidele comuniste
europene s-au numit comuniste, au fluturat drapelele cu secera și
ciocanul, au manifestat o strânsă solidaritate cu Uniunea
Sovietică pornind de la logica lor de partide ale stângii. Nu
era posibil să nu se încadreze în confruntarea mondială
a celor două sisteme sociale antagoniste. Atunci însă când
echilibrele mondiale s-au schimbat, partidele comuniste europene au
renunțat la ideile revoluției proletare armate și ale dictaturii
proletariatului, au acceptat jocul democratic în calitate de
mijloc principal prin care se realizează obiectivele de partid,
renunțând în sfârșit și la denumirea de partide
comuniste. Liderii de partid, comuniștii de rând și-au
recunoscut greșelile, și-au făcut procese de conștiință, dar
lupta lor pentru apărarea intereselor clasei muncitoare și a
tuturor truditorilor a rămas să fie o pagină glorioasă a
istoriei, pe care nu o neagă decât ignoranții și
răuvoitorii.
În
ce constă ridicolul condamnării sistemului comunist din RSSM
Din
punct de vedere economic, avem de față situația când o
democrație extrem de slabă, care în 20 de ani a produs o
descreștere economică înspăimântătoare, condamnă un
regim totalitar care într-un termen istoric scurt a creat
într-un ținut agrar înapoiat o agricultură și o
industrie respectabile. Din punct de vedere moral, condamnarea de
către parlament, la 26 iulie 2012, a regimului comunist dintr-o țară
care nu mai există nu are sens, cu atât mai mult că însuși
partidul comunist al URSS a condamnat stalinismul, lipsa de
transparență și lipsa de pluralism politic. Iar din punct de
vedere a situației politice interne din Republica Moldova
condamnarea comunismului și interzicerea simbolurilor comuniste sunt
doar un mijloc necinstit de luptă contra actualului Partid al
Comuniștilor, o manevră de abatere a atenției opiniei publice de
la adevăratele probleme ale țării. Opinioniști serioși ca
Vsevolod Cernei, Ion Țurcanu, Petru Lucinschi și alții au
condamnat jalnica mascaradă a Alianței. Din contra, adepții duri
și puri ai anticomunismului intransigent au aplaudat Parlamentul și
au cerut și o lustrație imediată, asta după părerea lor fiind
poate fericita modalitate de a împăca societatea
moldovenească, și așa divizată prăpăstios după principii
etnice, politice și sociale. Nicolae Dabija a cerut chiar punerea în
afara legii a Partidului Comuniștilor. Culmea ridicolului însă
îmi pare ideea provocatoare că această condamnare i-ar
fi fost cerută Moldovei de Uniunea Europeană, cum a fost în
cazul Legii Antidiscriminare. Mă întreb cum ar putea Europa să
ceară așa ceva, când în statele Uniunii partidele
comuniste funcționează legal, iar secera și ciocanul își
fac liniștite treaba mai departe. Abaterea de la regulă ar fi unele
foste țări socialiste, bolnave de aceeași intransigență
anticomunistă.
Laudă
pluralismului politic italian
Înainte
de a aborda tema politicii, aș vrea să vorbesc puțin despre Italia
în genere. Dar nu despre Italia marilor opere de artă, a
antichităților, a bucatelor sau a modei. Aș vrea să vorbesc mai
degrabă despre Italia celor săraci și obidiți. Puțin timp după
venirea mea în Italia, soția m-a prezentat unei prietene de
ale sale din satul în care lucrase mai înainte, o
italiancă în vârstă, o femeie bună care o ajutase
foarte mult. Ei bine, de la o vorbă la alta, această femeie a
început să se plângă că viața devine tot mai scumpă
și mai grea, că bogații guvernează țara gândindu-se doar
la propriile foloase, pe când omul de rând devine tot mai
sărac și mai sărac. Și eu, neavând ce face, mai în
glumă, mai în serios, i-am replicat că așa e în lumea
liberă, trebuie toți să lupte pentru un loc sub soare, și că e
mai bine așa decât în țările comuniste unde bogații
au fost puși la zid... Am văzut cum pe fața femeii a trecut o
umbră. Soția s-a răstit la mine supărată. Am înțeles mai
pe urmă că liberalismul meu primitiv și anticomunist adus de acasă
din Moldova nu prea are trecere aici, unde sărăcia a avut viză
permanentă de reședință și unde comuniștii au depus mari
eforturi ca s-o alunge. Ulterior,
am avut prilejul să intru în casele unor comuniști italieni,
oameni culți și rafinați, care m-au convins că comunismul
european e foarte diferit de cel sovietic.
Așadar,
Italia a fost până nu demult o țară săracă, din care au
emigrat multe milioane de oameni. Unitatea Italiei a fost realizată
în jumătatea a doua a secolului 19 prin război fratricid, cu
toate că unioniști au existat în toate colțurile țării. De
multe ori omul de jos a fost călcat în picioare și
batjocorit. Violențele regimentelor piemonteze care au făcut Unirea
în Calabria și Sicilia au fost nenumărate. Iar în
primul război mondial tot cei săraci au trebuit să plătească
grosul tributului de sânge și suferințe. Atunci când
primul război mondial se termină, izbucnesc și în Italia, ca
în toată Europa, contradicțiile dintre muncă și capital.
Mulțimi nenumărate de muncitori și țărani își cer
drepturile cu curajul acelora care au știut ceva mai înainte
să înfrunte moartea în tranșee. Clasele de mijloc,
marea burghezie îmbogățită în război, văzându-și
amenințată situația, se bazează tot pe curajul celor care
făcuseră războiul. Și astfel, finanțați din gros de
capitaliști, susținuți de omul de mijloc, vin la putere în
Italia fasciștii, cămășile negre, Mussolini. Parlamentul este
trimis acasă, intelectualii sunt siliți să depună un jurământ
de fidelitate regimului (au refuzat să-l semneze foarte puțini),
celor care se opun li se fac cunoscute beneficiile uleiului de ricin
sau plăcerile exilului. Dar fascismul nu înseamnă numai
violențe, era prin definiție un regim populist, avea nevoie de
adularea maselor, trebuia deci să facă ceva și pentru mase. Sunt
deci asanate mari teritorii înmlăștinite care erau focare de
malarie. Sunt împroprietăriți pe aceste teritorii țărani
fără pământ din Nord. Sunt construite căi ferate și
autostrăzi, tabere de odihnă pentru copii, cartiere noi pentru
sărăcime. Se face o colonizare de proporții în Libia. Italo
Balbo survolează cu o escadrilă de avioane Atlanticul și este
întâlnit în mod triumfal în America. Umberto
Nobile explorează Polul Nord cu dirijabilul „Italia”. E în
plin avânt o epocă fascinantă, cu părți bune și părți
rele, totalitaristă, da, dar totalitarismul atunci era o experiență
nouă și încă nu-l condamnase niciun tribunal internațional.
Casa
Regală a Italiei, care avea în subordine o armată loială și
trupele de carabinieri, ar fi putut în orice moment să pună
capăt regimului fascist al lui Mussolini. Dar n-a făcut-o. Steaua
fascismului a început să apună după războiul costisitor în
Etiopia. Apoi Mussolini s-a compromis prin adoptarea legilor rasiale
în stil nazist din 1938. Aventurile militare de partea lui
Hitler în Grecia, Franța și Rusia l-au doborât
definitiv.
 |
| Femei tunse chilug ca pedeapsă pentru că au colaborat cu fasciștii |
În
1943 Italia iese din război și trupele germane, sprijinite de
fasciștii din Republica de la Salò, din nordul Italiei, ocupă
țara. Din sud înaintează forțele aliate, aviația
anglo-americană bombardează orașele italiene. Se începe o
confruntare care va fi numită de unii Rezistență, de alții război
civil. Istoricii vor deosebi mai apoi mai multe componente ale
acestui război. Una era războiul patriotic contra ocupantului
german, alta era războiul civil propriu-zis al italienilor
antifasciști contra italienilor fasciști, iar a treia componentă
era lupta maselor de jos contra claselor superioare, care era condusă
în mare parte de comuniști. La sfârsitul războiului, în
1945, izbucnesc răfuielile cu învinșii. Execuții sumare,
arestări și lagăre, soții și fiice ale fasciștilor sau femei
care au colaborat cu regimul pentru o bucată de pâine –
ucise, bătute, tunse chilug și purtate cu inscripții la gât
prin public. Lustrația aceasta populară a fost oprită cu măsuri
guvernative. Iar până la urmă, după proclamarea Republicii
în 1946, s-a mers la o amnistie generală. În cazul unor
personalități notorii ori a unor specialiști buni, s-a închis
un ochi, ori chiar doi. Iar luptei de clasă i s-a dat încetul
cu încetul un aspect civilizat, în cadrul competiției
democratice, cu toate că în situația tulbure de după război
ar fi fost suficientă o chemare la luptă a tovarășului Togliatti,
proaspăt venit de la Moscova, ca să izbucnească infernul. Spre
onoarea lui, Togliatti nu a fost războinic. Chiar și atunci când
a fost rănit grav într-un atentat, nu a cerut răzbunare.
Togliatti, atunci când partidul comunist italian a ieșit din
clandestinitate, a permis ca să se înscrie în partid
chiar și foștii fasciști, pentru că știa că cei care s-au
născut în epoca fascistă nu puteau să fie decât
fasciști, iar amnistia a fost promovată anume de dânsul, în
calitatea de ministru al justiției pe care o avea. Îmi pare că
am avea și noi moldovenii multe de învățat de la Palmiro
Togliatti.
Astăzi
Italia este o arenă politică foarte deschisă. Trecutul nu este
anulat, nu este interzis, trezește întruna discuții, dar nu
i se dă o importanță în sine. Fostul comunist Giorgio
Napolitano este Președintele Republicii. Fostul fascist Gianfranco
Fini este Președintele Camerei Deputaților. Fostul huligan fascist
Gianni Allemanno este primar al Romei. Oamenii încearcă să
rezolve problemele prezentului și sunt judecați în primul
rând după asta, nu după ce au fost cândva. Viața
socială care pulsează aici este foarte vivace, există tot timpul
și niște extreme dureroase. Mafia a fost tot timpul prezentă și
încă nu a fost învinsă. Despre terorismul din epoca
brigăzilor roșii, despre îngrozitoarele atentate de atunci,
despre răpirea și ucuderea lui Aldo Moro încă se mai
vorbește cu multă durere. Pe pereții Romei vezi deseori inscripții
antifasciste sau anticomuniste, vezi svastica, steaua cu cinci
colțuri, secera și ciocanul.
În
loc de concluzie
Nu
vreau să dau Italia ca exemplu de perfecțiune, căci or fi țări
mai ordonate, mai tolerante și mai bogate în lume, dar un
exemplu de diversitate, de libertate și de umanism cred că Italia
este.
Și
de aici, din Cetatea Eternă a Romei, vreau să vă spun că stâlpii
infamiei, distrugerea violentă a monumentelor trecutului, arderea
cărților, interzicerea partidelor și simbolurilor, lustrațiile și
alte piese din același repertoriu îmi par anacronice și
ridicole.
Nessun commento:
Posta un commento