Visualizzazioni totali

lunedì 30 luglio 2012

CONDAMNAREA COMUNISMULUI ÎN REPUBLICA MOLDOVA (văzută prin prisma experienței mele italiene)




În Europa Apuseană comuniștii au apărat interesele oamenilor muncii

În Europa nu mai uimești pe nimeni prin condamnarea totalitarismului comunist. Comunismul ca ideologie și comunismul ca expreriență socială și-au dovedit demult ineficiența. Peste tot în lume, acolo unde a fost făcută încercarea de a realiza în practică marxism-leninismul, au înflorit dictaturi și crime. Totuși, se face o anumită distincție dintre marxismul care a fost o teorie științifică, multe din postulatele căreia rămân în picioare și azi, și leninismul care, bazându-se pe o filozofie, a instaurat o dictatură feroce. Marx deci este într-un fel anume iertat, Lenin și Stalin – nu. Indiferent însă de erorile marxism-leninismului, se consideră că partidele comuniste europene s-au numit comuniste, au fluturat drapelele cu secera și ciocanul, au manifestat o strânsă solidaritate cu Uniunea Sovietică pornind de la logica lor de partide ale stângii. Nu era posibil să nu se încadreze în confruntarea mondială a celor două sisteme sociale antagoniste. Atunci însă când echilibrele mondiale s-au schimbat, partidele comuniste europene au renunțat la ideile revoluției proletare armate și ale dictaturii proletariatului, au acceptat jocul democratic în calitate de mijloc principal prin care se realizează obiectivele de partid, renunțând în sfârșit și la denumirea de partide comuniste. Liderii de partid, comuniștii de rând și-au recunoscut greșelile, și-au făcut procese de conștiință, dar lupta lor pentru apărarea intereselor clasei muncitoare și a tuturor truditorilor a rămas să fie o pagină glorioasă a istoriei, pe care nu o neagă decât ignoranții și răuvoitorii.

În ce constă ridicolul condamnării sistemului comunist din RSSM

Din punct de vedere economic, avem de față situația când o democrație extrem de slabă, care în 20 de ani a produs o descreștere economică înspăimântătoare, condamnă un regim totalitar care într-un termen istoric scurt a creat într-un ținut agrar înapoiat o agricultură și o industrie respectabile. Din punct de vedere moral, condamnarea de către parlament, la 26 iulie 2012, a regimului comunist dintr-o țară care nu mai există nu are sens, cu atât mai mult că însuși partidul comunist al URSS a condamnat stalinismul, lipsa de transparență și lipsa de pluralism politic. Iar din punct de vedere a situației politice interne din Republica Moldova condamnarea comunismului și interzicerea simbolurilor comuniste sunt doar un mijloc necinstit de luptă contra actualului Partid al Comuniștilor, o manevră de abatere a atenției opiniei publice de la adevăratele probleme ale țării. Opinioniști serioși ca Vsevolod Cernei, Ion Țurcanu, Petru Lucinschi și alții au condamnat jalnica mascaradă a Alianței. Din contra, adepții duri și puri ai anticomunismului intransigent au aplaudat Parlamentul și au cerut și o lustrație imediată, asta după părerea lor fiind poate fericita modalitate de a împăca societatea moldovenească, și așa divizată prăpăstios după principii etnice, politice și sociale. Nicolae Dabija a cerut chiar punerea în afara legii a Partidului Comuniștilor. Culmea ridicolului însă îmi pare ideea provocatoare că această condamnare i-ar fi fost cerută Moldovei de Uniunea Europeană, cum a fost în cazul Legii Antidiscriminare. Mă întreb cum ar putea Europa să ceară așa ceva, când în statele Uniunii partidele comuniste funcționează legal, iar secera și ciocanul își fac liniștite treaba mai departe. Abaterea de la regulă ar fi unele foste țări socialiste, bolnave de aceeași intransigență anticomunistă.

Laudă pluralismului politic italian

Înainte de a aborda tema politicii, aș vrea să vorbesc puțin despre Italia în genere. Dar nu despre Italia marilor opere de artă, a antichităților, a bucatelor sau a modei. Aș vrea să vorbesc mai degrabă despre Italia celor săraci și obidiți. Puțin timp după venirea mea în Italia, soția m-a prezentat unei prietene de ale sale din satul în care lucrase mai înainte, o italiancă în vârstă, o femeie bună care o ajutase foarte mult. Ei bine, de la o vorbă la alta, această femeie a început să se plângă că viața devine tot mai scumpă și mai grea, că bogații guvernează țara gândindu-se doar la propriile foloase, pe când omul de rând devine tot mai sărac și mai sărac. Și eu, neavând ce face, mai în glumă, mai în serios, i-am replicat că așa e în lumea liberă, trebuie toți să lupte pentru un loc sub soare, și că e mai bine așa decât în țările comuniste unde bogații au fost puși la zid... Am văzut cum pe fața femeii a trecut o umbră. Soția s-a răstit la mine supărată. Am înțeles mai pe urmă că liberalismul meu primitiv și anticomunist adus de acasă din Moldova nu prea are trecere aici, unde sărăcia a avut viză permanentă de reședință și unde comuniștii au depus mari eforturi ca s-o alunge. Ulterior, am avut prilejul să intru în casele unor comuniști italieni, oameni culți și rafinați, care m-au convins că comunismul european e foarte diferit de cel sovietic.

Așadar, Italia a fost până nu demult o țară săracă, din care au emigrat multe milioane de oameni. Unitatea Italiei a fost realizată în jumătatea a doua a secolului 19 prin război fratricid, cu toate că unioniști au existat în toate colțurile țării. De multe ori omul de jos a fost călcat în picioare și batjocorit. Violențele regimentelor piemonteze care au făcut Unirea în Calabria și Sicilia au fost nenumărate. Iar în primul război mondial tot cei săraci au trebuit să plătească grosul tributului de sânge și suferințe. Atunci când primul război mondial se termină, izbucnesc și în Italia, ca în toată Europa, contradicțiile dintre muncă și capital. Mulțimi nenumărate de muncitori și țărani își cer drepturile cu curajul acelora care au știut ceva mai înainte să înfrunte moartea în tranșee. Clasele de mijloc, marea burghezie îmbogățită în război, văzându-și amenințată situația, se bazează tot pe curajul celor care făcuseră războiul. Și astfel, finanțați din gros de capitaliști, susținuți de omul de mijloc, vin la putere în Italia fasciștii, cămășile negre, Mussolini. Parlamentul este trimis acasă, intelectualii sunt siliți să depună un jurământ de fidelitate regimului (au refuzat să-l semneze foarte puțini), celor care se opun li se fac cunoscute beneficiile uleiului de ricin sau plăcerile exilului. Dar fascismul nu înseamnă numai violențe, era prin definiție un regim populist, avea nevoie de adularea maselor, trebuia deci să facă ceva și pentru mase. Sunt deci asanate mari teritorii înmlăștinite care erau focare de malarie. Sunt împroprietăriți pe aceste teritorii țărani fără pământ din Nord. Sunt construite căi ferate și autostrăzi, tabere de odihnă pentru copii, cartiere noi pentru sărăcime. Se face o colonizare de proporții în Libia. Italo Balbo survolează cu o escadrilă de avioane Atlanticul și este întâlnit în mod triumfal în America. Umberto Nobile explorează Polul Nord cu dirijabilul „Italia”. E în plin avânt o epocă fascinantă, cu părți bune și părți rele, totalitaristă, da, dar totalitarismul atunci era o experiență nouă și încă nu-l condamnase niciun tribunal internațional.
Casa Regală a Italiei, care avea în subordine o armată loială și trupele de carabinieri, ar fi putut în orice moment să pună capăt regimului fascist al lui Mussolini. Dar n-a făcut-o. Steaua fascismului a început să apună după războiul costisitor în Etiopia. Apoi Mussolini s-a compromis prin adoptarea legilor rasiale în stil nazist din 1938. Aventurile militare de partea lui Hitler în Grecia, Franța și Rusia l-au doborât definitiv.

Femei tunse chilug ca pedeapsă pentru că au colaborat cu fasciștii
În 1943 Italia iese din război și trupele germane, sprijinite de fasciștii din Republica de la Salò, din nordul Italiei, ocupă țara. Din sud înaintează forțele aliate, aviația anglo-americană bombardează orașele italiene. Se începe o confruntare care va fi numită de unii Rezistență, de alții război civil. Istoricii vor deosebi mai apoi mai multe componente ale acestui război. Una era războiul patriotic contra ocupantului german, alta era războiul civil propriu-zis al italienilor antifasciști contra italienilor fasciști, iar a treia componentă era lupta maselor de jos contra claselor superioare, care era condusă în mare parte de comuniști. La sfârsitul războiului, în 1945, izbucnesc răfuielile cu învinșii. Execuții sumare, arestări și lagăre, soții și fiice ale fasciștilor sau femei care au colaborat cu regimul pentru o bucată de pâine – ucise, bătute, tunse chilug și purtate cu inscripții la gât prin public. Lustrația aceasta populară a fost oprită cu măsuri guvernative. Iar până la urmă, după proclamarea Republicii în 1946, s-a mers la o amnistie generală. În cazul unor personalități notorii ori a unor specialiști buni, s-a închis un ochi, ori chiar doi. Iar luptei de clasă i s-a dat încetul cu încetul un aspect civilizat, în cadrul competiției democratice, cu toate că în situația tulbure de după război ar fi fost suficientă o chemare la luptă a tovarășului Togliatti, proaspăt venit de la Moscova, ca să izbucnească infernul. Spre onoarea lui, Togliatti nu a fost războinic. Chiar și atunci când a fost rănit grav într-un atentat, nu a cerut răzbunare. Togliatti, atunci când partidul comunist italian a ieșit din clandestinitate, a permis ca să se înscrie în partid chiar și foștii fasciști, pentru că știa că cei care s-au născut în epoca fascistă nu puteau să fie decât fasciști, iar amnistia a fost promovată anume de dânsul, în calitatea de ministru al justiției pe care o avea. Îmi pare că am avea și noi moldovenii multe de învățat de la Palmiro Togliatti.

Astăzi Italia este o arenă politică foarte deschisă. Trecutul nu este anulat, nu este interzis, trezește întruna discuții, dar nu i se dă o importanță în sine. Fostul comunist Giorgio Napolitano este Președintele Republicii. Fostul fascist Gianfranco Fini este Președintele Camerei Deputaților. Fostul huligan fascist Gianni Allemanno este primar al Romei. Oamenii încearcă să rezolve problemele prezentului și sunt judecați în primul rând după asta, nu după ce au fost cândva. Viața socială care pulsează aici este foarte vivace, există tot timpul și niște extreme dureroase. Mafia a fost tot timpul prezentă și încă nu a fost învinsă. Despre terorismul din epoca brigăzilor roșii, despre îngrozitoarele atentate de atunci, despre răpirea și ucuderea lui Aldo Moro încă se mai vorbește cu multă durere. Pe pereții Romei vezi deseori inscripții antifasciste sau anticomuniste, vezi svastica, steaua cu cinci colțuri, secera și ciocanul.

În loc de concluzie

Nu vreau să dau Italia ca exemplu de perfecțiune, căci or fi țări mai ordonate, mai tolerante și mai bogate în lume, dar un exemplu de diversitate, de libertate și de umanism cred că Italia este.
Și de aici, din Cetatea Eternă a Romei, vreau să vă spun că stâlpii infamiei, distrugerea violentă a monumentelor trecutului, arderea cărților, interzicerea partidelor și simbolurilor, lustrațiile și alte piese din același repertoriu îmi par anacronice și ridicole. 

Nessun commento:

Posta un commento