 |
| Moldova, ca o poezie |
Femeia
pleacă la muncă în străinătate. Bărbatul rămâne acasă cu gospodăria. Și cu
„ciocanul” în mână. E un caz foarte tipic pentru Moldova, țară democratică, capitalistă,
dar foarte săracă.
E
bine știut că cei ce se despart în felul acesta riscă: să piardă ori să
câștige. Sau să piardă dintr-o parte și să câștige din alta. În acest sens s-a
tot scris: despre înnebuniri, sinucideri, copii abandonați. Au fost publicate și
poeziile, proaste, pline de dor și jele, ale femeilor emigrate. Ce plictiseală!
Dar
nu e deloc plictisitoare, din contra, aș zice că e chiar distractivă, istoria
unor bărbați abandonați de soțiile lor zburate peste hotare, pentru totdeauna.
Acești oameni, atenție mare, nu au ales destinul banal al bețivului ori al
spânzuratului în podul casei. Nici al curvarului. Nu, bărbații aceștia au ales
să fie poeți!
Sigur,
poeți de versuri proaste și foarte proaste, dar poeți! O, cum își încordează ei
lira pentru a-și plânge de milă! Cum evocă dulceața gurii și gingășia țâțelor,
cum deplâng minciuna și perfidia feminină! Cum le pare rău c-au fost naivi...
Ah, ei, bunii și naivii. Iar ele, relele
și perfidele. Și curg la vale versurile. Și rimează „dor” cu „mor” și „chin” cu
„venin”... Așa e, zău, am fost martor…
Îi zic femeii că mi-e dor de casă și că ar fi bine să ne
întoarcem definitiv în țară. „Eu rămân
în Italia. Tu, du-te dacă vrei. Ai să scrii poezii, la umbra nucului vara, la
gura sobei iarna. Poate că te-or alege și Președinte la Clubul Poeților
Părăsiți.”
