Clubul poeților părăsiți

Moldova, ca o poezie

Femeia pleacă la muncă în străinătate. Bărbatul rămâne acasă cu gospodăria. Și cu „ciocanul” în mână. E un caz foarte tipic pentru Moldova, țară democratică, capitalistă, dar foarte săracă.

E bine știut că cei ce se despart în felul acesta riscă: să piardă ori să câștige. Sau să piardă dintr-o parte și să câștige din alta. În acest sens s-a tot scris: despre înnebuniri, sinucideri,  copii abandonați. Au fost publicate și poeziile, proaste, pline de dor și jele, ale femeilor emigrate. Ce plictiseală!

Dar nu e deloc plictisitoare, din contra, aș zice că e chiar distractivă, istoria unor bărbați abandonați de soțiile lor zburate peste hotare, pentru totdeauna. Acești oameni, atenție mare, nu au ales destinul banal al bețivului ori al spânzuratului în podul casei. Nici al curvarului. Nu, bărbații aceștia au ales să fie poeți!

Sigur, poeți de versuri proaste și foarte proaste, dar poeți! O, cum își încordează ei lira pentru a-și plânge de milă! Cum evocă dulceața gurii și gingășia țâțelor, cum deplâng minciuna și perfidia feminină! Cum le pare rău c-au fost naivi... Ah, ei, bunii și naivii. Iar  ele, relele și perfidele. Și curg la vale versurile. Și rimează „dor” cu „mor” și „chin” cu „venin”... Așa e, zău, am fost martor…

Îi zic femeii că mi-e dor de casă și că ar fi bine să ne întoarcem definitiv în țară.  „Eu rămân în Italia. Tu, du-te dacă vrei. Ai să scrii poezii, la umbra nucului vara, la gura sobei iarna. Poate că te-or alege și Președinte la Clubul Poeților Părăsiți.”