Cândva, îmi cumpărasem
dintr-o librărie din Moscova o cărțulie în limba franceză cu nuvelele lui André
Maurois. Cartea era editată rău, foile de la început erau legate la sfârșit sau
invers, că nu-mi amintesc bine, dar câteva din nuvelele celea m-au impresionat.
Una era despre un pictor care nu avea succes și care este sfătuit de un
scriitor, prieten al său, să mâzgălească pânza la întâmplare, iar mai apoi,
când va fi întrebat de, să zicem, un eventual spectator al tabloului ce a
pictat anume, el să răspundă cu aere de profunzime: „Domnule, ați văzut vreodată cum curge un râu?” Cu această
contra-întrebare spectatorul urma să fie pus în fața unui fenomen de artă superioară,
pe care el nu o pricepe, dar nu din vina pictorului, se înțelege. Strategia are
un succes clamuros, pictorul devine celebru, iar când prietenul său scriitorul îl
felicită și-l întreabă cum a dat lovitura, pictorul îi răspunde filosofic: „ Avez-vous jamais regardé un fleuve?”. O altă nuvelă era despre
întoarcerea unui soldat francez din prizonierat acasă. Cineva, înainte de
sosirea lui, o înștiințează pe soția soldatului că l-a văzut la gară pe soțul
ei, că acesta va sosi din clipă în clipă. Și atunci femeia, în culmea
fericirii, așterne repede cea mai frumoasă față de masă, pune pe ea tot ce avea
mai bun, pune un buchet de flori... Soldatul, uitându-se pe fereastră, vede
masa strălucind, sticla de vin la mijloc, vede fericirea scrisă pe fața soției
și se gândește: Ea nu știe că eu mă întorc, prin urmare are un iubit pe care îl
așteaptă... Îndurerat, iese din curte și pleacă în lume pentru ca să nu se mai
întoarcă niciodată. Iar a treia nuvelă se chema „Thanatos Palace Hotel”. Era o
istorie halucinantă, de pură fantezie cred, în care se vorbea despre aceea cum,
pe timpul marii crize din anii 30, stăpânul unui hotel de lux vindea clienților
săi un produs special, propria moarte.
Mergeai la „Thanatos”, semnai un șir de acte, plăteai frumos serviciul - și aveai asigurată, fără grabă, într-o atmosferă
plăcută cu lume bună, într-un moment necunoscut de tine, o moarte dulce,
frumoasă. Fără riscul de a te sinucide
nereușit, fără necesitatea de a te arunca de la etaj provocând senzații oribile
în societate. O moarte decentă,
respectabilă.
De fiecare dată când
aici, în Italia, se vorbește despre eutanasie, îmi amintesc de „Thanatos Palace
Hotel”. Vă spun sincer: sunt de acord cu eutanasia. Cred că omul are nevoie de
a fi stăpân pe viața sa. Atunci când nu mai ai nicio speranță, atunci când ești
condamnat la suferințe atroce, atunci când ai pierdut memoria și autonomia și
ești o povară pentru toți, - atunci moartea, veșnicul repaus, este soluția cea
mai bună. Și chiar îmi pare încântător să reușești a prevedea într-un testament
biologic limitele propriei vieți, să dai în felul acesta o notă morală și una
estetică aventurii tale umane. Să nu fii povară inutilă pentru nimeni, să nu
trezești dezgust, să te retragi în circuitul etern al naturii cu demnitate. Iar
atunci când tu însuți ai nimerit în situația de a nu mai fi stăpân pe propria
viață, să gândească pentru tine, conform testamentului, medicii și apropiații
respectivi.
Este însă eutanasia o
idee creștină? Categoric nu. Biserica este contrară, pentru că viața, conform
doctrinei creștine, nu-ți aparține cu totul, ți-a dăruit-o dumnezeu, tot el
ți-o va lua într-o bună zi. Biserica catolică a avut o poziție foarte clară în
cazul Eluana Englaro, atunci când a fost vorba de a o deconecta pe Eluana, în
stare vegetativă de 17 ani, de la aparatele care o mențineau în mod artificial
în viață. Biserica a considerat că Eluana a fost ucisă. Tot astfel, Vaticanul a
criticat legile care prevăd eutanasia în Olanda și Belgia. E o poziție, de fapt
coerentă, de apărare a vieții umane în orice formă. Până și embrionii sunt
considerați oameni. Până și copiii care urmează să se nască bolnavi de malatia
lui Down, ori afectați de alte malformații, sunt considerați de biserică oameni
cu drepturi depline.
Dar viitorul înaintează,
și nu cred că biserica va fi în stare să ajungă din urmă trenul schimbărilor,
cu toate că Papa Francesco se străduie destul de mult. Cum trebuie să privim la
căsătoriile dintre homosexuali și la posibilitatea ca aceștia să adopte copii?
Dar la inseminarea artificială? Dar la uterele în chirie? Dar ce ziceți de
băncile de spermă care oferă posibilitatea de a avea urmași chiar și mulți ani
după moarte? Am senzația că progresul tehnologiilor ne va duce într-o lume
total diferită de ceea ce cunoaștem noi astăzi. Mașini care merg fără șofer,
avioane fără pilot, fabrici fără muncitori și, se pare, copii fără mamă și
tată. Doar cu părinte 1, părinte 2. Poate și trei, de ce nu?..
Dar să ne întoarcem la
Thanatos, zeul morții din mitologia grecilor antici. Se întâmplă ca noi,
emigranții, să murim departe prin străini. Rudele transportă trupurile
neînsuflețite ale celor dragi la distanțe de mii de kilometri, cu mari
cheltuieli... „Măi femeie, dac-a fi să
mor pe plaiurile italiene, tu să nu mă duci în Moldova la țintirimul din sat.
Incinerează-mă!” „Și cu cenușa ce fac?” „O pui într-o urnă de lut, scrii pe
dânsa anii vieții mele. O păstrezi, cu sfințenie.” „Unde?” „Păi pe bufetul
cela, ori pe bibliotecă, lângă Eminescu” „Și dacă vin nepoții și jucându-se,
dau jos urna și-o strică?” „Doamne ferește! Ia seama să nu se întâmple
blestemăția asta! Că de altfel va trebui să iei fărașul și mătura, să strângi
cenușa mea, s-o pui într-o pungă de
plastic, după care s-alergi să cumperi altă urnă...” „Prea mare cheltuială cu
urnele astea.”
Nessun commento:
Posta un commento