„THANATOS PALACE HOTEL"

Cândva, îmi cumpărasem dintr-o librărie din Moscova o cărțulie în limba franceză cu nuvelele lui André Maurois. Cartea era editată rău, foile de la început erau legate la sfârșit sau invers, că nu-mi amintesc bine, dar câteva din nuvelele celea m-au impresionat. Una era despre un pictor care nu avea succes și care este sfătuit de un scriitor, prieten al său, să mâzgălească pânza la întâmplare, iar mai apoi, când va fi întrebat de, să zicem, un eventual spectator al tabloului ce a pictat anume, el să răspundă cu aere de profunzime: „Domnule, ați văzut vreodată cum curge un râu?” Cu această contra-întrebare spectatorul urma să fie pus în fața unui fenomen de artă superioară, pe care el nu o pricepe, dar nu din vina pictorului, se înțelege. Strategia are un succes clamuros, pictorul devine celebru, iar când prietenul său scriitorul îl felicită și-l întreabă cum a dat lovitura, pictorul îi răspunde filosofic: „ Avez-vous jamais regardé un fleuve?”. O altă nuvelă era despre întoarcerea unui soldat francez din prizonierat acasă. Cineva, înainte de sosirea lui, o înștiințează pe soția soldatului că l-a văzut la gară pe soțul ei, că acesta va sosi din clipă în clipă. Și atunci femeia, în culmea fericirii, așterne repede cea mai frumoasă față de masă, pune pe ea tot ce avea mai bun, pune un buchet de flori... Soldatul, uitându-se pe fereastră, vede masa strălucind, sticla de vin la mijloc, vede fericirea scrisă pe fața soției și se gândește: Ea nu știe că eu mă întorc, prin urmare are un iubit pe care îl așteaptă... Îndurerat, iese din curte și pleacă în lume pentru ca să nu se mai întoarcă niciodată. Iar a treia nuvelă se chema „Thanatos Palace Hotel”. Era o istorie halucinantă, de pură fantezie cred, în care se vorbea despre aceea cum, pe timpul marii crize din anii 30, stăpânul unui hotel de lux vindea clienților săi un produs special, propria moarte. Mergeai la „Thanatos”, semnai un șir de acte, plăteai frumos serviciul -  și aveai asigurată, fără grabă, într-o atmosferă plăcută cu lume bună, într-un moment necunoscut de tine, o moarte dulce, frumoasă.  Fără riscul de a te sinucide nereușit, fără necesitatea de a te arunca de la etaj provocând senzații oribile în societate.  O moarte decentă, respectabilă.

De fiecare dată când aici, în Italia, se vorbește despre eutanasie, îmi amintesc de „Thanatos Palace Hotel”. Vă spun sincer: sunt de acord cu eutanasia. Cred că omul are nevoie de a fi stăpân pe viața sa. Atunci când nu mai ai nicio speranță, atunci când ești condamnat la suferințe atroce, atunci când ai pierdut memoria și autonomia și ești o povară pentru toți, - atunci moartea, veșnicul repaus, este soluția cea mai bună. Și chiar îmi pare încântător să reușești a prevedea într-un testament biologic limitele propriei vieți, să dai în felul acesta o notă morală și una estetică aventurii tale umane. Să nu fii povară inutilă pentru nimeni, să nu trezești dezgust, să te retragi în circuitul etern al naturii cu demnitate. Iar atunci când tu însuți ai nimerit în situația de a nu mai fi stăpân pe propria viață, să gândească pentru tine, conform testamentului, medicii și apropiații respectivi.

Este însă eutanasia o idee creștină? Categoric nu. Biserica este contrară, pentru că viața, conform doctrinei creștine, nu-ți aparține cu totul, ți-a dăruit-o dumnezeu, tot el ți-o va lua într-o bună zi. Biserica catolică a avut o poziție foarte clară în cazul Eluana Englaro, atunci când a fost vorba de a o deconecta pe Eluana, în stare vegetativă de 17 ani, de la aparatele care o mențineau în mod artificial în viață. Biserica a considerat că Eluana a fost ucisă. Tot astfel, Vaticanul a criticat legile care prevăd eutanasia în Olanda și Belgia. E o poziție, de fapt coerentă, de apărare a vieții umane în orice formă. Până și embrionii sunt considerați oameni. Până și copiii care urmează să se nască bolnavi de malatia lui Down, ori afectați de alte malformații, sunt considerați de biserică oameni cu drepturi depline.

Dar viitorul înaintează, și nu cred că biserica va fi în stare să ajungă din urmă trenul schimbărilor, cu toate că Papa Francesco se străduie destul de mult. Cum trebuie să privim la căsătoriile dintre homosexuali și la posibilitatea ca aceștia să adopte copii? Dar la inseminarea artificială? Dar la uterele în chirie? Dar ce ziceți de băncile de spermă care oferă posibilitatea de a avea urmași chiar și mulți ani după moarte? Am senzația că progresul tehnologiilor ne va duce într-o lume total diferită de ceea ce cunoaștem noi astăzi. Mașini care merg fără șofer, avioane fără pilot, fabrici fără muncitori și, se pare, copii fără mamă și tată. Doar cu părinte 1, părinte 2. Poate și trei, de ce nu?..

Dar să ne întoarcem la Thanatos, zeul morții din mitologia grecilor antici. Se întâmplă ca noi, emigranții, să murim departe prin străini. Rudele transportă trupurile neînsuflețite ale celor dragi la distanțe de mii de kilometri, cu mari cheltuieli... „Măi femeie, dac-a fi să mor pe plaiurile italiene, tu să nu mă duci în Moldova la țintirimul din sat. Incinerează-mă!” „Și cu cenușa ce fac?” „O pui într-o urnă de lut, scrii pe dânsa anii vieții mele. O păstrezi, cu sfințenie.” „Unde?” „Păi pe bufetul cela, ori pe bibliotecă, lângă Eminescu” „Și dacă vin nepoții și jucându-se, dau jos urna și-o strică?” „Doamne ferește! Ia seama să nu se întâmple blestemăția asta! Că de altfel va trebui să iei fărașul și mătura, să strângi cenușa mea,  s-o pui într-o pungă de plastic, după care s-alergi să cumperi altă urnă...” „Prea mare cheltuială cu urnele astea.”