7 Aprilie – nu spălați sângele cela!

 

            În această primăvară, la 7 aprilie, s-au împlinit patru ani de la tulburările post-electorale de la Chișinău, care au dus la căderea regimului Voronin. Amintesc că alegerile parlamentare din 5 martie 2009 îi dăduseră învingători pe comuniștii lui Voronin. Pe 6-7 martie partidele de opoziție au organizat mișcări de protest, învinuindu-i pe comuniști de falsificarea alegerilor, lucru care mai apoi nu s-a confirmat. Dar acuzația de fals a funcționat, ca și afirmația lui Bush că Iracul deține arme de distrugere în masă. Tineretul a ieșit în stradă. Însă s-a pomenit atras într-un spectacol a cărui regie nu este înțeleasă nici azi. Lupte violente cu poliția care cedează totuși pozițiile în mod suspect, intrarea gloatelor în Palatele Parlamentului și Președinției, incendierea și jefuirea acestora, distrugerea Declarației de independență, arborarea tricolorului românesc pe acoperiș. Toate aceste acțiuni au fost calificate ulterior drept o înscenare a regimului Voronin, cu scopul de a demonstra existența unei tentative de uzurpare a puterii de stat, cu implicarea României, și a da curs unor acțiuni hotărâte de distrugere a opoziției. Și într-adevăr, poliția a intrat hotărât în acțiune numai după ce distrugerile și violențele au devenit suficient de vizibile și impresionante, spectacolul fiind fotografiat și filmat din abundență. Au fost bătuți, torturați, violați mai mulți tineri, iar unii și-au pierdut și viața.

            Dar este foarte straniu faptul că, venind la putere în vara lui 2009, democrații nu au insistat în dezvelirea adevărurilor lui 7 aprilie și nu au dat o lovitură definitivă clanului comunist care era pe cale de a instaura un regim autoritar. Bănuiala e că noua putere s-a bazat tot pe bani, tot pe corupție, tot pe afaceri ilicite, devenind în felul acesta absolut șantajabilă din partea comuniștilor care au rămas în continuare cu bogățiile și cu imaginea intacte. Iată ce scrie în acest sens Vitalie Ciobanu în ziarul „Adevărul”:

„Dorinţa noii puteri de a se „aranja“ cu sistemul pe care l-a moştenit de la comunişti s-a manifestat în mai multe feluri. A se (re)vedea jalnica prestaţie a comisiei parlamentare de investigare a evenimentelor din aprilie 2009, condusă de un fost activist civic; conduita iresponsabilă a Justiţiei, Procuraturii şi a Ministerului de Interne, care au nesocotit legea şi etica profesională, protejându-şi angajaţii bănuiţi de crime, dintr-o proastă înţelegere a noţiunii de demnitate şi solidaritate profesională; duplicitatea şefilor de partide, care au continuat să invoce revolta din 7 aprilie 2009 ca sursă de autolegitimare politică, dar în fapt au încurajat inactivitatea organelor de drept. Astfel, celebrul procuror Zubco a fost ţinut cu obstinaţie în funcţie, deşi omul nu a rezolvat niciunul din dosarele „grele“ ale evenimentelor din 7 aprilie, şi doar tăinuirea crimei din Pădurea Domnească l-a pus pe liber. Au scăpat cu faţa curată Gheorghe Papuc, Vladimir Botnari, Valentin Zubic, Iacob Gumeniţa şi alţi foşti şefi de la Interne implicaţi în reprimarea protestatarilor. Despre vina copleşitoare a ex-preşedintelui Voronin nimeni nu mai vorbeşte. A fost uitată de anchetatori şi Zinaida Greceanâi – premier în acea perioadă –, care s-a vrut distribuită în rolul lui Pinochet, atunci când a ameninţat părinţii să-şi ţină copiii acasă, în caz contrar poliţia are ordin să tragă în ei cu mitraliera.”

            În felul acesta, revoluția din 7 aprilie s-a transformat într-o farsă jalnică. Am comparat acele evenimente cu G8 de la Genova din 2001. După o zi de violențe în care nu a prea făcut față, poliția italiană a încercat să-și restabilească imaginea șifonată înscenând intervenția de la școala Diaz, unde au fost comise o serie de acte de violență gratuită. Pentru acel G8 de la Genova o serie de polițiști au fost condamnați în judecată, ca de altfel și unii protestatari. Opinia publică italiană nu a prea fost mulțumită de sentințele pronunțate, dar întâmplările acelor zile au fost pe larg descrise și dezbătute în presă și televiziune. Există și filmul „Diaz - Don't Clean Up This Blood” – apropo, filmat în România – care vorbește despre evenimentele de la Genova. Nu, nu doresc să spun că iată, Italia a fost mai de treabă decât Moldova în gestionarea unei situații excepționale, căci poate nici nu e așa. Mi-ar plăcea însă foarte mult ca să avem și noi un film asemănător cu „Diaz”.

            Aș vrea să văd filmul „7 Aprilie – nu spălați sângele cela!”, în care moldovenii să-și concentreze toată pasiunea civilă de care sunt capabili. Să reînvie pe ecran imaginile teribile ale acelei zile, lozincile și înjurăturile țipate, loviturile surde ale bolovanilor în scuturile de plastic ale polițiștilor, flăcările roșii și fumul negru, și tipii care ieșeau din palatele puterii cu computere în brațe... Să fie un film în care să se vadă toată lașitatea lui Voronin care lasă să fie profanate instituțiile și simbolurile statului. Și iresponsabilitatea cadrelor de învățământ care trimit elevii, studenții să protesteze în piață. Și liderii bravei opoziții care aproape că nu fac nimic ca să oprească escaladarea violențelor. Și niște înțelegeri secrete între marii mahări ai dreptei și stângii moldovenești după liniștirea apelor. Și ridicolele monumente ridicate în onoarea tinerilor care s-au jertfit. Și, spre final, ca o încoronare a farsei politice moldovenești, vânătoarea de mistreți din Pădurea Domnească...  Ar fi un film extraordinar. Un film de care avem nevoie.