În
această primăvară, la 7 aprilie, s-au împlinit patru ani de la tulburările
post-electorale de la Chișinău, care au dus la căderea regimului Voronin. Amintesc
că alegerile parlamentare din 5 martie 2009 îi dăduseră învingători pe
comuniștii lui Voronin. Pe 6-7 martie partidele de opoziție au organizat
mișcări de protest, învinuindu-i pe comuniști de falsificarea alegerilor, lucru
care mai apoi nu s-a confirmat. Dar acuzația de fals a funcționat, ca și
afirmația lui Bush că Iracul deține arme de distrugere în masă. Tineretul a
ieșit în stradă. Însă s-a pomenit atras într-un spectacol a cărui regie nu este
înțeleasă nici azi. Lupte violente cu poliția care cedează totuși pozițiile în
mod suspect, intrarea gloatelor în Palatele Parlamentului și Președinției,
incendierea și jefuirea acestora, distrugerea Declarației de independență,
arborarea tricolorului românesc pe acoperiș. Toate aceste acțiuni au fost
calificate ulterior drept o înscenare a regimului Voronin, cu scopul de a
demonstra existența unei tentative de uzurpare a puterii de stat, cu implicarea
României, și a da curs unor acțiuni hotărâte de distrugere a opoziției. Și
într-adevăr, poliția a intrat hotărât în acțiune numai după ce distrugerile și
violențele au devenit suficient de vizibile și impresionante, spectacolul fiind
fotografiat și filmat din abundență. Au fost bătuți, torturați, violați mai
mulți tineri, iar unii și-au pierdut și viața.
Dar este
foarte straniu faptul că, venind la putere în vara lui 2009, democrații nu au
insistat în dezvelirea adevărurilor lui 7 aprilie și nu au dat o lovitură
definitivă clanului comunist care era pe cale de a instaura un regim autoritar.
Bănuiala e că noua putere s-a bazat tot pe bani, tot pe corupție, tot pe
afaceri ilicite, devenind în felul acesta absolut șantajabilă din partea
comuniștilor care au rămas în continuare cu bogățiile și cu imaginea intacte.
Iată ce scrie în acest sens Vitalie Ciobanu în ziarul „Adevărul”:
„Dorinţa noii puteri de a se „aranja“ cu
sistemul pe care l-a moştenit de la comunişti s-a manifestat în mai multe
feluri. A se (re)vedea jalnica prestaţie a comisiei parlamentare de investigare
a evenimentelor din aprilie 2009, condusă de un fost activist civic; conduita
iresponsabilă a Justiţiei, Procuraturii şi a Ministerului de Interne, care au
nesocotit legea şi etica profesională, protejându-şi angajaţii bănuiţi de
crime, dintr-o proastă înţelegere a noţiunii de demnitate şi solidaritate
profesională; duplicitatea şefilor de partide, care au continuat să invoce
revolta din 7 aprilie 2009 ca sursă de autolegitimare politică, dar în fapt au
încurajat inactivitatea organelor de drept. Astfel, celebrul procuror Zubco a
fost ţinut cu obstinaţie în funcţie, deşi omul nu a rezolvat niciunul din
dosarele „grele“ ale evenimentelor din 7 aprilie, şi doar tăinuirea crimei din
Pădurea Domnească l-a pus pe liber. Au scăpat cu faţa curată Gheorghe Papuc,
Vladimir Botnari, Valentin Zubic, Iacob Gumeniţa şi alţi foşti şefi de la
Interne implicaţi în reprimarea protestatarilor. Despre vina copleşitoare a
ex-preşedintelui Voronin nimeni nu mai vorbeşte. A fost uitată de anchetatori
şi Zinaida Greceanâi – premier în acea perioadă –, care s-a vrut distribuită în
rolul lui Pinochet, atunci când a ameninţat părinţii să-şi ţină copiii acasă,
în caz contrar poliţia are ordin să tragă în ei cu mitraliera.”
În felul acesta, revoluția din 7
aprilie s-a transformat într-o farsă jalnică. Am comparat acele evenimente cu
G8 de la Genova din 2001. După o zi de violențe în care nu a prea făcut față, poliția
italiană a încercat să-și restabilească imaginea șifonată înscenând
intervenția de la școala Diaz, unde au fost comise o serie de acte de violență
gratuită. Pentru acel G8 de la Genova o serie de polițiști au fost condamnați
în judecată, ca de altfel și unii protestatari. Opinia publică italiană nu a
prea fost mulțumită de sentințele pronunțate, dar întâmplările acelor zile au
fost pe larg descrise și dezbătute în presă și televiziune. Există și filmul „Diaz
- Don't Clean Up This Blood” – apropo, filmat în România – care
vorbește despre evenimentele de la Genova. Nu, nu doresc să spun că iată,
Italia a fost mai de treabă decât Moldova în gestionarea unei situații
excepționale, căci poate nici nu e așa. Mi-ar plăcea însă foarte mult ca să
avem și noi un film asemănător cu „Diaz”.
Nessun commento:
Posta un commento