CRIZĂ DE IDENTITATE

Cu toate că nu sunt cetățean italian și nu am drept de vot, actualele alegeri mă interesează. Și nu doar din cauza că sunt curios. Dar și de aceea că rezultatul lor s-ar putea să se reflecteze asupra propriei mele vieți. M-aș speria să-l văd pe supăratul de Beppe Grillo în funcția de prim-ministru. M-ar dezamăgi mult Italia dacă i-ar da din nou un credit de guvernare populistului Berlusconi ori, doamne ferește, zâmbărețului Angelino Alfano. Nu, nu-mi place tovarășul Bersanov, cu ale lui „un po’ di lavoro, un po’ di equità”, dar sper totuși să câștige și să se alieze cu Monti, impecabilul profesor, agentul secret al obscurelor interese financiare internaționale, spionul Angelei Merkel, omul Vaticanului etc. etc. Văd foarte bine că Monti și echipa sa sunt foarte incompatibili cu ideologia de stânga, dar cred că și mai incompatibili sunt cu iresponsabilitatea dreptei italiene, care e gata să dezbine Italia, să facă complimente lui Musollini și să nu aibă în cap altă idee decât puterea, puterea de dragul puterii. De aceea sper ca Monti să se alieze cu cei de stânga, care sigur nu-s sfinți de pus la icoane, dar cel puțin îs oameni serioși.

Oameni serioși zici? Oameni normali zici? Unde ai văzut tu un italian normal la cap? Am auzit de o sumedenie de ori cum emigranții moldoveni își pun această curioasă întrebare retorică. Îi vizează pe italienii care se ceartă de la o nimica toată, pe italienii care își transformă casa în azil de câini ori pisici, pe gospodinele obsedate de curățenie care plătesc bani grei în fiecare zi pentru ca cineva să le vâneze și ultimul fir de praf din casă, ori pe cei care din contra trăiesc într-o mizerie de nedescris fără a fi capabili să dea un pic cu mătura. Nebunia aceasta a italienilor, mă gândesc, într-adevăr există, criza economică ar putea să-i servească drept leac, dar cred că speranțele sunt puține. Pentru că italianul va mânca mai puțin el, dar va face așa ca lui Fido să nu-i lipsească nimic. Iar pentru cei care nu mănâncă ființe cu ochi, fie porc, fie iepure, fie pește, fie rac, criza nu e decât un aliat în lupta pentru purificarea umanității.

 Această nebunie la nivel casnic este însoțită de multe nebunii la nivele ceva mai înalte. Știam, de exemplu, despre brigăzile roșii și despre porcăriile pe care le-au făcut acestea în Italia, dar am rămas totuși uimit când am văzut înmormântarea brigatistului Gallinari, cu exprimarea acelei credințe de nestrămutat în niște idei nebune, cu intonarea Internaționalei, cu pumni strânși ridicați sfidător înspre cerul de unde îi privea asasinatul Aldo Moro. Ca să vezi, moșnegii ceia, după ani grei de închisoare, nu s-au pocăit! Au rămas fideli ideii, au rămas duri și puri! De fapt, mă gândesc, ura brigatiștilor își are ca sursă inegalitatea socială, deci nu este o nebunie, e perfect explicabilă cu mijloacele științei. Pe când alergătura pe podele și lătratul celor trei căței și un câine pe care le aud în momentul de față de la etajul superior este un mister al Universului. Oare când va reuși știința să-mi explice de ce vecinul meu își complică viața cu jivinele alea păroase?

Dar, în ciuda nebuniilor astea ale Italiei, țara aceasta îmi este simpatică. Pe când, atunci când deschid ziarele moldovenești, mă apucă o tristețe de moarte. Nu se dezbat idei, nu se fac polemici, viața politică este o mocirlă din care se ridică miasme grele, vânătoarea de mistreți din Pădurea Domnească și moartea lui Sorin Paciu i-a descalificat pe toți politicienii. Limba ziarelor e plată și fără de sare. Prezentatoarele de la televiziunile moldovenești maimuțăresc în vorbire niște improbabile standarde bucureștene, de aceea limba lor are niște nuanțe metalice neplăcute, pute a fals, zgârie urechea. Muzica, literatura, artele sunt la pământ. Satele se cufundă în sărăcie. Cum să iubești această țară? E greu să iubești această țară. Dar o iubești totuși, dovada e că te bucuri de unele mici succese ale ei, îți place când o vorbesc de bine italienii de la Chișinău, îți gâdilă ceva mândria atunci când se vorbește de Cricova ori Purcari, Moldova deci te bucură și te doare.  Observ însă că te-a durut și cazul avionului Carpatair de la Fiumicino, și că ai avut senzația că cineva ți-a tras o palmă atunci când românul Marius a intrat cu mașina în copiii ceia… Deci, ești și român, senzațiile tale sunt grăitoare… Vreau însă să te demasc până la urmă.

            Tu îți dai seama ce ți se întâmplă atunci când auzi vorbindu-se  despre bătălia de la Stalingrad? Te emoționează, nu-i așa?  Spune-mi, deci, de ce ești mândru de faptele de arme ale rușilor, de Iuri Gagarin, de Soljenițân? Că doar nu ești rus! Da, dar am fost om sovietic, iar identitatea ceea a rămas ascunsă în mine și intră în funcțiune când nici nu te aștepți.

 Iar astăzi este Italia țara care îți face cu ochiul, te cheamă, te îmbie. Și îți place  viața ei spirituală și politică efervescentă, nebuniile ei, moda și cântecele ei.

A, te îmbie zici? Cumpără-ți un câine atunci, ori măcar vreo trei-patru mâțe, te vei integra perfect în peisajul italian. …Nu, nu voi fi italian niciodată. Am fost și voi rămâne moldovean. Apoi da, moldovean, numai că nu-ți place politica moldovenească, cultura moldovenească, presa moldovenească, televiziunea moldovenească, costumele populare moldovenești… Halal moldovean! …Poate că ar fi mai bine să zici că ești un cetățean al lumii și să pui capăt acestei crize de identitate.  Nu-mi pasă de niciun fel de identitate, vreau numai să fie înfrânți PDL și Lega Nord!