EMIGRANTA CARE A CÂȘTIGAT ÎN LUPTĂ DREAPTĂ O ȚARĂ

Corina Gagea este o basarabeancă care a mers la studii în România. A făcut Școala Normală „Vasile Lupu” la Iași. A absolvit facultatea de Geografie a Universității „Al. I. Cuza”. Acum face o a doua facultate în cadrul Universității de Medicină și Farmacie „Gr. T. Popa” Iași – Facultatea de Nutriție și Dietetică. Am întâlnit-o la Roma unde a venit într-o vizită la părinții ei, imigrați în Italia de mai mulți ani. A venit să le împărtășească o mare bucurie: a dobândit cetățenia română.

De fapt, nu este pur și simpu o mare bucurie. Cetățenia română a însemnat pentru Corina mult mai mult. A fost încununarea unei lupte grele și îndelungate. Intrată în mediul românesc, și-a dorit tot timpul să se integreze pe deplin, pentru ca să nu iasă în evidență pentru modul în care se exprimă sau se comportă. A însușit deci la perfecție limba română, eliminând cu grijă din propria exprimare barbarismele tipic basarabene. A învățat cu îndârjire, cu disperare chiar, pentru ca România s-o privească binevoitor și s-o primească ca pe o fiică a sa. Atunci când a absolvit facultatea de geografie și nu a reușit să se angajeze pentru că nu avea cetățenia română, a suferit. România devenise deja țara ei, îi era dragă, îi cutreierase munții și câmpiile în timpul practicilor de la geografie, se simțea acasă în mijlocul oamenilor ei, se obișnuise chiar și cu câinii vagabonzi de pe stradă. Dar pentru orice funcționar Corina era străină, o imigrantă oarecare. Și chiar dacă era acceptată fără niciun fel de rezerve în cercul său de prieteni, ea știa singură că are, spre deosebire de aceștia, un mare handicap: îi lipsește buletinul de identitate românesc. Prin urmare, dobândirea cetățeniei române a fost pentru ea o luptă foarte dură. A stat în rânduri lungi pe ger și ninsoare la Chișinău pentru actele necesare, suportând aglomerația de la ghișee, îmbrânceala și nesimțirea funcționarilor, a mers de mai multe ori la București, a așteptat cu răbdare.

Atunci când în sfârșit s-a văzut cu buletinul de identitate în mână, Corina a plâns de fericire. Nu, nu s-a bucurat numai pentru banalele drepturi pe care i le oferea acel document, să fie angajată mai ușor ori să călătorească liber prin Europa. Bucuria Corinei era mai mare. Pentru că ținea de fapt în mână actul de proprietate asupra unei țări întregi. Devenea stăpână pe Marea Neagră și Munții Carpați, pe Dunăre, Olt și Mureș. Erau ale ei Mănăstirea Putna și Biserica Neagră, ale ei Casa Poporului și Transfăgărășanul. Deveneau ale ei, fără niciun fel de rezerve, operele lui Eminescu și Caragiale, Coșbuc și Blaga, Tudor Arghezi și Tudor Gheorghe. A ei Laura Stoica! A ei Florin Chilian cu tot cu cei Zece ai lui! Dar a ei și problema țigănească, și maidanezii, și toate provocările viitorului României. Avea țară! O țară mare și frumoasă în care se regăsea și pe care se angaja s-o iubească...

O întreb pe Corina care ar fi totuși cea mai mare provocare care stă în fața țării sale nou-nouțe. Și Corina se dezlănțuie ca o elevă care și-a învățat tema pe de rost:„Îmi amintesc de vremurile când eram mică și vedeam România doar la televizor, invidiind-o enorm pentru ce avea, pentru emisiuni ca Teleenciclopedia, Atlas, Ba Da/Ba Nu, Feriți-vă de Măgăruș si Telejurnal, pentru fotbalul ei, pentru Hagi, pentru tot. Ei bine, pe atunci cuvântul „tranziție” era cel mai frecvent auzit la televizor sau radio. Devenise un laitmotiv, refrenul rostit de român la orice pas. Totul e scump, se scumpește cafeaua, țigările, o ducem rău, avem o țară de doi lei, ca la noi la nimenea. Iliescu, Roman, Văcăroiu, Ciorbea, Constantinescu, Vasile, Năstase – niște nenorociți, hoți, imbecili!!! Huuuoooo!.. Au trecut ani buni de atunci, acum nu mă mai uit doar la TVR și nu ascult doar Radio România Actualități, dar de câte ori deschid un post de știri, ascult aceleași versuri cântate pe o altă melodie. E criză, e rău, e sfârșitul lumii, suntem ultimii dintre ultimii muritori ai acestei planete, vai de mama noastră, popor blestemat, fără calități, asuprit, nedreptățit, discriminat. Băsescu, Boc, Geoană, Tăriceanu, Antonescu, huoooooo!!! Nemulțumirea aceasta nu se întâlnește numai în media. Ea merge la serviciu, circulă în autobuse, se plimbă pe stradă și face cumpărături, dă bacalaureatul și face facultate, se căsătorește și face copii. Și așa se face că pentru român marea bulgarilor e mai albastră, aerul Alpilor mai curat, merele italiene mai dulci, băutura englezilor mai tare și arțarul canadian mai înalt. Iar dorința de a părăsi țara e atât de răspândită și lipsa de respect față de propriul popor atât de mare, încât mă doare. Și mă obosește în același timp. Iată, cred că această nemulțumire e marea problemă a românilor. Dacă nu ne debarasăm de ea, riscăm să ajungem într-un punct mort în care progresul nu va mai fi posibil. ”

Îi spun Corinei de admirația pe care mi-au trezit-o chinezii dintr-o frizerie chinezească de la Roma, unde m-am tuns într-o zi, îmbiat de prețurile mici. O încăpere mică, unde lucrau vreo zece oameni. Clienți de toate genurile și de toate națiile, multe italience. Dispreț total pentru bunăcuviința burgheză. Era seară, pe la 8, chinezii își mâncau pe rând și în grabă macaroanele, din picioare, alături de clienții lor care se tundeau. Dar toată lumea era mulțumită. Dar totul se făcea în numele câștigului. Să te îmbogățești, iată adevărata glorie, după cum zicea și Deng Xiaopin. Iată ce ne trebuie și nouă! Să lucrezi liniștit, să faci orice fel de sacrificii și să ajungi la urmă stăpân pe situație. Ca chinezii...

Corina crede totuși în poporul român. Vede lucrurile bune care se fac în România. Pentru că nu e sceptică, ca românii. Ha, am glumit.

Doar niște nuanțe ne mai deosebeau...

LA UN PAHAR DE VORBĂ CU O VECHE CUNOȘTINȚĂ

Cu vechiul meu coleg de școală m-am întâlnit întâmplător, într-o seară, pe o stradă din Roma. Emigrase din Moldova cu vreo 5 ani în urmă. Fugise de sărăcia la care îl condamna liceul din centrul raional unde lucra ca profesor și, după aventurile care însoțesc orice început, își găsise de lucru la un supermarchet din Milano. La Roma venise cu niște treburi. L-am invitat la mine acasă. Câtă vreme soția pregătea cina la bucătărie, noi ne-am așezat pe divan, în salon. Am evocat trecutul, am răsfirat amintirile. Pe vremea perestroikăi mergeam împreună la adunările cenaclului „Mateevici” la Chișinău, la mitingurile pentru alfabetul latin și limba de stat. Am fost eu cel care i-a dat să citească „Arhipelagul Gulag” de Soljenițîn. Eram amândoi pe aceeași lungime de undă. Ne împăcam de minune.

Dar, după cinci minute de discuție, am făcut descoperirea că reușesc cu greu să fiu de acord cu vechiul meu prieten.

Era cândva unionist, ca și mine. Vroia și acum Unirea. Vedea Unirea ca o izbăvire de politicianismul murdar de la Chișinău, ca o răzbunare cerească contra rușilor ocupanți, ca un punct la finele unei propoziții enunțiative. Răsărea din vorbele lui un dispreț magistral față de ticăloșii care au diluat sângele neamului românesc al Basarabiei cu impurități slave, găgăuze, evreiești. Îi ura pe străini cu o ură sfântă și nu fusese de trei ani la Chișinău pentru că nu suporta să audă vorba rusească de acolo. Stai oleacă, i-am zis. E drept, unirea ar fi o treabă foarte bună, dar nu o poți realiza trecând peste voința poporului. Și apoi, nu crezi că mai înainte de a ne uni trebuie să ne aducem țara în ordine, să-i facem de exemplu pe rusofoni să ne cunoască bine limba, să ne dumirim ce facem cu Transnistria, să eradicăm corupția... Nu, nu credea. Nu credea că moldovenii sunt în stare de ceva, nu credea că rușii ar putea să devină „gente per bene”, nu credea că ne vom elibera vreodată de blestematele nostalgii comuniste. „Salvarea este numai în reunirea cu Patria-mamă!” Da, anume așa a zis. Cu Patria-mamă. Și nu am fost de acord. Pentru că toate nuanțele realității basarabene știute de mine erau sterse fără urmă de duritatea acestui slogan monocolor.

De la Unire am trecut la comunism. Colegul meu era un dușman neîmpăcat al comuniștilor. Ca și în tinerețe. Atât că se pusese la curent cu satanismul și îi făcea pe comuniști sataniști. De ce a distrus Stalin bisericile? E clar de ce, pentru că era satanist! Comuniștii italieni îl enervau la maximum. „Au băgat rușii în ei milioane de ruble, rublele noastre, ale sovieticilor. Au susținut stalinismul. Iar acum o fac pe reformiștii.” Dar tu, zic, ai citit ce scriu acești comuniști în ziarele lor, i-ai ascultat pe Bersani, pe Concita de Gregorio, pe Nichi Vendola? „Vendola? Cine, gay-ul cela cu cercel în ureche? Nici nu am de gând să-l ascult!” Ei bine, nu vrei să-l asculți pe Vendola, dar cunoști ce zice stânga românească? Citești ce se scrie pe site-ul CriticAtac? Îți dai seama că, indiferent dacă Marx a avut ori ba dreptate, tu, prin poziția ta socială de om cu venituri modeste, trebuie să apelezi la partidele de stânga ca să-ți apere interesele? Uite, nici eu nu cred că Marx trebuie reînviat, dar îi citesc cu interes pe criticii capitalismului. Spun uneori lucruri extraordinar de adevărate, de exemplu ideea că este în firea capitalului să ațâțe în permanență consumurile și producția, pentru a avea tot mai multe profituri, ceea ce duce la distrugerea planetei. E adevărat, Marx era depășit încă în secolul 19. Susținuse că exploatarea va fi din ce în ce mai dură, că se vor înrăutăți în mod progresiv condițiile de viață ale proletariatului. Din contra, salariile au crescut constant, chiar pe timpul vieții lui Marx. Iar lupta proletariatului organizat pentru drepturi a dus la crearea statelor sociale, a welfare-ului. Muncitorii au început a beneficia de pensii, concedii plătite, asistență medicală gratuită și drepturi democratice tot mai largi. Iar capitaliștii au observat stupefiați că, cu cât trăiesc mai bine muncitorii și slujbașii, cu atât și profiturile lor devin mai mari, pentru că marfa produsă se cumpără mai bine și banul circulă mai repede. Dar îți dai seama cât de important pentru bunăstarea muncitorului din vest a fost și primul stat al muncitorilor și țăranilor? Capitaliștii s-au temut de Uniunea Sovietică, de exemplul ei contagios, de aceea le-au cedat muncitorilor mai multe drepturi. Pe care acuma și le cam iau înapoi... „A, zise fostul meu coleg, și acuma vrei să mă convingi să mă dau cu comuniștii, să ocup Wall Street-ul? Eu cu antihriștii iștia nu vreau să am nici în clin nici în mânecă! Am cunoscut odată un comunist italian, era absolut necredincios, îl critica pe Papa și pe toți popii...” Păi, am zis, și eu sunt ateu.

Colegul meu a rămas cu gura căscată. Nu-și amintea de mine ca de unul care aruncă cu barda în dumnezeu...

Din fericire, soția mea ne-a invitat la masă. În fața cârnăciorilor proaspăt scoși din cuptor și a paharelor cu vin roșu, discuția a devenit mai blândă. Am zis că da, sunt eu ateu, dar am un mare respect pentru Hristos, și că mă emoționează mult Tatăl Nostru. Și colegului meu i-a plăcut ce am zis. La rândul lui, el a lăudat mult bucătăria italiană, dar a spus că-i compătimește mult pe italieni că nu știu ce înseamnă să mănânci slănină și să muști cu poftă dintr-un cățel de usturoi. Am fost absolut de acord. După al doilea pahar de vin i-am acordat un credit total de încredere lui Mario Monti, cu condiția să facă numaidecât „la patrimoniale” și să ne dea cât mai repede cetățenia italiană. Am mai turnat în pahare, și când eram aproape că ajunși „alla frutta”, am hotărât că, dacă nenorociții care ne conduc țara nu-și vor lua de seamă și nu vor alege până la Crăciun Președintele țării, noi îi boicotăm! Noi nu votăm! Noi nu mergem la anticipate și gata! Să știe ei!..

Când ne-am despărțit, aproape că redevenisem prieteni. Doar niște nuanțe ne mai deosebeau.

PREȘEDINTELE REPUBLICII MOLDOVA

Profesorul meu Nicolae Mătcaș

Criza de guvern din Italia, demiterea lui S. Berlusconi, propunerea la postul de prim-ministru a lui Mario Monti au demonstrat pe cât e de importantă în vremuri grele instituția președinției. Giorgio Napolitano a pilotat această criză cu brio. El a fost cel care a discutat cu partidele de guvernământ și cu opoziția, el a liniștit spiritele și a făcut apel la responsabilitate, el l-a găsit pe Mario Monti, salvatorul Patriei. Napolitano însă nu ar fi reușit nimic din cele făcute dacă ar fi făcut uz numai de autoritatea funcției supreme pe care o deține. Pentru că, pe lângă puterea instituțională, Președintele Italiei s-a folosit și de enorma sa autoritate personală, de valoarea sa morală, de imaginea de părinte al țării de care se bucură.

Am pus în legătură aceste fapte recente cu chinuitele, repetatele, îndelungatele eforturi de alegere a Președintelui Republicii Moldova. Pe 14 noiembrie 2011 a expirat termenul propunerii candidaturilor la funcția supremă în stat. Alianța pentru Integrare Europeană care guvernează din 2009 a făcut deja două tentative de alegere a Președintelui, ambele nereușite. Din cauza nealegerii Președintelui s-au produs alegerile anticipate din noiembrie 2010. Dacă nu va reuși nici tentativa din anul acesta, vom avea alte anticipate. De data aceasta situația pare să fie mai propice unui bun rezultat. Din tabăra opoziției intransigente a comuniștilor lui Voronin, care până acuma au refuzat cu obstinație să voteze candidatul Alianței, au fugit cu câteva zile în urmă trei parlamentari, granguri foarte importanți: Igor Dodon, Zinaida Grecianâi și Veronica Abramciuc. Aceștia s-au declarat disponibili să joace rolul de salvatori ai Patriei și să ofere Alianței voturile care nu-i ajung pentru alegerea Președintelui. Dar cu o condiție: să nu fie votat la postul de Președinte Marian Lupu, care este candidatura Alianței de când această alianță există. Să fie acceptată, din contra, candidatura Zinaidei Grecianâi, fostă prim-ministru pe timpul guvernării comuniste. Propunerea celor trei, prin drastica condiție pe care o pune, seamănă mai degrabă cu un șantaj ordinar decât cu salvarea Patriei. Acceptarea ei ar avea ca rezultat că Marian Lupu, transfug și el din tabăra comunistă, ar rămâne Președinte al Parlamentului, Zinaida Grecianâi, o altă „trădătoare”, ar deveni Președinte de țară, iar lui Vlad Filat i-ar rămâne funcția de prim-ministru. Lupu, care a jinduit postul de Președinte din tot sufletul, ar rămâne cu buzele umflate. Ghimpu ar protesta și el de formă, dar cuvântul său contează puțin atunci când partidul său liberal aproape că a dispărut de pe scena politică, iar el însuși s-a compromis cu țărăniile sale improbabile. Iar alegătorii anticomuniști, cu Grecianâi Președinte, s-ar simți profund ofensați.

Unicul câștigător al alegerii Zinaidei Grecianâi ca Președinte ar fi Vlad Filat. Având de asupra sa un Președinte slab, s-ar scoate și mai tare în relief și, cu un bun mers al lucrurilor în economie, ar putea spera ca într-o bună zi să se vadă el Președinte al țării. Cu atât mai mult că Filat pe Marian Lupu nu-l agreează deloc. Și se zice că diversiunea lui Dodon ar fi fost organizată chiar de dânsul, pentru a nu-l vedea pe odiosul Lupu în fotoliul prezidențial.

Indiferent însă de jocurile care se fac, în mod inevitabil, în culisele politicii, pe mine ca alegător mă interesează altceva. Vreau să am în fruntea statului o personalitate publică bine cunoscută și bine apreciată. Un intelectual pe care să nu-mi fie rușine să-l ascult când ia cuvântul. Mi-a fost rușine de Voronin. Mi-a fost rușine de Ghimpu. Mi-ar fi rușine de Lupu. Mi-ar fi rușine de Grecianâi. Să fie Președinte un om cu coloană vertebrală, care să nu se umilească în fața nimănui și care să împrumute demnitate și celor mulți și oropsiți. Un om cu dreptate, care să servească drept etalon moral națiunii. Un om care să nu divizeze, dar să unească, să-i unească pe toți locuitorii, indiferent de limbile și orientările politice ale acestora, într-o națiune. Avem noi o astfel de personalitate? Sunt sigur că o avem. Nu avem numai cine s-o caute. Nu avem o societate civilă care să protesteze vehement atunci când politicienii își fac interesele uitând de interesul țării. De ce Moldova nu și-ar căuta Președintele așa cum au făcut romanii în 458 î. Hr., când l-au chemat pe Cincinat de la țară, ca să înfrângă invazia barbarilor? De ce nu l-ar chema de exemplu de la București pe rafinatul om de cultură Nicolae Mătcaș, care a fost și Ministru al Învățământului în Republica Moldova și care este o grădină de om? De ce nu l-ar chema de la Moscova pe scriitorul Ion Druță, care a fost pentru multă vreme unicul profet și guru al moldovenilor? De ce nu l-am invita să ne fie Președinte pe ilustrul compozitor Eugen Doga? Ar fi foarte frumos să aibă și moldovenii un Vaclav Havel al lor.

Zinaida Grecianâi a fost aleasă în funcția de prim-ministru ca un bun finanțist, ca un tehnocrat. Era prim-ministru și în timpul evenimentelor din 6-7 aprilie 2009, când demonstranții anticomuniști au devastat clădirile guvernamentale din centrul Chișinăului. S-a compromis prin amenințarea făcută la televiziune că va folosi forța în reprimarea violențelor și a fost poreclită în popor „Zina Carabina”. S-a compromis prin expulzări de jurnaliști, diplomați și simpli cetățeni români. Dar chiar dacă a făcut acele lucruri din bună credință, chiar dacă este o doamnă simpatică și inteligentă, Zinaida Grecianâi „nu trage” la funcția de Președinte. Și nu ar fi în stare să îndeplinească funcția de arbitru al vieții politice, de simbol al statalității, așa cum este aici în Italia Giorgio Napolitano.

Alegerea ei ar fi o victorie a politicianismului de cea mai joasă speță, a provincialismului pedestru al clasei politice de la Chișinău. Și ar mai fi o confirmare indirectă a faptului că moldovenii din Republica Moldova nu merită să fie o națiune independentă.

    

RUSSKII MARSH

ÎNCOTRO MĂRȘĂLUIEȘTE RUSIA?

Confruntându-se cu o puternică criză demografică, care o face să piardă anual circa un milion de persoane active, Rusia este o țară care are o stringentă nevoie de imigranți. Și imigranții nu întârzie să apară. Vin mai ales din fostele republici unionale ale Uniunii Sovietice. Vin din Republica Moldova. La Moscova și în suburbiile sale se estimează că ar lucra circa 150.000 de moldoveni. Merg la muncă, mai ales munci sezoniere, în Rusia circa 300.000 de moldoveni. Sunt discriminați, maltratați de poliție, dar merg oricum, pentru că nu au nevoie de vize, iar o viză pentru Europa îl costă pe un moldovean mai mult de 3000 de euro. Care e atmosfera în care trăiesc imigranții în Rusia, cum îi privește societatea, ce îi așteaptă în viitor? Și care sunt în genere perspectivele Rusiei, căci de acestea depinde în mare măsură și soarta imigranților?

Încercând să răspund la aceste întrebări, am deschis edițiile on-line ale principalelor ziare rusești. Și noutatea cea mai importantă pe care acestea o dau în acest început de noiembrie este aceea despre „Russkii Marș”. Marșul Rusesc e o manifestare anuală, ajunsă deja la a șasea ediție, a forțelor naționaliste și de extremă dreaptă din Rusia. Se produce mai ales la Moscova, dar și în multe alte orașe. Iată principalele lozinci ale demonstrației de anul acesta: „Să nu mai hrănim Caucazul!”, „Imigrantule, acasă!”, „Moscova nu este un aul!”(aul - sat în Asia), „Rusia – pentru ruși!”, „Jos Corupția! Trăiască Revoluția!”, „Nu – islamizării!”, „Rusul e rapid!”, „Rusul e puternic”, „Rușii aleg sportul!”. Urmăriți îndeaproape de forțe masive de poliție, cu tunurile de apă ațintite asupra lor, demonstranții au mărșăluit prin cartierul moscovit Liublino. Unii purtau prapuri ortodoxe, arătându-și credința strămoșească, alții duceau drapelele alb-galben-negre ale fostului imperiu țarist, grupuri de sportivi făceau flotări în pumni ca să dovedească că rușii nu sunt un popor de bețivi, ci un popor voinic și demn. Mărșăluiau fete în costume populare și cântăreți la balalaică, exaltând adeziunea la valorile trecutului. Dar și tineri fasciști care, disprețuind memoria milioanelor de compatrioți căzuți în lupta cu fascismul, își aruncau mainile în sus strigand „sieg heil!”...

E greu să înțelegi aceste lozinci fără a te pune la curent cu istoria și realitățile rusești. Demonstrația aceasta dovedește că în societatea rusească există o nemulțumire latentă care încearcă să iasă la suprafață și să-și găsească o exprimare. Prăbușirea regimului totalitar sovietic nu a însemnat pentru Rusia democrație și prosperitate. Democrația de la suprafață ascunde un regim corupt, afaceri mafiote, jurnaliști împușcați și o prăpastie foarte adâncă dintre săraci și bogați. Fuga a sute de mii de ruși din fostele republici unionale zguduite de conflicte interetnice a provocat puternice sentimente de frustrare. La fel războiul sângeros din Cecenia, soldat cu crearea la Grozny a regimului dictatorial al lui Kadyrov, susținut pe banii contribuabilului rus. Au fost foarte frustrante atentatele teroriste din chiar inima Moscovei. E frustrant să știi că economia nu prea merge și că Rusia continuă să trăiască pe baza resurselor naturale vândute în străinătate. E frustrant să vezi oameni beți pe stradă. În această gravă situație e nevoie să iei măsuri. Să-ți faci cumva curaj, să exaltezi trecutul imperial, gloriile sportive, arta rusească. Și mai e nevoie de un vinovat. Iar imigrantul e un vinovat ideal. Criminalitatea – e din cauza blestemaților de caucazieni! Șomajul – ne fură locurile de muncă moldovenii! Chiar și lipsa înzestrării tehnice a unei întreprinderi poate fi pusă în cârcă imigranților, pentru că e mai rentabil să pui la lucru 10 tadjici cu lopețile decât un buldozer!

Vă imaginați deci ce înseamnă pentru un imigrant să respire în această atmosferă otrăvită și cât de deosebită este situația celor care emigrează în Rusia de a celor care emigrează în Europa occidentală.

Și totuși. Nu se poate de spus că participanții Marșului Rusesc ar reprezenta fața adevărată a poporului rus. Sunt o minoritate, tot așa după cum se poate spune că sunt o minoritate nesemnificativă dezechilibrații care și-au făcut de cap pe 15 octombrie la Roma. Că rușii nu au rafinatețea occidentalilor e adevărat, dar au bunătatea, mărinimia lor, care nu sunt deloc neglijabile. Și apoi au o intelectualitate de tot respectul. Nu am găsit în ziarele și revistele importante rusești nici o părere favorabilă marșului. Toți comentatorii scot în evidență caracterul foarte pestriț al demonstranților, care, e adevărat, manifestă mult naționalism absurd, dar critică totodată și partidul de la putere, Rusia Unită, partidul lui Putin, poreclit de unii Partidul Hoților și Golanilor. Unii comentatori au zis că Marșul Rusesc de la 4 noiembrie nu e decât o supapă prin care să se dezumfle dorința de a protesta a nostalgicilor comunismului, la 7 noiembrie, fosta sărbătoare a marii revoluții socialiste din octombrie, declarată mai apoi Zi a Unității Poporului. Între timp, o altă noutate importantă este aceea că Vladimir Putin va candida din nou la alegerile prezidențiale din 2012. Deci, e de așteptat un alt regim semi-democratic, semi-țarist, lucru care îi întristează mult pe intelectualii progresiști, sortiți să trăiască cu nostalgii occidentale în mijlocul unui popor deprins să-și alinte despoții.

Iar moldovenii, oare ce gândesc moldovenii din Rusia? „Fie cum ar fi, numai de lucru să fie!”. Ori poate își pun speranțe că Vlad Filat va reuși în sfârșit să liberalizeze regimul de vize cu Uniunea Europeană?