Doar niște nuanțe ne mai deosebeau...

LA UN PAHAR DE VORBĂ CU O VECHE CUNOȘTINȚĂ

Cu vechiul meu coleg de școală m-am întâlnit întâmplător, într-o seară, pe o stradă din Roma. Emigrase din Moldova cu vreo 5 ani în urmă. Fugise de sărăcia la care îl condamna liceul din centrul raional unde lucra ca profesor și, după aventurile care însoțesc orice început, își găsise de lucru la un supermarchet din Milano. La Roma venise cu niște treburi. L-am invitat la mine acasă. Câtă vreme soția pregătea cina la bucătărie, noi ne-am așezat pe divan, în salon. Am evocat trecutul, am răsfirat amintirile. Pe vremea perestroikăi mergeam împreună la adunările cenaclului „Mateevici” la Chișinău, la mitingurile pentru alfabetul latin și limba de stat. Am fost eu cel care i-a dat să citească „Arhipelagul Gulag” de Soljenițîn. Eram amândoi pe aceeași lungime de undă. Ne împăcam de minune.

Dar, după cinci minute de discuție, am făcut descoperirea că reușesc cu greu să fiu de acord cu vechiul meu prieten.

Era cândva unionist, ca și mine. Vroia și acum Unirea. Vedea Unirea ca o izbăvire de politicianismul murdar de la Chișinău, ca o răzbunare cerească contra rușilor ocupanți, ca un punct la finele unei propoziții enunțiative. Răsărea din vorbele lui un dispreț magistral față de ticăloșii care au diluat sângele neamului românesc al Basarabiei cu impurități slave, găgăuze, evreiești. Îi ura pe străini cu o ură sfântă și nu fusese de trei ani la Chișinău pentru că nu suporta să audă vorba rusească de acolo. Stai oleacă, i-am zis. E drept, unirea ar fi o treabă foarte bună, dar nu o poți realiza trecând peste voința poporului. Și apoi, nu crezi că mai înainte de a ne uni trebuie să ne aducem țara în ordine, să-i facem de exemplu pe rusofoni să ne cunoască bine limba, să ne dumirim ce facem cu Transnistria, să eradicăm corupția... Nu, nu credea. Nu credea că moldovenii sunt în stare de ceva, nu credea că rușii ar putea să devină „gente per bene”, nu credea că ne vom elibera vreodată de blestematele nostalgii comuniste. „Salvarea este numai în reunirea cu Patria-mamă!” Da, anume așa a zis. Cu Patria-mamă. Și nu am fost de acord. Pentru că toate nuanțele realității basarabene știute de mine erau sterse fără urmă de duritatea acestui slogan monocolor.

De la Unire am trecut la comunism. Colegul meu era un dușman neîmpăcat al comuniștilor. Ca și în tinerețe. Atât că se pusese la curent cu satanismul și îi făcea pe comuniști sataniști. De ce a distrus Stalin bisericile? E clar de ce, pentru că era satanist! Comuniștii italieni îl enervau la maximum. „Au băgat rușii în ei milioane de ruble, rublele noastre, ale sovieticilor. Au susținut stalinismul. Iar acum o fac pe reformiștii.” Dar tu, zic, ai citit ce scriu acești comuniști în ziarele lor, i-ai ascultat pe Bersani, pe Concita de Gregorio, pe Nichi Vendola? „Vendola? Cine, gay-ul cela cu cercel în ureche? Nici nu am de gând să-l ascult!” Ei bine, nu vrei să-l asculți pe Vendola, dar cunoști ce zice stânga românească? Citești ce se scrie pe site-ul CriticAtac? Îți dai seama că, indiferent dacă Marx a avut ori ba dreptate, tu, prin poziția ta socială de om cu venituri modeste, trebuie să apelezi la partidele de stânga ca să-ți apere interesele? Uite, nici eu nu cred că Marx trebuie reînviat, dar îi citesc cu interes pe criticii capitalismului. Spun uneori lucruri extraordinar de adevărate, de exemplu ideea că este în firea capitalului să ațâțe în permanență consumurile și producția, pentru a avea tot mai multe profituri, ceea ce duce la distrugerea planetei. E adevărat, Marx era depășit încă în secolul 19. Susținuse că exploatarea va fi din ce în ce mai dură, că se vor înrăutăți în mod progresiv condițiile de viață ale proletariatului. Din contra, salariile au crescut constant, chiar pe timpul vieții lui Marx. Iar lupta proletariatului organizat pentru drepturi a dus la crearea statelor sociale, a welfare-ului. Muncitorii au început a beneficia de pensii, concedii plătite, asistență medicală gratuită și drepturi democratice tot mai largi. Iar capitaliștii au observat stupefiați că, cu cât trăiesc mai bine muncitorii și slujbașii, cu atât și profiturile lor devin mai mari, pentru că marfa produsă se cumpără mai bine și banul circulă mai repede. Dar îți dai seama cât de important pentru bunăstarea muncitorului din vest a fost și primul stat al muncitorilor și țăranilor? Capitaliștii s-au temut de Uniunea Sovietică, de exemplul ei contagios, de aceea le-au cedat muncitorilor mai multe drepturi. Pe care acuma și le cam iau înapoi... „A, zise fostul meu coleg, și acuma vrei să mă convingi să mă dau cu comuniștii, să ocup Wall Street-ul? Eu cu antihriștii iștia nu vreau să am nici în clin nici în mânecă! Am cunoscut odată un comunist italian, era absolut necredincios, îl critica pe Papa și pe toți popii...” Păi, am zis, și eu sunt ateu.

Colegul meu a rămas cu gura căscată. Nu-și amintea de mine ca de unul care aruncă cu barda în dumnezeu...

Din fericire, soția mea ne-a invitat la masă. În fața cârnăciorilor proaspăt scoși din cuptor și a paharelor cu vin roșu, discuția a devenit mai blândă. Am zis că da, sunt eu ateu, dar am un mare respect pentru Hristos, și că mă emoționează mult Tatăl Nostru. Și colegului meu i-a plăcut ce am zis. La rândul lui, el a lăudat mult bucătăria italiană, dar a spus că-i compătimește mult pe italieni că nu știu ce înseamnă să mănânci slănină și să muști cu poftă dintr-un cățel de usturoi. Am fost absolut de acord. După al doilea pahar de vin i-am acordat un credit total de încredere lui Mario Monti, cu condiția să facă numaidecât „la patrimoniale” și să ne dea cât mai repede cetățenia italiană. Am mai turnat în pahare, și când eram aproape că ajunși „alla frutta”, am hotărât că, dacă nenorociții care ne conduc țara nu-și vor lua de seamă și nu vor alege până la Crăciun Președintele țării, noi îi boicotăm! Noi nu votăm! Noi nu mergem la anticipate și gata! Să știe ei!..

Când ne-am despărțit, aproape că redevenisem prieteni. Doar niște nuanțe ne mai deosebeau.